Măsura emiterii ordinului de protecţie trebuie luată de instanţă doar pentru înlăturarea unei stări de pericol evidente la care este supusă persoana care solicită protecţie

Prin sentinţa civilă nr. 1301/2015 din 17.09.2015, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosarul nr. 1584/336/2015 s-a admis în parte cererea  formulata de reclamanta T. M., în contradictoriu cu pârâtul  T. V. şi în consecinţă: pârâtul a fost obligat pe să păstreze o distanţă de minim 50 m fată de reclamantă, de reşedinţa acesteia şi de locul de muncă al reclamantei, respectiv magazinul „Profi” din Borşa, cu excepţia situaţiilor în care părţile trebuie să fie prezente la instanţa de judecată. S-a interzis pârâtului să ia contact cu reclamanta, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau orice alt mod.

A fost stabilită provizoriu locuinţa minorilor T. T. G. V. născut la 31.03.2002 şi T. F.A. născut la 19.02.2005 la reşedinţa  mamei lor T. M. din Borşa str. D., pe durata orD.lui de protecţie sau până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa de tutelă sesizată cu procesul de divorţ al părţilor. Aceste masuri au fost luate pe o perioadă de 4 luni începând cu data emiterii ordinlui.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că părţile au fost căsătorite, iar din căsătoria lor au rezultat copiii minori.

Pe rolul instanţei s-a aflat dosarul 796/336/2015 în care ambii soţi au formulat cereri de divorţ şi care, după parcurgerea procedurii prealabile administrative, a avut fixat primul termen la 15.10.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 737/12.05.2015 a Judecătoriei Vişeu de Sus modificată în parte prin decizia civilă 298/A/26.06.2015 a Tribunalului Maramureş (sub aspectul distanţei minime) a fost emis un ordin de protecţie împotriva pârâtului pe o durată de 4 luni, acesta având obligaţia de a păstra o distanţă de minim 50 m faţă de reclamantă şi copii, interzicându-i-se orice contact cu reclamanta şi stabilindu-se provizoriu locuinţa minorilor la reclamantă, respectiv la reşedinţa ei.

Prin cererea înregistrată sub nr. 1374/336/2015 reclamanta a solicitat, pe cale de ordonanţă preşedinţială, restituirea bunurilor de uz personal ale sale şi copiilor, de natură îmbrăcăminte, încălţăminte şi rechizite şcolare. În acelaşi dosar pârâtul a formulat cerere reconvenţională solicitând stabilirea provizorie a locuinţei copiilor la el, întemeiată pe dispoziţiile art. 919 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă 1273/15.09.2015 a fost admisă, în parte, cererea reclamantei şi s-a dispus transpunerea cererii reconvenţionale având ca obiect măsuri provizorii pe parcursul procesului de divorţ completului sesizat cu judecarea pe fond cu dosarul 796/336/2015. În acest context, excepţiile de litispendenţă, conexitate şi conflict de competenţă pozitiv (complete specializate) sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea şi prematuritatea cererii reclamantei de a se emite un nou ordin de protecţie raportat la data înregistrării ei (10.09.2015) şi data expirării duratei măsurilor de protecţie (12.09.2015), respectiv înainte cu 2 zile de expirare, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 33 din Legea 217/2003 au trebuit interpretate corelat cu dispoziţiile art. 33 Cod procedură civilă. Astfel, chiar dacă interesul legitim de a promova cererea nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat. Mai mult, la data judecării cererii (la 6 zile după înregistrare) el a devenit actual întrucât durata  măsurilor de protecţia a expirat.

Pe fond, instanţa a reţinut că starea de pericol, aşa cum este reglementată de art. 23 din Legea 217/2003, subzistă pentru reclamantă. Starea tensionată a fost recunoscută de pârât şi este amplificată de derularea procesului de divorţ şi custodia copiilor.

Violenţele fizice suferite de reclamantă, care au determinat părăsirea domiciliului conjugal în prezenţa organelor de poliţie şi atitudinea ulterioară a pârâtului care o suspectează de o relaţie cu alt bărbat şi care nu a restituit bunurile de uz personal au îndreptăţit-o să se teamă pentru siguranţa ei.

Este întemeiată susţinerea pârâtului că plângerile penale formulate de reclamantă privind nerespectarea măsurilor impuse prin ordinului de protecţie nu constituie prin ele însele dovezi că ar fi săvârşit infracţiunea întrucât urmează o cercetare penală. Sub aspect civil însă, ele au susţinut cererea reclamantei de a fi protejată şi în continuare.

Cât priveşte pe minori, probele nu au atestat aceeaşi stare de pericol pentru a fi puşi sub protecţie. Mai mult, instanţa de tutelă (completul de minori şi familie) urma să hotărască asupra custodiei lor şi locuinţei în dosarul de divorţ, precum şi provizoriu prin ordonanţa preşedinţială.

Sub acest aspect, cât şi al prezenţei părţilor la divorţ conform art. 920 Cod procedură civilă, apărările pârâtului au fost întemeiate. Acestuia nu i s-a putut interzice accesul la instanţă şi justiţie în judecarea cererii sale, iar măsura stabilirii locuinţei minorilor în mod provizoriu trebuie să poată fi analizată şi de instanţa de tutelă.

S-a admis astfel în parte cererea reclamantei, iar cererea reconvenţională formulată de pârât a fost respinsă ca nefondată. Aşa cum a rezultat din motivarea şi recunoaşterea în faţa instanţei, pârâtul solicită emiterea ordinului de protecţie faţă de reclamantă doar pentru ”egalitate în faţa legii”, fiind întemeiată pe o suspiciune că aceasta ar instiga alte persoane să atenteze la siguranţa sa.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul T. V., solicitând admiterea apelului, anularea/schimbarea sentinţei apelate şi respingerea cererii formulate de reclamantă pentru emiterea unui nou ordin de protecţie şi admiterea cererii reconvenţionale şi emiterea unui ordin de protecţie faţă de intimata T. M..

În motivarea apelului s-a învederat Tribunalului că, raportat la prevederile art. 33 din Legea nr. 217/2003, reclamanta nu a respectat dispoziţia imperativă impusă de legiuitor, iar în temeiul art. 245 şi următoarele Cod procedură civilă, invocă excepţia inadmisibilităţii. După cum s-a putut constata din norma legală imperativă şi data înregistrării cererii intimatei pentru emiterea unui nou ordin de protecţie, respectiv data de 10.09.2015, a fost formulată mult anterior datei de expirare. A atestat intimata în solicitarea pentru emiterea unui nou ordin de protecţie „ameninţări cu violenţe după expirarea vechiului ordin”, ceea ce denotă starea acesteia de a-l provoca, ameninţa, tortura psihic şi de a încerca prin toate mijloacele să obţină probe şi a solicita emiterea de noi ordine de protecţie. Intimata este o persoană foarte provocatoare, drept dovadă stând şi împrejurarea că i-a luat din casă toate actele de stare civilă, ca apelantul să nu poată să-şi exercite dreptul constituţional de a solicita divorţul.

Argumentele sentinţei privitoare la acţiunea de divorţ, custodia copiilor şi că au venit organele de poliţie, nu îndeplinesc exigenţele prevăzute de art. 33 şi 23 din Legea nr. 217/2003, deoarece ori ce soţ poate solicita divorţul, custodia sau legături personale cu minorii. Împrejurarea că în luna mai 2015 au venit organele de poliţie a fost avută în vedere la emiterea orsdinului de protecţie anterior şi apelantul nu poate fi judecat delictual de două ori pentru acelaşi delict civil sau cvasidelict.

Apelantul a mai susţinut că nu poate fi avut în vedere nici faptul că intimatei i-a fost admisă în parte o cerere de ordonanţă preşedinţială, neîndeplinind condiţiile prevăzute de art. 33 şi 23 din Legea nr. 217/2003.  După ce Tribunalul Maramureş a soluţionat definitiv dosarul nr. 728/336/2015, intimata a venit la locuinţa apelantului prima dată la sfârşitul lunii iunie 2015, apelantul i-a solicitat să plece; a doua oară, pe la sfârşitul lunii iulie 2015, şi-a luat ceva haine şi a plecat, iar a treia oară, pe la începutul lunii august 2015, însoţită de mama ei, numita V.I. spunându-i să-şi acorde o nouă altă şansă, dar apelantul le-a solicitat să plece. Apelul vizează distanţa cât şi termenul pentru care a fost emis acest ordin.

Intimata nu a depus întâmpinare.

În apel nu au fost administrate alte probe.

Analizând sentinţa apelată, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus în data de 10.09.2015 reclamanta T. M. a solicitat emiterea ordinului de protecţie, invocând, între altele „ameninţări cu violenţe după expirarea vechiului ordin”. Se observă că prin sentinţa civilă nr. 737/2015 din 12.05.2015, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosarul nr. 728/336/2015 s-a dispus emiterea orD.lui de protecţie, măsurile fiind luate pe o perioadă de 4 luni, aşadar până în data de 12.09.2015.

Instanţa trebuie aşadar să analizeze de principiu conduita pârâtului, posterioară datei de 12.09.2015, dar raportat la prevederile art. 33 Cod procedură civilă, excepţia de prematuritate nu poate fi primită. Incidentele petrecute anterior între părţi şi care au justificat emiterea ordinului de protecţie pot fi valorificate ca elemente în aprecierea legitimităţii unei eventuale stări de temere.

Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 217/2003, republicată, persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe dintre măsurile, obligaţii sau interdicţii, prevăzute de lege.

Potrivit art. 3 alin.1 din acelaşi act normativ, violenţa în familie reprezintă orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.

Analizând dispoziţiile Legii nr. 217/2003, Tribunalul reţine că emiterea unui ordin de protecţie se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) se constată comiterea unui act de violenţă, care conform art. 4 din Legea nr. 217/2003, poate fi: verbală, adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare”  (lit. a); psihologică, impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, prin ameninţări verbale, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum şi alte acţiuni cu efect similar (art. 4 lit. b); fizică, sexuală, economică, socială sau spirituală.

b) actul de violenţă este de natură să pună în pericol viaţa, integritatea sau libertatea victimei;

c) actul este unul de violenţă în familie, în sensul că este comis de un membru de familie al victimei, în accepţiunea extinsă stabilită prin prevederile art. 5 din Legea nr. 217/2003.

d) emiterea ordinului de protecţie să vizeze înlăturarea stării de pericol în care se află persoana ce solicită aceasta.

Astfel, aşa cum rezultă din prevederile articolului 23 din legea anterior evocată, măsura emiterii ordinului de protecţie trebuie luată de instanţă doar pentru înlăturarea unei stări de pericol evidente la care este supusă  persoana care solicită protecţie. Instituţia ordinului de protecţie are o natură exhaustivă de drepturi, negăsindu-şi aplicabilitatea decât în condiţiile dovedirii necesităţii măsurii solicitate şi trebuie aplicată restrictiv, exclusiv pentru înlăturarea unei stări de iminent şi real pericol.

Reclamanta a invocat că pârâtul a ameninţat-o că o va omorî, dar susţinerile sale nu au fost dovedite. În apel intimata nu a formulat cereri în probaţiune. Simplul fapt că la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vişeu de Sus este înregistrat dosarul nr. 927/P/2015 constituit ca urmare a unei plângeri formulate de T. M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 32 din Legea nr. 217/2003 nu dovedeşte că pârâtul – apelant reprezintă un pericol actual pentru fosta sa soţie. Starea de pericol în cazul cererii de emitere a ordinului de protecţie nu poate fi percepută exclusiv subiectiv, ci trebuie să poată fi evaluată pe baza unor elemente de fapt.

Între părţi a existat o stare tensionată, generată de desfăşurarea procesului de divorţ şi a celui din dosar nr. 1374/336/2015, dar refuzul pârâtului de a restitui reclamantei bunurile de uz personal nu acreditează ideea stării de pericol actuale. Procesul de divorţ s-a finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1508/15.10.2015 în dosar nr. 796/336/2015 al Judecătoriei Vişeu de Sus, părţile declarându-se de acord cu desfacerea căsătoriei şi soluţionând pe această cale finalmente amiabilă diferendul dedus judecaţii.

Din adresa nr. 466181/14.09.2015 emisă de Poliţia Oraşului Borşa a rezultat că de la data emiterii sentinţei, organele de poliţie nu au mai desfăşurat intervenţii la solicitarea reclamantei T. M.. Nu au fost înregistrate sesizări nici la Serviciul Public de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Borşa.

Prevederile art. 33 din Legea nr. 217/2003 stabilesc că „la expirarea duratei măsurilor de protecţie, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecţie, dacă există indicii că, în lipsa măsurilor de protecţie, viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol”. Or în speţă aspectele invocate de reclamantă nu reprezintă „indicii” în sensul legii.

În ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtul – apelant T. V., soluţia primei instanţe este corectă, argumentele invocate în sprijinul cererii neconturând vreo stare de pericol pentru titularul ei, acesta detaliind de altfel contextul vizitelor pe care i le-a făcut fosta soţie, nesoldate cu acte de violenţă.

Presupunerile apelantului în sensul că reclamanta l-ar determina pe numitul T. T. să exercite acte de agresiune faţă de pârât şi bunurile acestuia au rămas la stadiul de simple speculaţii, iar celelalte elemente învederate nu au fost dovedite.

Raportat la aceste aspecte, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă apelul a fost admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii reclamantei.

Domenii speta

Spete similare