Despăgubiri solicitate asiguratorului rca al persoanei vinovate de producerea accidentului. Data de la care se calculează penalităţile de întârziere.

Raportând situaţia la fapt la textul citat reiese că asiguratorul apelant în prezenta cauză şi-a îndeplinit aceste obligaţii, în sensul că în termen legal a precizat că doreşte să realizeze investigaţii, a solicitat părerea unui expert auto şi a comunicat în termen de 2 luni de la data depunerii cererii de despăgubire faptul că cererea a fost respinsă, arătând motivele care au dus la respingere, dar şi faptul că despăgubirea va fi stabilită prin hotărâre judecătorească.

Tribunalul Constanţa, Secţia a IIa Civilă a admis apelul, a schimbat, în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata către reclamant a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 39195 lei,  începând cu cea de a 10 a zi de la data pronunţării prezentei decizii şi până la achitarea efectivă a debitului şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Pentru a dispune astfel, instanţa de control a reţinut că:

„Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 09.10.2014 sub nr. 32122/212/2014 reclamantul M P a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A R ASIROM V I G S.A. şi intervenientul forţat A S M ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 39195 lei reprezentând despăgubiri, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere potrivit Ordinului CSA mr. 14/2011; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că în data de 04.07.2014 se deplasa cu autoturismul marca Ford Mondeo cu nr. de înmatriculare CT … pe drumul dintre localităţile Lumina şi Năvodari, şi din cauza unui obstacol de pe carosabil, a redus viteza de deplasare. Astfel, autoturismul său a fost lovit din spate de către autoturismul marca Audi cu nr. de înmatriculare CT … condus de către A S M, asigurat RCA la societatea pârâtă. Reclamantul a procedat la avizarea de daună către asigurătorul RCA, sens în care s-a deschis dosarul de daună 50260180.

Asigurătorul a respins cererea de acordare a indemnizaţiei de asigurare motivat de faptul că  nu s-a verificat legătura de cauzalitate dintre dinamica producerii evenimentului asigurat şi avariile constatate cu ocazia întocmirii notei de constatare.

În probaţiune, au depus următoarele înscrisuri: calcul reparaţii, declaraţii.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1270, 1350 Cod civil, art. 54 din Legea 136/1995, art. 45 pct. 3  Ordinul CSA 14/2011.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii  ca nefondată.

În motivare, pârâta a arătat că faţă de dinamica producerii accidentului, nu se poare reţine vinovăţia asiguratului său.

În probaţiune, pârâta a depus copia dosarului de daună.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul intervenientului forţat (f. 171),  precum şi proba cu expertiza tehnică auto (f. 183- 187).

Prin sentinţa civilă nr 12853 din data de 4.11.2015 Judecătoria Constanţa a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata la plata către reclamant a sumei de 39195 despăgubiri şi plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere începând cu data de 23.09.2014 şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi a  sumei de 5153 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că :

„În data de 04.07.2014 autoturismul marca Ford Mondeo cu nr. de înmatriculare CT … condus de reclamant se deplasa pe drumul dintre localităţile Lumina şi Năvodari.

Din cauza unui obstacol de pe carosabil, a redus viteza de deplasare, moment în care, conducătorul autoturismului marca Audi cu nr. de înmatriculare CT … , din cauza distanţei reduse faţă de autoturismul din faţa sa, a intrat în impact cu partea dreaptă faţă în partea stângă spate a autoturismului Ford. În urma impactului, autoturismul Ford a suferit avarii la partea din spate, inclusiv la aripa stângă, uşi, plafon.

La data producerii evenimentului rutier, autoturismul cu nr de înmatriculare CT …. era asigurat de răspundere civilă obligatorie cu poliţa nr. 4366560. În justificarea pagubelor pretinse, reclamantul a ataşat devizele de reparaţii.

Conform art. 54 din Legea nr.136/1995, „Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

În plus, conform art. 2223- 2224 Cod civil, „în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcut de asigurat în procesul civil. Asigurătorul poate fi  chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare”.

Instanța reține astfel că reclamantul  este îndreptățit să recupereze sumele necesare  efectuării integrale a reparaţiilor  autoturismelor de la asigurătorul RCA al celui vinovat de producerea accidentului, în speță pârâta.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică auto (f. 183- 187) producerea şi urmările accidentului puteau şi trebuiau prevenite exclusiv de către conducătorul auto A S M, care nu a păstrat distanţa corespunzătoare faţă de autovehiculul din faţa sa.

De altfel, dinamica producerii accidentului a fost relatată în acelaşi mod şi de către intervenientul forţat A S M, în sensul că îi aparţine vinovăţia în producerea accidentului de circulaţie. Nu în ultimul rând, instanţa reţine că valoarea de despăgubire, potrivit expertului tehnic, pentru autoturismul marca Ford Mondeo este de 39.195 lei.

Astfel, potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Urmează ca instanţa să analizeze dacă sunt îndeplinite în cauză cerinţele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia.

Din coroborarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, expuse mai sus, instanţa reţine că persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului suferit de către proprietarul autoturismului cu număr de înmatriculare CT …, este intervenientul A S M, fiind întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prima condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acţiunea ori inacţiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.

Astfel, fapta ilicită săvârşită de pârât constă în nerespectarea regulilor de circulaţie în conducerea autovehiculului, producându-se din această cauză accidentul rutier din data de 04.07.2014, astfel cum rezultă din formularul de constatare amiabilă de accident şi din concluziile raportului de expertiză tehnică auto.

Prejudiciul reprezintă rezultatul dăunător, în cauză fiind de natură patrimonială, cert, actual şi nereparat, care a survenit ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de către intervenient. Prejudiciul produs rezultă din nota de constare în care inspectorul de daune a consemnat avariile suferite de autoturismul reclamantului.

Cuantumul reparaţiilor a fost determinat ulterior în prezentul, prin raportul de expertiză tehnică efectuat, ca fiind de 39195 lei.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs rezultă din materialitatea faptei, echivalentul reparaţiilor fiind consecinţa directă a producerii accidentului rutier din data de 04.07.2014, produs din culpa intervenientului.

Vinovăţia intervenientului constă în comiterea faptei ilicite constă în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat, întrucât trebuia şi putea să prevadă faptul că nerespectarea regulilor de circulaţie poate genera un accident din care să rezulte avarierea altor vehicule.

Fata de considerentele expuse, instanţa apreciază că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, motiv pentru care instanţa va obliga pârâta la plata către reclamant a  sumei de 39195 lei reprezentând despăgubiri.

 În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, instanţa reţine că potrivit art. 37 din ordinul CSA 14/2011, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

În consecinţă, se va obliga pârâta şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere începând cu data de 23.09.2014 şi până la achitarea debitului.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în cauză, în temeiul culpei procesuale a pârâtei în declanşarea prezentului litigiu, aceasta va fi obligată la plata către reclamant a sumei de  5153  lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru (1872 lei), onorariu avocat (2480 lei), onorariu expert (800 lei)”.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, apelanta SC A R Asirom V I G SA care a solicitat în principal respingerea acţiunii ca nefondată. Ca un prim motiv de apel s-a menţionat faptul că din hotărârea instanţei de fond nu reiese motivele de drept pentru care au fost respinse apărările apelantei pârâte, fiind ignorate disp  art 6 par 1 din CEDO, în sensul că în considerente nu sunt redate argumentele care au dus la pronunţarea hotărârii. Astfel, instanţa nu a motivat de ce a înlăturat concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, care reprezintă o probă asupra căreia instanţa trebuia să se pronunţe., cu atât mai mult cu cât apelanta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză judiciară.

Un alt motiv de apel a vizat faptul că pentru a putea fi obligaţi la plata TVA era necesar ca plata să fi fost deja făcută către o persoană impozabilă, dat fiind că reparaţia nu a fost făcută nu se cunoaşte dacă unitatea reparatoare este sau nu plătitoare de TVA. Mai mult, taxa nu este nici exigibilă dat fiind că exigibilitatea intervine în momentul în care  are loc faptul generator.

În privinţa obligării la plata penalităților de întârziere de 0,2 % de la data de 23.09.2014, instanţa a încălcat prevederile legale în materie de asigurări, motivat de faptul că apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite la art 36 din Ordinul CSA nr 14/2011, astfel că sancţiunea prev la art 37 din ordin nu putea fi aplicată. A menţionat apelanta că a respectat dispoziţiile art 36 din ordinul CSA nr 14/2011, dat fiind că prin adresa nr 8523 din data de 23.09.2014 a notificat pe reclamantul intimat despre motivul neplăţii despăgubirilor. În aceste condiţii termenul de la care ar putea curge penalităţile de întârziere este de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În susţinere a fost depusă practică judiciară.

La data de 5.02.2016 a fost depusă cererea de intervenţie a cesionarului D M care a învederat faptul că a cesionat dreptul de creanţă principal şi accesoriile acestuia cum au fost acordate de instanţa de fond prin sentinţa civilă nr 12853 din 4.11.2015 prin care a fost soluţionată cauza în fond.

Faţă de aceste note de şedinţă, instanţa a dispus introducerea în cauză a numitului D M în calitate de intervenient, în temeiul art 39 cod proc civ.

Intervenientul D M a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat, motivat de faptul că în mod corect prima instanţă s-a raportat la concluziile expertizei judiciare, iar dacă ar fi reţinut concluziile raportului de expertiză extrajudiciară ar fi pronunţat o soluţie nelegală, dat fiind că nu a fost întocmit în condiţiile codului de procedură civilă. Împrejurarea că expertul judiciar a avut o altă opinie decât expertul extrajudiciar nu poate duce la concluzia unei nelegalităţi a sentinţei pronunţate, cu atât mai mult cu cât intimata a avut posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, dreptul său la apărare nefiind încălcat. Concluzia expertului judiciar referitor la complementaritatea avariilor reiese din modul de deformare a celor două autoturisme şi din poziţionarea acestora. Avariile erau atât de grave încât autoturismele nu puteau fi deplasate ulterior, motiv pentru care nu puteau fi implicate în alte evenimente. De altfel, apelanta nu a criticat dinamica producerii accidentului, aceasta fiind cea stabilită de părţi.

S-a solicitat respingerea celui de al doilea motiv de apel, dat fiind că intimata a făcut dovada faptului că unitatea service este plătitoare de tva, iar asiguratorul RCA este ţinut să plătească persoanei vătămate  întreaga contravaloare a prejudiciului încercat, iar aspectele referitoare la exigibilitatea obligaţiei de plată nu sunt relevante, dat fiind că în patrimoniul intimatului există obligaţia de plată a sumelor respective.

În ceea ce priveşte penalitățile de întârziere s-a menţionat faptul că în mod eronat şi cu rea credinţă apelanta pârâtă se raportează la disp  art 36 alin 5 din Ordinul CSA 14/2011, care trebuie în mod obligatoriu analizate împreună cu cele ale art 45 din acelaşi act normativ, dat fiind că nu s-a făcut dovada că s-ar fi solicitat persoanei vătămate anumite înscrisuri în scopul soluţionării dosarului de daună, iar acesta nu s-a conformat şi nici nu s-a făcut dovada necesităţii stabilirii indemnizaţiei de despăgubire prin hotărâre judecătorească. Asiguratorul nu a invocat imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte persoană vinovată de producerea accidentului, de a stabili cuantumul despăgubirilor, ci doar a refuzat acordarea indemnizaţiei motivat de faptul că avariile nu păreau complementare. Asiguratorul RCA nu poate invoca disp  art 45 din Ordinul CSA 14/2011 dat fiind că nu a invocat aceste imposibilităţi de stabilire a elementelor răspunderii şi dat fiind că la dosarul cauzei erau toate elementele necesare stabilirii persoanei vinovate, a faptei, a vinovăţiei şi prejudiciului.

În aceste condiţii, instanţa de fond în mod corecta  dat eficiență disp  art 36 alin 6 şi celor ale art 37 din Ordinul 14/2011, reţinând că asiguratorul nu a respectat termenul de 3 luni pentru avizarea dosarului de daună, ceea ce înseamnă soluţionarea dosarului în mod defectuos.

Intervenientul a formulat şi concluzii scrise prin care a reluat susţinerile din întâmpinare.

Apelanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a celei cu expertiză tehnică auto în completare, iar intimata a invocat decăderea apelantei din dreptul de a solicita completarea raportului de expertiză. Instanţa a respins ca nefondată excepţia de decădere şi a respins şi proba cu expertiză ca nefiind utilă pentru justa soluţionare a cauzei.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate şi faţă de disp  art 478 cod proc civ, instanţa constată că cererea de apel este întemeiată, pentru următoarele considerente;

Primul motiv de apel vizează împrejurarea că instanţa de fond a valorificat în cadrul materialului probator analizat doar raportul de expertiză tehnică judiciară auto întocmit de expertul desemnat de instanţă şi nu a motivat înlăturarea concluziilor raportului de expertiză extrajudiciară. Analizând această critică, instanţa constată că apelanta a plecat de la o premiză greşită, considerând că instanţa de judecată ar fi trebuit să facă o comparaţie între cele două rapoarte de expertiză din care unul este extrajudiciar. Raportul de expertiză extrajudiciară reprezintă în faţa instanţei de judecată un înscris, care poate fi valorificat în cadrul probei cu înscrisuri, urmând a fi coroborat cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Având în vedere principiul nemijlocirii, care presupune că probele sunt administrate de către instanţa care soluţionează cauza, în mod nemijlocit, adică direct, proba cu expertiză poate fi considerată ca atare doar dacă este realizată în cursul soluţionării litigiului în condiţiile art 330 şi urm. cod proc civ.

În concluzie, în prezenta cauză există o singură expertiză judiciare ale cărei concluzii au fost omologate de instanţa de judecată, precum şi înscrisuri denumite expertiză extrajudiciară în care un expert angajat de către apelantă a exprimat un punct de vedere asupra cauzelor şi condiţiilor producerii accidentului. Aspectele reţinute însă în cadrul înscrisurilor denumite expertiză extrajudiciară nu se coroborează cu cele care reies din celelalte probe administrate în cauză, fiind combătute atât de înscrisurile existente, constând în declaraţiile conducătorilor auto implicaţi cât şi de concluziile raportul de expertiză judiciară.

Pe de altă parte, instanţa constată că în mod corect a menţionat intimata că apelanta contestă faptul că prima instanţă a dat relevanţă expertizei judiciare, dar nu critică soluţia primei instanţe din punct de vedere al situaţiei de fapt reţinute şi al dinamicii producerii accidentului, ceea ce face acest motiv de apel să apară nu doar ca nefundat, dar şi ca lipsit de interes.

În ceea ce priveşte motivul referitor la obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată, instanţa constată că prin înscrisurile depuse intimata a făcut dovada faptului că unitatea service este plătitoare de TVA, motiv pentru care susţinerile apelantei sunt nefondate, dacă avem în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, care implică nu doar plata contravalorii pierderii efectiv suferite. În condiţiile în care pentru realizarea reparaţiilor, reclamantul intimat va achita contravaloarea acestora la care se adaugă şi TVA, atunci şi apelanta pârâtă în calitate de asigurator RCA va achita suma stabilită cu titlu de TVA.

Instanţa a constatat că este întemeiat cel de al treilea motiv de apel, referitor la plata penalităţilor de întârziere. Astfel, din probele aflate la dosarul cauzei reiese că reclamantul intimat Pătrînoiu Marian a formulat cererea de despăgubire la data de 17.07.2014. După depunerea cererii de despăgubire, apelanta a comunicat reclamantului intimat prin adresa ataşată în copie la fila 58 ds prima instanţă, faptul că intenţionează să efectueze verificări cu privire la modul de producere al evenimentului rutier. Adresa a fost primită de către reclamant personal, acesta semnând de primire. La data de 23.09.2014 apelanta pârâtă a comunicat reclamantului faptul că cererea sa de despăgubire în legătură cu evenimentul din data de 4.07.2014 a fost respinsă, motivat de faptul că  din analiza elementelor probatorii administrate la dosarul de daună, a investigaţiilor efectuate de către reprezentanții asiguratorului RCA, precum şi a legăturii de cauzalitate avariilor cu dinamica de descrisă a accidentului nu s-a putut proba producerea pagubelor în circumstanțele declarate de părţile implicate în eveniment, fiind incident pct 3 a art 45 din ordinul CSA 14/2011 în sensul că despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului.

Anterior emiterii acestei adrese, apelanta pârâtă a solicitat opinia unui expert extrajudiciar, care a reţinut prin raportul de expertiză tehnică nr 70 din data de 17.09.2014 că între avariile celor două autoturisme implicate în accident nu există similitudine.

Faţă de această situaţie de fapt, instanţa constată că în drept, motivul de apel referitor la plata penalităţilor de întârziere este întemeiat având în vedere dispoziţiile art 36 din Ordinul nr 14/2011 al CSA prin care se stabileşte că „în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată…, asiguratorul RCA este obligat …fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru acre nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretenţiile de despăgubire. Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice. Asigurătorul RCA are obligaţia să comunice în scris asiguratului şi păgubitului intenţia de a desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei. Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.

Raportând situaţia la fapt la textul citat reiese că asiguratorul apelant în prezenta cauză şi-a îndeplinit aceste obligaţii, în sensul că în termen legal a precizat că doreşte să realizeze investigaţii, a solicitat părerea unui expert auto şi a comunicat în termen de 2 luni de la data depunerii cererii de despăgubire faptul că cererea a fost respinsă, arătând motivele care au dus la respingere, dar şi faptul că despăgubirea va fi stabilită prin hotărâre judecătorească.

Conform Art. 37 din acelaşi ordin, invocat de reclamantul intimat „Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.” Or, aşa cum am arătat asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţiile legale în termenele stabilite de lege, susţinerea că soluţia de respingere este o îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor neputând fi primită. Astfel, asiguratorul a îndeplinit toate formalităţile prevăzute de ordin şi a solicitat părerea unui expert, soluţia de respingere venind doar după întocmirea raportului de expertiză care afirma că nu există concordanţe între avarii şi analizarea acestuia de către departamentul specializat al apelantei. Dacă am primi susţinerile reclamantului intimat ar însemna să ignorăm toată această situaţie de fapt şi implicit dreptul asiguratorului de a efectua verificări şi de a respinge cererile de despăgubire, plecând de la o premisă a relei credinţe care nu este susţinută probator. Instanţa nu poate deduce reaua credinţă doar din împrejurarea afirmată de reclamantul intimat că situaţia de fapt şi dinamica producerii evenimentului erau clare, din moment ce concluziile expertizei extrajudiciare erau în sens contrar, acelea fiind sigurele existente la data respingerii cererii.

În consecinţă, greşit susţine intimatul că nu erau aplicabile disp.  art. 45 din Ordinul 14/2011, având în vedere motivul care a dus la respingerea cererii de despăgubire. Instanţa a constatat şi faptul că prevederile art 45 din ordin nu vorbesc despre o imposibilitate obiectivă de a stabili cauzele producerii accidentului, o astfel de imposibilitate vizând toate persoanele.

Din analiza celor două texte prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză reiese că reclamantul este îndreptăţit să solicite penalităţi de întârziere, dat fiind că asiguratorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile în termenul legal, însă momentul de la care curg penalităţile este cel al pronunţării unei hotărâri definitive, dat fiind că despăgubirile au fost stabilite prin hotărârea instanţei, când daunele au căpătat caracter cert.

Legea nu prevede posibilitatea obligării asigurătorului la plata penalităţilor începând cu data introducerii acţiunii, dar nici cu data depunerii cererii de despăgubire în cazul în care a aceasta se stabileşte de către instanţa de judecată.

Pentru aceste considerente, instanţa va admite apelului şi va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că va obliga pe pârâtă la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi, calculate asupra debitului principal începând cu cea de a 10 a zi de la data pronunţării deciziei şi până la achitarea efectivă a debitului, urmând a menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Domenii speta

Spete similare