Acţiune în constatare - clauze abuzive

Asupra cauzei de faţă,  constată următoarele :

Prin cererea  înregistrată la data de 24.04.2015 pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr.5290/180/2015, reclamanta  M.M. a chemat în judecată pârâta B.C. pentru ca  pe baza  probelor ce se vor administra, instanţa să constate caracterul abuziv  al clauzei cuprinse în Contractul de credit bancar nr.xxx, la pct.9 lit.e şi să oblige pârâta la restituirea sumei de 1660 euro, încasată cu titlu de comision de risc, precum şi reactualizarea sumei cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 31.05.2006 a încheiat cu pârâta Contratul de credit nr.xxx, că printre comisioanele percepute de pârâtă

 a plătit şi comisionul de riscuri în cuantum de 12,80 euro/lunar deşi OUG nr.50/2010  prevedea excluderea acestui comision din contractele de credit 

A mai arătat reclamanta că a încheiat  poliţă de asigurare de viaţă şi accident pentru garantarea creditului, poliţa fiind cesionată în favoarea băncii conform art.6 din contract, că în temeiul art.1 lit.g din anexa la Legea 193/2000 este interzisă încasarea comisionului de risc; pârâta a urmărit prin introducerea acestui comision un avantaj disproporţionat în detrimentul reclamantei, astfel încât dezehilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei-credinţe prevăzută de Codul civil şi Directiva nr.93/13/CEE.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE.

În susţinerea cererii, reclamanta a depus în copie contratul de credit, cererea reclamantei către bancă privind eliminarea comisioanelor şi răspunsul  B.C., grafic rambursare credit – fl.8-16.

În termen legal,  pârâta a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea  cererii şi a invocat excepţia dreptului material la acţiune având în vedere că  contractul a fost perfectat la data de 31.05.2006, iar data limită pentru invocarea nulităţii unor clauze era 31.05.2009, deoarece orice pretenţii ale reclamantei  cuprinse  de la momentul perfectării contractului  şi împlinirea termenului de 3 ani înainte de introducerea prezentei acţiuni trebuie respinsă de instanţă, dreptul la acţiune fiind prescris.

A mai arătat pârâta că  dispoziţiile OUG 50/2010 nu sunt incidente în cazul contractelor de credite în derulare deoarece Legea nr.288/2010, în vigoare la 03.01.2011, a aprobat  OUG nr.50/2010,  modificând-o în acest sens.

În drept, pârâta şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art.1 din Legea nr.193/2000 coroborat cu prevederile art.4 din Directiva 93/13/CEE, Legea  nr.206/2004, Legea nr.289/2004, art.969 şi urm. Cod civil, Decretul nr.167/1958.

În susţinerea întâmpinării, pârâta a depus grafic de rambursare, actul adiţional, explicaţii BCR, adresa ANPC nr.1455/31.07.2013 – fl.24-77.

Din actele şi lucrările dosarului instanţa reţine :

La data de 24.04.2015 reclamanta  M..M. a  formulat cerere prin care a chemat în judecată pârâta B.C. pentru ca  pe baza  probelor ce se vor administra, instanţa să constate caracterul abuziv  al clauzei cuprinse în Contractul de credit bancar nr.xxx, la pct.9 lit.e şi să oblige pârâta la restituirea sumei de 1660 euro, încasată cu titlu de comision de risc, precum şi reactualizarea sumei cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

Între reclamantă şi pârâtă s-au încheiat relaţii contractuale, în baza cărora reclamanta, în calitate de împrumutat a luat de la pârâtă în calitate de  împrumutător,  suma de 6400 de  euro. În acest sens, părţile au încheiat un contract de credit, înregistrat la pârâtă sub nr. xxx, ataşat la dosar la filele 8 – 10.

La punctul 9 lit. e din convenţie, s-a prevăzut un comision de urmărire riscuri, în cuantum de 12,80 euro lunar, reprezentând 0,20 % din valoarea creditului contractat. La apariţia OUG 50/2010, pârâta a întocmit un act adiţional, ataşat la dosar la fila 41 şi următoarele, care însă a fost denunţat de Bancă, prin notificarea din 21.02.2011, anunţând pe reclamantă de încetarea efectelor.

Instanţa reţine că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile Lg. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi că reclamantul este un consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege potrivit căruia „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Instituirea prin Legea 193/2000 a unui regim special de protecţie pentru consumatori are în vedere necesitatea de a se garanta o protecţie adecvată consumatorului în calitate de parte la contract considerată defavorizată din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată din punct de vedere juridic decât co-contractantul său profesionist, însă numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, intră sub incidenţa sferei de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (aşa cum rezultă din jurisprudenţa citată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Česká spořitelna, a.s. vs. Gerald Feichter, C-419/11, hotărârea din 14 martie 2013).

La contractarea creditului reclamanta a acţionat în calitate de consumator final privat, nerezultând că este angajat în activităţi profesionale sau comerciale, ci dimpotrivă, din faptul că destinaţia creditului acordat o reprezintă refinanţarea unui credit acordat de aceeaşi bancă

În lipsa unei prevederi exprese din textul legal, şi ţinând seama de ordinea publică de consum ocrotită prin normele invocate mai sus instanţa apreciază că sancţiunea aplicabilă în materie este nulitatea absolută, sancţiune care, de altfel, lipseşte clauza de efectele contrare normei imperative care trebuie respectată pentru încheierea sa valabilă.

Faţă de cele expuse şi având în vedere excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare motivat că nulitatea clauzei este un arelativă şi ce  ar opera, în opinia sa de la  data de 31.05.2009, la împlinirea a trei ani de la data încheierii convenţiei, (31.05.2006), instanţa urmează a aprecia că acţiunea promovată de reclamant este imprescriptibilă şi pe cale de consecinţă va respinge excepţia.

Cu privire la negocierea sau nu a clauzelor contractuale, instanţa constată că nu a existat o negociere în sensul posibilităţii de a se pune în discuţie şi reformula prin acordul părţilor clauzele contractului standard, pre-formulat, ci, dimpotrivă, clientul a aderat la prevederile contractului complet redactat de către bancă, inclusiv sub aspectul definiţiilor termenilor contractuali. Acest fapt rezultă din însăşi redactarea convenţiei: exemplu art. 11 conform căruia „clauzele din prezentele condiţii generale care nu fac referire la un anumit tip de credit se utilizează pentru toate categoriile de credit, ş.a.

. Necesitatea protejării sporite a intereselor consumatorilor porneşte de la premisa că un consumator se află într-o situaţie de inferioritate în ceea ce priveşte puterea de negociere, nivelul de informare, faţă de un profesionist, astfel încât aderă la condiţiile contractuale redactate în prealabil de acesta. Simplul fapt că consumatorul a contractat cu această bancă un credit de refinanţare, aşa cum susţine pârâta, ceea ce presupune că mai avusese anterior un contract încheiat cu Banca pârâtă,  nu are semnificaţia unei negocieri a contractului, neputând fi reproşat consumatorului că a făcut o alegere în cunoştinţă de cauză privind ofertele similare ale altor bănci. Negocierea uneia sau a tuturor clauzelor contractuale presupune discutarea, posibilitatea de a modifica, de a adăuga, de a complini, de a elimina,  prevederi contractuale în funcţie de interesele fiecărei părţi, redactarea clauzelor contractuale prin ajungerea la un acord între părţi. Din faptul că nu s-a adus nicio modificare clauzelor generale şi speciale anterior redactate de bancă,  ci doar s-a specificat suma creditată, termenul de rambursare, garanţia imobiliară acordată, toate clauzele fiind pre-redactate de bancă, se prezumă faptul că nu a existat nicio negociere.

Cu privire la comisionul de urmărire riscuri instanţa având în prevederile legale aplicabile în cauză, reţine caracterul abuziv al clauzei din punctul  9 lit. e din condiţiile speciale ale convenţiei, potrivit căreia „Banca percepe .. un comision de urmărire riscuri, în cuantum de 12,80 euro lunar, reprezentând 0,20 % din valoarea creditului contractat la pct. 1.”

Potrivit graficului de rambursare ataşat de pârâtă la întâmpinare filele 34 – 40, comisionul de risc este de 1536 de euro, ceea ce înseamnă 24 % din creditul contractat.

Instanţa reţine ca fiind deosebit de relevant în cauză faptul că potrivit prevederilor contractuale enunţate anterior comisionul de risc se aplică lunar, pe toată perioada contractuală, indiferente de modul de executare, adică de rambursare a creditului.

De asemenea, instanţa reţine că acest comision se datorează pentru punerea la dispoziţie a creditului, nu pentru vreun serviciu distinct prestat de bancă sau potenţial a fi prestat în beneficiul clientului.

Critica privind faptul că acest comision nu poate restituit  fiind o clauză cu executare succesivă,  este lipsită de fundament juridic şi se impune a fi înlăturată, în cauză fiind aplicabile efectele nulităţii absolute şi nu ale nulităţii relative.

Contractul a avut această formă o pe toată perioada contractuală, clauza producând efecte, caracterul ei abuziv se impune a fi şi poate fi analizat oricând, întrucât este vorba despre o nulitate absolută ce afectează clauza, principiul respectării intereselor consumatorului prin interdicţia stipulării unor clauze abuzive având caracter de ordine publică, întrucât vizează un interes public, general, de importanţă majoră, cel al protecţiei consumatorilor. Dispoziţiile privind protecţia consumatorilor ocrotesc un interes general, acest fapt fiind consacrat prin obligaţia instituită în sarcina instanţelor de a pune în discuţie din oficiu clauzele abuzive în procedurile referitoare la contract, aşa cum în mod expres rezultă din Hotărârea Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene din 14 iunie 2012 pronunţată în cauza Banco Español de Crédito SA vs. Joaquín Calderón Camino privind interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului.

Susţinerea pârâtei potrivit căreia comisionul de risc face parte din preţul contractului, a fost negociat, nu creează un dezechilibru semnificativ, fiind datorat pentru riscul pe care banca şi l-a asumat prin creditarea reclamantei, fiind exclus de la analiză din perspectiva clauzelor abuzive conform art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, nu este întemeiată, deoarece instanţa nu se poate limita la a constata că o prevedere contractuală intră în sfera noţiunii de preţ al contractului, ci are îndatorirea de a verifica şi dacă aceasta este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, clar, neechivoc.

Mai  mult, în contract nu există o prevedere potrivit căreia la finalul perioadei contractuale, în cazul în care nu apare nici un risc în derularea contractului Banca va restitui împrumutatului suma reţinută cu titlu de comision de risc.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

În hotărârea din 30 aprilie 2014 în cauza Kasler contra OTP Ungaria, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a oferit o interpretare a prevederilor art. 4 din Directiva 1993/13 CEE a Consiliului, stabilind că este necesar să se clarifice mai întâi în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului, apoi în ce măsură clauza respectivă este sau nu redactată clar şi inteligibil, şi abia în final, în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul naţional poate să o înlocuiască cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv (existentă în dreptul ungar).

Urmând paşii de analiză impuşi de interpretarea obligatorie pentru instanţe dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a cazului de excludere stipulat de art. 4 alin. 2 din Directiva 1993/13 CEE (reluat în legislaţia internă de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000), instanţa  constată că includerea comisionului de risc în capitolul „costuri” din condiţiile generale ale contractului nu implică în mod automat calificarea acestuia ca făcând parte din obiectul principal al contractului şi excluderea sa de la analiza din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor care îl stipulează.

Este necesar ca această clauză să fie esenţială în asumarea obligaţiilor părţilor, pentru a putea fi inclusă în sfera noţiunii de obiect principal al contractului, or prin raportare la definiţia uzuală a unui împrumut (credit) şi a preţului pentru împrumutul (creditul) acordat (dobânda) în limba română, un comision reprezintă un cost distinct de dobândă, care este preţul contractului, în înţelesul obişnuit al termenilor. Înţelesul obişnuit al termenilor nu ar trimite automat la caracterizarea unui comision ca fiind o componentă esenţială a unui contract de credit.

În ceea ce priveşte comisionul de risc, întrucât acesta se datorează lunar, similar dobânzii curente,  şi se plăteşte pentru urmărirea riscului în derularea contractului, fără a se arăta în mod concret ce înseamnă acest fapt, instanţa constată că, potrivit definiţiei contractuale, contrar celei din limbajul obişnuit, acest cost al contractului se poate circumscrie noţiunii de obiect principal, deoarece, împreună cu dobânda curentă, este datorat indiferent de conduita clientului sau a băncii, plata sa nefiind condiţionată de intervenţia unor împrejurări deosebite (precum în cazul altor costuri, enumerate mai sus). La această interpretare s-a ajuns avându-se în vedre şi cuantumul ridicat al comisionului, care este de 24% din suma împrumutată, adică o sumă apreciabilă.

Definiţia acestui comision potrivit contractului ar trimite la concluzia că acest comision se datorează într-o manieră şi cu o justificare similară ratei dobânzii curente (ambele se datorează independent de atitudinea consumatorului pe parcursul derulării contractului, se datorează pentru punerea la dispoziţie a creditului, se calculează şi se plătesc lunar, drept pentru care ar putea fi calificat ca intrând în sfera noţiunii de obiect principal al contractului.

În mod deloc surprinzător, concluzia de mai sus conturează o alta: aceea că, pentru o singură prestaţie a băncii (punerea la dispoziţie a creditului), clientul datorează două contraprestaţii (pe de o parte, rata dobânzii curente, iar pe de altă parte, comisionul de risc), fără a exista vreo justificare rezonabilă pentru această situaţie.

Susţinerile pârâtei conform căreia i se cuvine acest comision pentru riscul pe care şi l-a asumat prin acordarea creditului, nu poate fi primită întrucât prin convenţie reclamanta a garantat suma împrumutată cu patrimoniul său şi cu o asigurare de viaţă cesionată în favoarea Băncii. Mai mult, în exercitarea activităţii sale, banca, ca şi contractantul său, îşi asumă riscuri specifice, neputându-se reţine că Banca se angajează doar la câştig, pentru că în această situaţie am fi în prezenţa unei veritabile clauze leonine.

Instanţa reţine că prevederile contractuale criticate de reclamantă ce definesc comisionul de risc nu îndeplinesc exigenţa de a fi redactate într-o manieră clară şi inteligibilă, pentru a se înţelege în mod neechivoc de ce este perceput acest comision, care este semnificaţia sa, cum se datorează, ce costuri ale împrumutului este destinat să acopere, diferenţele între sensul obişnuit al termenilor, sensul lor potrivit contractului, maniera în care banca însăşi înţelege să interpreteze clauzele contractuale generând confuzii şi făcând extrem de dificil de înţeles mecanismul contractual, precum şi intenţia reală a părţilor (a băncii, întrucât aceasta a redactat în integralitate clauzele contractuale).

Definiţia comisionului de risc este inclusă la capitolul „Costuri” din condiţiile generale ale contractului, însă denumirea sa este în totală contradicţie cu definiţia stabilită, producând o evidentă confuzie consumatorului, care, potrivit limbajului uzual, a denumirii comisionului perceput şi faptului că este datorat lunar, s-ar aştepta în mod rezonabil să vizeze eventuale costuri care ar putea fi percepute la intervenţia unor împrejurări calificate ca risc, însă prin raportare la definiţia contractuală rezultă perceperea sa independent de orice riscuri, exclusiv pentru punerea la dispoziţie a creditului, la momentul acordării creditului, în vederea acoperii eventualului cost pe care l-ar înregistra banca pentru a evalua în ce măsură la acordarea creditului clientul prezintă riscul de a nu-l putea achita.

Astfel, contrar celor arătat la pct. 9 lit. e din condiţiile speciale ale contractului, care arată că acest comision se datorează pentru urmărire riscuri, fapt ce ar crea percepţia că reprezintă o plată pentru creditul acordat, în întâmpinare banca arată că această clauză reflectă determinarea şi limitarea riscului de credit, definit ca principal risc bancar de înregistrare de pierderi sau nerealizare a profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienţi a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente acestuia. Se conturează astfel ideea că acest cost este perceput pentru acoperirea prejudiciilor produse băncii prin nerambursarea creditului, fapt ce ar trimite şi la corolarul acestei idei, că, în măsura în care riscul nu se realizează, ar putea fi restituit acest comision, ceea ce, evident, contractul nu prevede. Or, comisionul se percepe chiar dacă consumatorul îşi îndeplineşte obligaţia de rambursarea a sumei împrumutate cu dobânda aferentă la termenele şi în condiţiile stipulate.

Contradicţia între definiţia comisionului de risc potrivit contractului (sumă datorată pentru urmărirea riscului, similar dobânzii curente) şi denumirea comisionului prin raportare la limbajul uzual, ca şi maniera neechivocă, distinctă de aceea contractuală, în care banca înţelege să interpreteze comisionul de risc şi natura sa juridică, prin raportare la susţinerile din întâmpinare face imposibilă înţelegerea pe deplin de către consumator a raţiunii acestui cost al creditului şi a condiţiilor în care îl datorează. Practic, se ajunge la situaţia în care pentru aceeaşi prestaţie contractuală se datorează două plăţi, fără vreo justificare rezonabilă pentru această situaţie, neexistând nicio contraprestaţie a băncii care să justifice plata acestui comision (contractul stipulând că se datorează tot pentru punerea la dispoziţie a creditului, nu pentru alte prestaţii, evaluări de risc, etc).

Întrucât suntem în prezenţa unei clauze contractuale privind obiectul principal al contractului care însă nu a fost redactată într-o manieră clară şi inteligibilă, este posibilă intervenţia instanţei prin analiza îndeplinirii celorlalte cerinţe imperative ale Legii 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată ca având caracter abuziv. Alineatul 6 al art. 4 din Legea 193/2000 exclude de la analiza caracterului negociat, existenţei unei disproporţii între drepturile şi obligaţiile părţilor doar clauzele esenţiale ce definesc preţul contractului şi care au fost redactate de o manieră clară şi inteligibilă, or în cauză instanţa constată că, dimpotrivă, clauza privind comisionul de risc a fost redactată neclar şi a primit o interpretare echivocă inclusiv din partea băncii.

Drept consecinţă, va analiza clauza din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. 1-5 din Legea 193/2000 pentru a verifica în ce măsură corespunde exigenţelor sporite impuse de aceste prevederi pentru a asigura protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive.

Instanţa reţine că, în conformitate cu art. 4 alin. 1 – 5 din Legea 193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde”.

Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa constată că în cauză consumatorul reclamant a semnat un contract standard, pre-formulat, nefiind făcută vreo dovadă de către bancă în sensul că unele clauze, printre care şi cele pretins a fi abuzive de către consumator, au fost negociate, cu toate că sarcina probei îi incumba pârâtei în temeiul prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000. Maniera de formulare neclară a noţiunii de comision de risc, a definiţiei acesteia, ce pare să contrazică însăşi opinia băncii cu privire la scopul perceperii acestui comision şi necesitatea acestuia, conduce la concluzia că ar fi fost imposibil în mod rezonabil pentru consumator să negocieze acest comision, conţinutul prevederilor contractuale nefiind lămuritor sub aspectul destinaţiei acestuia şi a justificării manierei de percepere sau a condiţiilor în care se poate percepe (similar unei dobânzi, dar, cu toate acestea, denumit altfel şi interpretat de bancă în alt sens decât cel la care ar conduce conţinutul clauzei).

Instanţa reţine că, aşa cum s-a arătat şi mai sus, comisionul de risc a fost perceput de către bancă  pentru ca aceasta să îşi acopere costurile rezultate din evaluarea şi administrarea riscurilor pe care şi le asumă prin acordarea creditului, pe considerentul că pe parcursul executării contractului ar exista posibilitatea ca banca să fie prejudiciată urmare a materializării riscului de credit sau a riscului de piaţă (eveniment nesigur şi viitor).

Contractul nu prevede nicio ipoteză în care, la întrunirea anumitor cerinţe, să devină necesară perceperea comisionului de risc, după cum nu prevede nici ce se va întâmpla cu sumele percepute cu acest titlu, în condiţiile în care riscul nu s-a materializat, neexistând nicio obligaţie corelativă perceperii acestui comision asumată de bancă.

Din  cuprinsul contractului în ansamblul său şi în special din conţinutul complet neclar al dispoziţiilor contractuale referitoare la comisionul de risc instanţa  constată că există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe, banca profitând de poziţia de profesionist şi acţionând în cunoştinţă de cauză în scopul prejudicierii intereselor consumatorilor şi promovării exclusiv a propriilor interese. Clauza este în detrimentul consumatorului şi creează un dezechilibru semnificativ între părţi, depăşind limitele rezonabile în care s-ar putea accepta existenţa unor diferenţe între contraprestaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Buna-credinţă în relaţiile contractuale ar impune ca între drepturile şi obligaţiile părţilor să existe un echilibru, chiar acceptând că unele dezechilibre pot apărea în cadrul relaţiilor comerciale, esenţial fiind ca acestea să nu depăşească o marjă rezonabilă.

Or, în cauză, este nerezonabil să se perceapă acest comision cu pretinsa destinaţie de a acoperi eventuale riscuri de credit sau riscuri de piaţă (cu toate că nicio destinaţie nu este menţionată în contract, ci dimpotrivă, plata comisionului este justificată de contract prin acordarea creditului, similar dobânzii curente, formularea din contract fiind „pentru urmărire riscuri”, nu „pentru acoperirea eventualelor riscuri de credit, etc”), fără a se stipula nicio obligaţie corelativă din partea băncii, şi mai ales fără posibilitatea restituirii acestui comision în măsura în care la finalul contractului se constată că riscul nu s-a produs, creându-se un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Conform art. 13 alin 1 din Legea nr. 193/2000,  „ Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.”

Prin urmare, instanţa va obliga pârâta să modifice contractele analizate mai sus, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Având în vedere soluţia ce se va adopta privitoare la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc, de administrare şi de rezervă, instanţa va dispune restituirea sumelor încasate de bancă cu acest titlu, în temeiul art. 1092 Cod civil în vigoare la data încheierii convenţiei, potrivit căruia ce s-a plătit fără să fie debit, este supus repetiţiunii. În acest sens instanţa va obliga  la restituirea către reclamantă a sumei  de 1420,8 e euro, încasate de la data primei rate  şi până la data de 17.09.2015, precum si la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi pana la plata efectiva a debitului.

Constatând culpa procesuală a pârâtei, instanţa, în temeiul art. 453 C.pr.civ, va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecata, constând în onorariu avocat, cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului.

Domenii speta

Spete similare