Litigiu de muncă. Profesor universitar. Savârșirea faptei de plagiat.

Litigiu de muncă. Profesor universitar. Savârșirea faptei de plagiat. Aplicarea sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă. Termenul de prescripție. Lipsa caracterului continuu a faptei

art.252 alin.(1) din Codul muncii

Textele legale incidente in materia prescrierii dreptului de a proceda la aplicarea sancțiunii disciplinare salariaților fixează două intervale de timp, interconectate, pentru legala aplicare din punct de vedere temporal a sancțiunii disciplinare. Prima limită temporală este intervalul de 30 zile calendaristice de la data luarii la cunoștință despre abaterea disciplinară, al doilea fiind determinat de teza finală a art.252 alin.(1), respectiv cel târziu 6 luni de la data săvârșirii faptei.

Reglementarea a două termene de prescripţie constituie o aplicare a principiului protejării intereselor ambelor părţi ale raportului de muncă şi al egalităţii armelor, respectiv: 1) un termen minim de 30 de zile, acordat angajatorului pentru a verifica dacă aspectele constatate în procedura cercetării prealabile constituie abatere disciplinară, dacă se impune aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru această abatere şi pentru a motiva măsura luată; 2)  un termen de maximum 6 luni - în care este inclus şi termenul de 30 de zile - pentru a înlătura orice abuz al angajatorului rezultând din poziţia sa dominantă în cadrul raportului de muncă.

Luând ca punct de reper anul 2012 in care a fost publicat la editura Pro Universitaria manualul, dar chiar și data de 06.11.2013, data incunoștiințării universității apelante despre posibila faptă de plagiat comisă de anagajata sau data la care a fost sesizată Comisia de Etică a UCDC, 21 noiembrie 2013, termenul maxim de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii expirase.

Contrar susținerilor universității-apelante, pretinsa faptă de plagiat nu este una continuă. O astfel de faptă iși produce efectul său concret in planul relațiilor sociale pe care le vatămă la data publicării lucrării despre care se afirmă că a fost plagiată integral, tot acest moment al publicării fiind și termenul maxim despre care se poate afirma că este cel in care incetează acțiunea ilicită a salariatului. Doar produsul faptei sale ilicite continua a exista după momentul publicării lucrării plagiate, iar nu insăși fapta sa comisivă constând in acțiunea de a plagia.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.44 din 12 ianuarie 2016)

În motivarea apelului declarat de apelanta-pârâta UCDC, s-a arătat că instanţa greşit a reţinut că în cuprinsul deciziei de concediere nu se regăsesc anumite menţiuni obligatorii. Conform art.252 alin.2 din Codul muncii, decizia nu trebuie să cuprindă în mod obligatoriu data la care a fost săvârşită fapta, aceasta rezultând din întreg probatoriu aflat la dosarul cauzei, astfel că nu se poate reţine că lipsa acestei menţiuni „echivalează cu o lipsă a descrierii faptei" şi în consecinţă ar fi de natură să atragă nulitatea absolută a deciziei.

Astfel, aşa cum a arătat şi în concluziile scrise, la data de 20.11.2013 Comisia de Etică a UCDC a fost sesizată de către dl prorector învăţământ, urmare a primirii la data de 06 noiembrie 2013 a unui plic înregistrat sub nr. 8039 de la Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în învăţământul Superior (ARAOS) care conţinea o petiţie din partea unui cadru didactic de la UNITB, prin care se arăta că a fost plagiat cursul „ETR", elaborat de acesta în anul 2009 şi multiplicat la tipografia în acelaşi an, fiind înregistrat în cadrul Bibliotecii UNITBV cu numărul 780921, cota IV 8255.

De asemenea, seaducea la cunoştinţa ARAOS că reclamanta DI „a reprodus integral conţinutul acestui curs în cartea ETR. Manual de studiu individual, publicată în anul 2012 la Editura Pro Universitaria".

La petiţia menţionată au fost ataşate: dovada publicării cursului, precum şi câte un exemplar din cele două lucrări în original - depuse în copie certificată la dosarul prezentei cauze.

În urma cercetărilor efectuate şi conform Raportului de caz întocmit la data de 23.07.2014, Comisia de Etică UCDC a propus conducerii universităţii desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, motiv pentru care a fost emisă decizia contestată în prezenţa cauză.

Procedura în faţa Comisiei de Etică este supusă unor dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, dar faţă de susţinerile reclamantei precizăm că Decizia nr.200 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei a fost emisă în data de 31.07.2014 şi comunicată acesteia la aceeaşi dată.

Astfel că, nu au fost încălcate nici prevederile art.252 alin.1 din Codul muncii, decizia fiind emisă în termen de 7 zile de la data constatării abaterilor disciplinare prin raportul comisiei şi mai mult, fiind vorba de fapte continue -plagiat şi folosirea şi în prezent a lucrării copiate integral, termenele de 30 de zile şi, respectiv, de 6 luni încep să curgă de la data la care autorul a săvârşit ultimul act de executare.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012 (Decizia 16/2012) privind examinarea recursurilor în interesul legii declarate de Avocatul Poporului şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la calcularea termenului de 30 de zile în care trebuie aplicată sancţiunea disciplinara conform dispoziţiilor art.252 alin.1 din Codul muncii, respectiv momentul de la care începe să curgă acest termen, a hotărât că "În interpretarea şi aplicarea art.252 alin.1 din Codul muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratură unităţii", în speţă Raportul de caz al Comisiei de Etică UCDC.

Potrivit art.310 - Secţiunea a 5-a Etica universitară - din Legea educaţiei naţionale nr.1/2011, aşa cum a fost modificată şi completată, "Constituie abateri grave de la bună conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară: a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori;

Aşa cum s-a subliniat constant în literatura de specialitate şi practica judiciară, în ipoteza unor abateri continue, termenele stipulate de art.252 Codul muncii se socotesc de la ultimul act de săvârşire, pentru toate actele ce fac obiectul abaterii. Astfel că, în cazul abaterilor disciplinare cu caracter continuu termenul pentru aplicarea sancţiunii disciplinare se socoteşte de la ultimul act de săvârşire. Or, aceste acte continuă.

Prin urmare, prin Decizia nr.200/31.07.2014 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, au fost respectat cerinţele dispoziţiilor legale. Astfel, a fost descrisă fapta în preambulul deciziei, au fost precizate dispoziţiile încălcate de reclamantă din Codul de Etică UCDC, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de aceasta în timpul cercetării - conduită nesinceră, temeiurile de drept în baza cărora s-a aplicat sancţiunea disciplinară, termenul şi instanţa la care poate fi contestată sancţiunea.

Deşi, reclamanta susţine în cerere că nu este autoarea lucrării, aceasta omite faptul că prin Raportul Comisiei de Etică s-a stabilit, fără dubiu, că faptele reclamate se confirmă şi cele două cursuri sunt identice, reclamanta copiind integral cartea aparţinând altui autor.

Raportul de caz al Comisiei de Etică UCDC este un act juridic care a produs şi produce în continuare efecte juridice, întrucât nu a fost contestat şi nu s-a solicitat anularea acestuia.

Decizia nr.200/31.07.2014 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei reprezintă efectul raportului Comisiei de Etică, deoarece acesta a stat la baza emiterii deciziei menţionate.

Or, instanţa a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei privind anularea deciziei de mai sus şi nicidecum cu privire la soluţionarea unei cereri care să privească legalitatea/nelegalitatea acestui raport.

Din actele depuse la dosar, precum şi din răspunsurile date de către reclamantă la interogatoriul propus de UCDC, a rezultat cu certitudine nu numai nesinceritatea reclamantei dar şi faptul că este autoarea unei cărţi pe care a copiat-o integral, fără a ezita să arunce vina pe o persoană decedată, conferenţiar universitar care nu a fost niciodată asistenta acesteia.

În realitate, reclamanta era titulara disciplinei (cursului) ETR la programul de licenţă formele de învăţământ zi şi frecvenţă redusă, şi în această calitate era obligată să elaboreze cursul universitar conform normelor ARACIS. Aceasta a predat personal cursul decanului facultăţii, şi pentru că era necesară publicarea acestuia, Universitatea într-o primă etapă a suportat cheltuielile cu tipărirea acestuia într-un număr de 25 de exemplare, număr minim impus de editură. La 01.10.2013 editura a trimis contractul pentru a fi încheiat cu autorul în vederea multiplicării în numărul de exemplare indicat de acesta şi pentru plata drepturilor de autor. Ulterior, în luna noiembrie s-a primit adresa de la ARACIS prin se arăta că există o sesizare cu privire la plagierea cursului universitar.

Faptul că reclamanta este autoarea cursului copiat o dovedeşte şi lista de lucrări (model ARACIS) semnată de reclamantă, unde la poziţia A -cărţi/cursuri publicate la edituri recunoscute este trecută lucrarea în lista de lucrări la instituţia din Italia şi pe scholar google sau în Raportarea activităţii de cercetare ştiinţifică, întocmită şi semnată de reclamantă pentru luna iunie an 2012 şi predată facultăţii.

În apelul incident declarat de apelanta-reclamantă DI, a învederat că întrucât în considerentele sentinței civile de fond, formularea instanţei lasă un posibil dubiu asupra unor dezlegări juridice pe care nu le-a dat şi nu le-a analizat în prezenţa cauză, se impune înlăturarea acestora şi înlocuirea lor cu propriile considerente.

Formularea considerentelor indicate, deşi coroborate cu întreaga hotărâre pot fi interpretate în mod corect, formularea neclară, duce ca analizarea lor individuală să lase loc şi de alte interpretări, astfel:

Instanţa poate reţine însă, raportat la data publicării manualului-2012, sau data la care a fost sesizată pârâta de către autoarea manualului, că salariata i-a plagiat lucrarea-25.09.2013, sesizare în urma căreia s-a dispus sesizarea Comisiei de etică la data de 20.112013. Deşi, în fapt instanţa face referire la sesizarea pârâtei de către autoarea manualului cu privire la faptul că subsemnata i-aş fi plagiat lucrarea, respectiv data de 25.09.2013, inserarea acestui aspect în interiorul unei apoziţii, imediat după fraza „Instanţa reţine" poate fi interpretată la un moment dat ca o reţinere a instanţei de fond cu privire la comiterea faptei respective.

Pentru acest motiv, solicită instanţei înlocuirea acestor considerente cu altele din a căror formulare să reiasă fără dubiu faptul că în paragraful indicat s-a făcut trimitere expres la sesizarea existentă în dosar la fila 72 şi înlăturarea oricărui dubiu că instanţa ar fi putut să reţină vreo faptă de plagiat împotriva reclamantei.

Apelanta-reclamantă arată in continuarea apelului său incident și faptul că nu a săvârşit o abatere disciplinară.

Astfel, invederează că, potrivit art.247 alin.2 din Codul muncii „Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă".

Art.22 din Codul de etică la care se face referire în decizia de concediere stabileşte că „Sunt interzise: - orice formă de înşelăciune/copiat sau tentativă la examene sau concursuri; - plagiatul total sau parţial (preluarea totală sau parţială a unui material realizat de un alt autor, şi prezentarea sa ca aparţinând aceluia care se pretinde a avea paternitatea operei) ori prezentarea unor date eronate (utilizarea unor date improvizate într-o cercetare ştiinţifică sau experiment, modificarea intenţionată a datelor unui experiment sau unei cercetări, citarea unor studii sau articole inexistente ş.a); - modificarea datelor din dosarul personal de concurs/angajare sau privind înscrierea la cursurile care se desfăşoară în cadrul Universităţii, pentru a se încadra în cerinţele concursului/pentru ocuparea postului prin angajare sau pentru a fi admis la oricare formă de învăţământ; - avantajele obţinute pe nedrept (fapta unei persoane de a ascunde informaţiile transmise de cadrele didactice faţă de colegi, împiedicarea unor colegi sau concurenţi să se concentreze pentru a-i disturba de la o examinare, distrugerea sau sustragerea unor materiale bibliografice).

Potrivit art.13 din Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, „Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: a) reproducerea operei; b) distribuirea operei."

Pe cale de consecinţă, pentru reproducerea şi distribuire de către editură a manualului „Ecoturism şi turism rural" era nevoie de autorizarea autorului manualului. Or, nu s-a pretins niciodată autoarea suportului de curs respectiv şi nu a autorizat niciodată Editura Pro Universitaria/Editura Neverland.

O asemenea autorizare putea să aibă loc numai printr-un contract de editare. Editarea unei opere constă în reproducerea şi răspândirea ei în public printr-o fixare material şi durabilă. Iar, potrivit art.48 din Legea 8/1996 Contractul de editare este convenţia prin care titularul dreptului de autor cedează editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a distribui opera.

În baza contractului de editare, în persoana cedentului, autorului operei se naşte o obligaţie de garanţie. „Titularul dreptului de autor trebuie să garanteze exerciţiul drepturilor de utilizare cedate editorului contra tulburărilor de drept, dar şi contra tulburărilor de fapt, fie că aceste tulburări provin din partea terţilor, fie că sunt rezultatul unei fapte proprii. Aceasta înseamnă că cedentul trebuie să fie autorul operei pentru care s-au cedat drepturile de reproducere şi distribuire sau cel puţin titularul unor astfel de drepturi pe care le poate, la rândul său, trimite altor persoane.

În subsidiar, şi fără ca prin aceasta să afirme că ar fi autorizat vreodată publicarea materialului Ecoturism şi turism rural, arătă că acel material era accesibil în format electronic, în mod liber pe server-ul facultăţii.

Dincolo de distribuire liberă pe internet a acestui articol, apreciază, fără ca prin aceasta să afirme că l-a distribuit, că utilizarea materialului în scop educaţional este acoperită de prevederile Legii 8/1996, aceasta neputând constitui un caz de încălcare a drepturilor de autor.

In plus, pe lângă motivele de nulitate reţinute de prima instanţă, a mai invocat şi faptul că decizia de concediere nu cuprinde indicarea instanţei competente la care poate fi atacată.

Indicarea instanţei la care decizia de concediere se atacă este prevăzută la art.252 alin.2 lit.f din Codul Muncii, fiind o menţiune obligatorie, lipsa acesteia atrăgând de asemenea nulitatea absolută a acestei decizii.

Analizând apelurile declarate, potrivit dispoziţiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, precum și susținerile dezvoltate in calea de atac a apelului, Curtea reţine următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-pârâtă UCDC, Curtea arată că, in prezenta cauză, nu este contestat faptul că lucrarea pretins plagiată de către apelanta-reclamantă DI, purtând denumirea ”ETR”, a fost publicată la editura Pro Universitaria in cursul anului 2012 (data exactă nu este stabilită cu certitudine).

In fața instanței de apel, ca, de altfel, și in fața instanței de fond, apelanta-pârâtă UCDC a susținut faptul că la data de 06.11.2013 a fost inștiințată de către Agenția Română pentru Asigurarea Calității in Invățământul Superior (ARAOS) in legătură cu existența unei plângeri formulată de un cadru didactic al UNITB impotriva apelantei-reclamante, cadrul didactic al UCDC, cu privire la plagiatul lucrării sale. A invederat Universitatea-apelantă faptul că la inștiințarea primită de la A.R.A.O.S. se afla atașat dovada publicării cursului susmenționat și câte un exemplar spre comparație din ambele lucrări, lucrarea petentei publicată in cursul anului 2009 și lucrarea apelantei-reclamante apărută la Editura Pro Universitaria in cursul anului 2012.

Ca efect al inștiințării recepționate din partea A.R.A.O.S., prorectorul UCDC a sesizat, la data de 20.11.2013, Comisia de Etică a Universității in scopul efectuării verificărilor impuse de normele academice referitoare la plagiat.

Raportul Comisiei de Etică a UCDC ce concluziona in sensul vinovăției apelantei-reclamante a fost emis la data de 23.07.2014. Propunerea efectuată in conținutul raportului, respectiv aceea de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, a fost acceptată de rectorul UCDC, care, la data de 31.07.2014, a emis decizia contestată in cadrul prezentei proceduri judiciare nr.200/2014.

Așadar, Curtea reține ca date de reper sub aspectul categoriei de drepturi ce interesează prezenta cauză, data de 06.11.2013, data la care Universitarea-apelantă a fost incunoștiințată despre fapta de plagiat imputată salariatei sale DI, și data de 31.07.2014, data emiterii deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă ce formează obiect de analiză in cadrul prezentei proceduri judiciare.

Intre cele două date de reper susmenționate se interpune un interval de timp de 8 luni și 25 de zile.

Raportând situația faptică mai sus expusă la normele juridice incidente, Curtea observă că, in conformitate cu dispozițiile art.247 alin.(1) din Codul Muncii ”angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară”.

Potrivit mențiunilor art.252 alin.(1) din Codul Muncii ”angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă in formă scrisă, in termen de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei”.

Prin urmare, Curtea notează că textele legale incidente in materia prescrierii dreptului de a proceda la aplicarea sancțiunii disciplinare salariaților fixează două intervale de timp, interconectate, pentru legala aplicare din punct de vedere temporal a sancțiunii disciplinare. Prima limită temporală este intervalul de 30 zile calendaristice de la data luarii la cunoștință despre abaterea disciplinară, al doilea fiind determinat de teza finală a art.252 alin.(1), respectiv cel târziu 6 luni de la data săvârșirii faptei.

Astfel, reglementarea a două termene de prescripţie constituie o aplicare a principiului protejării intereselor ambelor părţi ale raportului de muncă şi al egalităţii armelor, respectiv: 1) un termen minim de 30 de zile, acordat angajatorului pentru a verifica dacă aspectele constatate în procedura cercetării prealabile constituie abatere disciplinară, dacă se impune aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru această abatere şi pentru a motiva măsura luată; 2)  un termen de maximum 6 luni - în care este inclus şi termenul de 30 de zile - pentru a înlătura orice abuz al angajatorului rezultând din poziţia sa dominantă în cadrul raportului de muncă.

Dacă primul termen de prescripție de 30 zile, începe să curgă după ce comisia de disciplină sau persoana împuternicită să realizeze cercetarea prealabilă şi-a exprimat punctul de vedere, în sensul că fapta există şi aduce atingere raporturilor de muncă și a fost săvârşită cu vinovăţie de persoana supusă cercetării disciplinare, pentru că numai începând cu acest moment se poate vorbi despre existenţa unei abateri disciplinare, pentru cel de-al doilea termen de prescripție momentul de referință este diferit și anume acela al momentului săvârșirii faptei.

Ori, in prezenta cauză, termenul maxim in care putea fi aplicată sancțiunea disciplinară se implinise la data emiterii deciziei de concediere nr.200/31.07.2014.

Aceasta intrucât, atât luând ca punct de reper anul 2012 in care a fost publicat la editura Pro Universitaria manualul ETR, dar chiar și data de 06.11.2013, data incunoștiințării universității apelante despre posibila faptă de plagiat comisă de anagajata sau data la care a fost sesizată Comisia de Etică a UCDC, 21 noiembrie 2013, termenul maxim de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii expirase.

Contrar susținerilor universității-apelante, pretinsa faptă de plagiat nu este una continuă. O astfel de faptă iși produce efectul său concret in planul relațiilor sociale pe care le vatămă la data publicării lucrării despre care se afirmă că a fost plagiată integral, tot acest moment al publicării fiind și termenul maxim despre care se poate afirma că este cel in care incetează acțiunea ilicită a salariatului. Doar produsul faptei sale ilicite continua a exista după momentul publicării lucrării plagiate, iar nu insăși fapta sa comisivă constând in acțiunea de a plagia.

Concluzionând asupra apelului promovat de UCDC și reținând argumentele de fapt și de drept expuse in cele ce preced, in temeiul dispozițiilor art.480 alin.(1) din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul promovat de această instituție de invățământ.

 In legătură cu apelul incident promovat de apelanta-reclamantă DI, Curtea notează prevederile art.461 alin.(2) din Codul de procedură civilă, in acord cu care “cu toate acestea (referinţa textului la alin.1) in cazul in care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor problem de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va inlătura acele considerente şi le va inlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă in dispozitivul hotărârii atacate”.

Apelanta DI a invederat Curţii faptul că un anumit pasaj din considerentele expuse de Tribunal in motivarea soluţiei apelate iar putea crea un prejudiciu in relaţia sa contractuală de dreptul muncii cu angajatorul său UCDC. In concret, apelanta a avut in vedere considerentul expus de Tribunal, in conformitate cu care “instanţa poate reţine insă, raportat la data publicării manualului-2012, sau data la care a fost sesizată pârâta de către autoarea manualului, că salariata sa i-a plagiat lucrarea-25.09.2013, sesizare in urma căreia…”.

Curtea reţine, insă, că pasajul expus nu reflectă, insă, un raţionament logico-judiciar al instanţei de fond, raţionament care să fi stat la baza pronunţării soluţiei de fond. In fapt, prima instanţă nici nu a intrat in analiza fondului faptei ce i-a fost imputată salariatei DI de către angajatorul său, ci a pronunţat sentinţa doar pe temeiul viciilor de formă ale deciziei de concediere nr.200/31.07.2014, emisă de UCDC.

Referinţa la plagiat din considerentul presupus prejudiciabil, avea in vedere, in fapt,  sesizarea de plagiat efectuată de autoarea manualului ETR, d-na CA, cadru didactic al UNITB. In considerentul menţionat prima instanţă făcea referire la sesizarea de plagiat efectuată de CA pentru a justifica depăşirea termenului de 6 luni pentru aplicarea sancţiunii disciplinare de către angajator.

Pe cale de consecinţă, constatând că pretinsul considerent apt a prejudicial partea apelantă nu este propriu primei instanţe, Curtea va respinge ca nefondat apelul incident promovat de DI.

Domenii speta

Spete similare