Conflict de muncă. Modificare unilaterală a contractului individual de muncă. Instituție publică finanțată din venituri proprii. Grila de salarizare emisă în conformitate cu dispoziţiile legale în materia salarizării unitare

Conflict de muncă. Modificare unilaterală a contractului individual de muncă. Instituție publică finanțată din venituri proprii. Grila de salarizare emisă în conformitate cu dispoziţiile legale în materia salarizării unitare

art. 41 din Codul muncii, O.G. nr. 26/2011, Legea nr. 284/2010

Este de reţinut că art. 41 din Codul muncii, republicat, instituie o regulă esenţială aplicabilă în executarea raportului de muncă, aceea că un contract individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor, iar modificarea se referă la oricare din elementele enumerate la alin. (3), printre care şi salariul. Însă, aceasta nu semnifică că o modificare nu este posibilă ca urmare a aplicării unui act normativ, independent de voinţa părţilor. De altfel, Codul muncii prevede în art.17 alin.4 faptul că orice modificare a elementelor contractului individual de muncă impune, în timpul executării lui, încheierea unui act adiţional la contract, „cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare rezultă ca posibilă din lege (...)”.

În această ipoteză de excepţie se găsesc părţile cauzei. Căci, potrivit O.G. nr. 26/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 625/02.09.2011 şi care a intrat în vigoare la data de 05.09. 2011, ISCTR  a luat fiinţă ca organism tehnic specializat în subordonarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii desemnat să asigure inspecţia şi controlul respectării reglementărilor interne şi internaţionale în domeniul transportului rutier, care se organizează şi funcţionează ca instituţie publică finanţată integral din venituri proprii, cu personalitate juridică, potrivit prevederilor legale şi regulamentului de organizare şi funcţionare, prevăzut în anexa nr. 1 din HG nr.1088/2011.

Conform art. 5 alin.2 din OG nr. 26/2011 personalul I.S.C.T.R. este angajat cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, iar salarizarea acestuia se face potrivit reglementărilor legale în vigoare, prevedere reluată şi în dispoziţiile art. 22 alin.8 din HG nr. 1088/2011.

La momentul înfiinţării apelantului intimat, 05.09.2011, în materia salarizării instituţiilor publice era în vigoare Legea nr.284/ 2010, al cărui obiect de reglementare priveşte stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar începând cu data intrării în vigoare a acestei  legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.

Prin urmare, funcţia şi salariul angajatului instituţiei finanţată din venituri proprii sunt stabilite de angajator pe baza legii generale de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, ceea ce exclude negocierea individuală şi acordul salariatului. În măsura în care salariatul nu acceptă noii termeni ai contractului său de muncă, are posibilitatea de a cere încetarea lui în condiţiile reglementate de Codul muncii.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.3249 din 15 iunie 2016)

Prin motivele de apel formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art.466 din Codul de procedură civilă, apelantul a învederat că, urmare a efectuării controlului, în perioada 09.03.2015 - 15.04.2015, de către auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României - Departamentul III, respectiv "Auditul financiar asupra contului de execuţie bugetară pe anul 2014” la ISCTR, pentru perioada 2013 -2014, a fost emisă decizia nr. III/34/12.05.2015.

Astfel, noile salarii au fost acordate în conformitate cu grilă aprobată şi întocmită potrivit prevederilor anexei VIII la Legea nr. 284/2010.

Instituţia apelantă nu a făcut altceva decât să pună în aplicare dispoziţiile Curţii de Conturi a României, iar practica judiciară pronunţată în sens favorabil I.S.C.T.R., au motivat că salariul personalului plătit din fonduri publice este stabilit întotdeauna unilateral de către ordonatorul de credite în baza legii, iar în contractul semnat de părţi este doar reluat cuantumul salariului astfel stabilit, iar nu ca urmare a unui acord al părţilor.

Ordonatorul de credite determină legal salariul printr-o decizie proprie, iar angajatul nu poate decât să accepte sau să atace acea decizie, iar nu să invoce nulitatea contractului de muncă. În aceleaşi condiţii, orice reîncadrare ulterioară şi recalculare a salariului nu se va face ca urmare a unui acord intre părţii, ci numai prin decizia ordonatorului de credite, supusă contestării din partea angajatului nemulţumit.

Totodată, mai subliniază apelanta că deşi se menţionează şi în contractul de muncă al personalului plătit din fonduri publice cuantumul salariului, s-a considerat că această menţiune nu reprezintă o clauză contractuală rezultată dintr-un acord al parţilor, care să fie supusă aceloraşi condiţii pentru a fi modificată astfel cum impune art. 41 Codul Muncii.

De asemenea, potrivit O.G. nr. 26/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 625/02.09.2011 şi care a intrat în vigoare la data de 05.09.2011, I.S.C.T.R. a luat fiinţă ca organism tehnic specializat în subordonarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii desemnat să asigure inspecţia şi controlul respectării reglementărilor interne şi internaţionale în domeniul transportului rutier.

Salarizarea personalului I.S.C.T.R. se face conform reglementărilor în vigoare potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 2 din .G. nr. 26/2011 chiar dacă finanţarea instituţiei se face din venituri proprii, în temeiul art. 3 din acelaşi act normativ, astfel încât salarizarea nu este supusă negocierii.

Conform art. 162 alin. 3 din Codul Muncii, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele le şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege. Rezultă din aceste ne că drepturile salariale ale personalului din autorităţile şi instituţiile publice nu pot fi decât cele prevăzute de lege, nu pot fi negociate clauzele contractuale referitoare la cuantumul drepturilor cuvenite, motiv pentru care salariul reclamantului - intimat este stabilit prin deciziile de încadrare sau de modificare, emise 1n baza unui act administrativ.

În acest context, în ce priveşte Legea-cadru nr. 284/2010, aceasta are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului (art.1 din această lege). Or, potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal bugetare, bugetul consolidat se compune şi din bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii. Aşadar, din coroborarea dispoziţiilor legale mai sus arătate rezultă că, legea cadru a salarizării se aplică şi instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, situaţie în care se încadrează şi I.S.C.T.R.

Cât priveşte grila de salarizare care trebuia aplicată personalului angajat al I.S.C. T.R., inclusiv reclamantului, apelanta învederează că potrivit art. 1 alin 2 din Legea nr. 284/2010, începând cu data intrării în vigoare a cestei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. 1 sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenţa lege, legiuitorul accentuând caracterul imperativ şi obligatoriu al acestor dispoziţii legale atunci când la art. 38 din lege a stipulat că încălcarea dispoziţiilor prezentei legi privind stabilirea salariului de bază individual atrage, după caz, răspunderea disciplinară materială sau penală a persoanelor vinovate, potrivit legii.

În contextul acestor reglementări imperative, potrivit art. 10 alin. 4 din Legea nr. 284/2010 la data intrării în vigoare, valoarea de referinţă ce trebuie folosită în stabilirea drepturilor salariale individuale este de 600 lei şi nu 700 lei - valoare de referinţă folosită în stabilirea drepturilor salariale individuale de către I.S.C.T.R.

Art. 4 alin 1 din Legea nr. 285/2010, aplicabilă anului 2011, stipulează că valoarea de referinţă este de 600 lei, cât şi art. 1 alin 1 din Legea nr. 283/2011 care stipulează că în anul 2012 brutul salariilor de bază se menţine la acelaşi nivel cu cel acordat personalului plătit din fondurile publice pentru luna decembrie 2011.

Alin. 3 al art. 4 din Legea nr. 285/2010 stipulează că personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează începând cu 1 ianuarie 2011 pe clase de salarizare, pe unele funcţii, gradaţii şi grade prevăzute în legea cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.

Aceste ultime prevederi legale coroborare cu prevederile legilor anuale de salarizare începând cu anul 2012 potrivit cu care personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea ministerelor, ale căror contracte de muncă îşi încetează valabilitatea în anul 2012 (2013, 2014, 2015), salariile se stabilesc potrivit anexei VIII din Legea nr. 284/2010, fapt ce duce la concluzia că pentru reclamant salariul trebuia stabilit potrivit celor cuprinse în anexa nr. VIII din Legea- cadru, la valoarea de referinţă de 600 lei şi nu la valoarea de 700 lei.

Această anexă se referă în mod explicit la salarizarea personalului din instituţii publice finanţate din venituri proprii (situaţie în care se află pârâta) iar dezideratul cuprins în dispoziţiile an. 162 alin. 3 din Codul Muncii potrivit cu care sistemul de salarizare a personalului din autorităţile sau instituţiile publice se stabileşte prin lege nu poate fi atins decât respectând legea.

În cauză nu-şi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 28 alin. 2 din Legea nr. 284/2010 are reglementează posibilitatea salarizării personalului încadrat în funcţii specifice prin asimilare, pentru că în ceea ce îl priveşte pe reclamant nu există o funcţii specifice care nu sunt prevăzute în lege, ci dimpotrivă anexa VIII din Legea 284/2010 se referă tocmai la personalul din instituţiile publice finanţate din venituri proprii, situaţie în care se află I.S.C.T.R. pârâtă în prezenta cauză şi faţă de care această anexă trebui aplicată personalului angajat al acestei instituţii.

Aşa cum se prevede la art. 138 alin. 3 din Legea nr. 62/2011 “drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă".

Prin urmare, în cazul instituţiei pârâte - I.S.C.T.R., drepturile salariale nu pot fi stabilite decât în limitele prevăzute de lege, dispoziţiile legale neputând fi eludate prin convenţiile părţilor.

Reclamantul - intimat, a fost încadrat potrivit legii, pe clase de salarizare, funcţii şi grad, prevăzute în legea cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi trepte avute anterior încadrării şi nu era necesar acordul acestuia. Aşadar, prin decizia contestată nu au fost încălcate prevederile art. 41 din Codul Muncii, nefiind în situaţia unei modificări unilaterale a contractelor individuale de muncă. Întreg personalul I.S.C.T.R. a fost încadrat pe nouă grilă elaborată în conformitate cu anexa VIII la Legea 284/2010, iar operaţiunea de încadrare nu se putea realiza decât prin emiterea deciziei şi a actului adiţional la contractul individual de muncă.

Intimatul reclamant, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Analizând apelul declarat, potrivit dispoziţiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Pentru a putea aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii instanţei de fond, raţionamentul juridic impune o detaliere a obiectului dedus judecăţii şi a legislaţiei aplicabile în prezenta cauză.

Prezenta acţiune are ca obiect anularea deciziei nr. 355/01.07.2015 prin care apelantul intimat I.S.C.T.R a decis ca, începând cu 01.07.2015, intimatului reclamant BL, având funcţia de inspector de trafic rutier, să i se modifice salariul de bază lunar brut la 1422 lei, gradaţia 3, cls.36, treapta IA. Actul adiţional nr. 4/01.07.2015 la contractul individual de muncă, încheiat în temeiul art. 17 alin.3 lit.k alin.5 din Codul muncii, prin care angajatorul a informat salariatul asupra noului cuantum al salariului de bază a fost refuzat spre semnare de către intimatul contestator.

Temeiurile de drept pentru care s-a decis modificarea unilaterală a elementului salarizare au fost reprezentate de OG nr. 26/2011 privind înfiinţarea I.S.C.T.R. coroborat cu art. 21 alin.1 lit.a şi b şi alin.2, art. 23 alin.3 lit.a, b, c din anexa 1 la HG nr.1088/02.11.2011, decizia nr. III/34/12.05.2015, pct.I.9 a Curţii de Conturi, încheierea nr. III/43/23.06.2015 a Curţii de Conturi şi Hotărârea nr. 7/30.06.2015 a Consiliului de Conducere al ISCTR.

Concret, prin pct.10 din decizia nr. III/34/12.05.2015 a Curţii de Conturi a României s-a constatat că drepturile salariale pentru personalul încadrat la ISCTR au fost stabilite prin Hotărârea Consiliului de conducere nr. 2/15.12.2011 privind grila de salarizare a personalului, modificată în baza notei de fundamentare nr. 27/02.02.2012 prin Hotărârea Consiliului de conducere nr. 1/31.10.2012 cu nerespectarea gradelor şi nivelului coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi de anexa nr.VIII şi încălcarea prevederilor art.1 lin.2 şi art.37 din legea nr.284/2010. Au fost încălcate şi prevederile art. 14 din Legea nr. 284/2010 potrivit căruia diferenţierea salariilor de bază lunare de încadrare se realizează prin utilizarea unor coeficienţi de ierarhizare cuprinşi în intervalul 1,00 pentru funcţia cu cea mai mică responsabilitate şi 15,00 pentru funcţia cu cea mai mare responsabilitate. În final, organul de control a impus, în sarcina apelantului, obligaţia stabilirii grilei de salarizare şi încadrarea personalului conform reglementărilor legale în vigoare.

Punerea în executare a măsurilor stabilite prin actul de control a fost realizată prin Hotărârea nr.7/30.06.2015 a Consiliului de conducere al instituţiei apelante, în cazul concret al salariatului încadrat pe funcţia de inspector de trafic rutier, studii medii, gradaţia 3, cls.36, treapta IA să îi fie acordat un salariu de bază lunar de 1422 lei (fila 111), situaţia intimatului din prezenta cauză.

În baza acestui act intern, fundamentat pe raportul de control al Curţii de Conturi privind modalitatea de stabilire a grilei de salarizare a personalului, apelantul intimat a procedat la emiterea deciziilor de modificare unilaterală a elementului salarizare pentru întreg personalul instituţiei, aspect contestat de intimatul din prezenta cauză, justificat de încălcarea prevederilor art. 41 din Codul muncii.

Este de reţinut că art. 41 din Codul muncii, republicat, instituie o regulă esenţială aplicabilă în executarea raportului de muncă, aceea că un contract individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor, iar modificarea se referă la oricare din elementele enumerate la alin. (3), printre care şi salariul. Însă, aceasta nu semnifică că o modificare nu este posibilă ca urmare a aplicării unui act normativ, independent de voinţa părţilor. De altfel, Codul muncii prevede în art.17 alin.4 faptul că orice modificare a elementelor contractului individual de muncă impune, în timpul executării lui, încheierea unui act adiţional la contract, „cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare rezultă ca posibilă din lege (...)”.

În această ipoteză de excepţie se găsesc părţile cauzei. Căci, potrivit O.G. nr. 26/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 625/02.09.2011 şi care a intrat în vigoare la data de 05.09. 2011, ISCTR  a luat fiinţă ca organism tehnic specializat în subordonarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii desemnat să asigure inspecţia şi controlul respectării reglementărilor interne şi internaţionale în domeniul transportului rutier, care se organizează şi funcţionează ca instituţie publică finanţată integral din venituri proprii, cu personalitate juridică, potrivit prevederilor legale şi regulamentului de organizare şi funcţionare, prevăzut în anexa nr. 1 din HG nr.1088/2011.

Conform art. 5 alin.2 din OG nr. 26/2011 personalul I.S.C.T.R. este angajat cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, iar salarizarea acestuia se face potrivit reglementărilor legale în vigoare, prevedere reluată şi în dispoziţiile art. 22 alin.8 din HG nr. 1088/2011.

La momentul înfiinţării apelantului intimat, 05.09.2011, în materia salarizării instituţiilor publice era în vigoare Legea nr.284/ 2010, al cărui obiect de reglementare priveşte stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar începând cu data intrării în vigoare a acestei  legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. Cât priveşte subiecţii cărora le este aplicabil acest act normativ, sunt identificaţi în art.2 şi anume: a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, cât şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale; b) personalului din autorităţi şi instituţii publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale; c) personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii; d) persoanelor care sunt conducători ai unor instituţii publice în temeiul unui contract, altul decât contractul individual de muncă.

Prin urmare, funcţia şi salariul angajatului instituţiei finanţată din venituri proprii sunt stabilite de angajator pe baza legii generale de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, ceea ce exclude negocierea individuală şi acordul salariatului. În măsura în care salariatul nu acceptă noii termeni ai contractului său de muncă, are posibilitatea de a cere încetarea lui în condiţiile reglementate de Codul muncii.

Este adevărat că, în temeiul art. 41 din Codul muncii, modificarea clauzei contractului individual de muncă referitoare la salariu nu poate fi făcută decât prin acordul părţilor, ca regulă generală, însă nivelul nelimitat şi negociabil al salariului este valabil numai pentru raportul de muncă stabilit între salariatul şi angajatorul persoană de drept privat. Pentru categoriile de salariaţi ai căror angajatori sunt instituţii publice, aflate în subordinea unui minister şi finanţate din venituri proprii, cum este cazul personalului ISCTR, este posibilă modificarea unilaterală a salariului (în sensul majorării sau reducerii) ca efect al aplicării unui act normativ edictat de legiuitor. Această condiţie de legalitate este îndeplinită în cauză, astfel încât nu se poate reţine o încălcare a exigenţelor Codului muncii, chiar dacă presupune actul prealabil al angajatorului de asimilare a funcţiilor.

Raţionamentul juridic al instanţei de fond privind diferenţa realizată între instituţia juridică a stabilirii salariilor personalului bugetar reglementată de art. 162 alin.2 şi 3 din Codul muncii şi instituţia modificării contractului individual de muncă care presupune aplicarea altor norme legale este eronat şi urmează a fi înlăturat. Dispoziţiile legale din Codul muncii se interpretează sistematic, fără a se putea disocia înţelesul unei norme juridice în raport de locul plasării acesteia în actul normativ. Este evident că prevederile art. 162 alin.3 plasate în titlul salarizare trebuie coroborate cu prevederile art.41 alin.2 din capitolul modificarea contractului individual de muncă şi art. 17 alin.5 din capitolul contractul individual de muncă. În caz contrar, lămurirea înţelesului unei norme juridice ar fi realizată trunchiat, fără a se avea în vedere raţiunea legiuitorului pentru o asemenea reglementare.

Nu prezintă relevanţă nici împrejurarea că actul contestat nu a fost emis în executarea unor prevederi legale intervenite ulterior semnării actului adiţional de majorare a salariului, căci începând cu momentul intrării în vigoare a legii aceasta dobândeşte caracter obligatoriu şi imperativ pentru toţi subiecţii cărora li se adresează, inclusiv instituţiei apelante. Hotărârea nr.7/30.06.2015 a Consiliului de conducere reprezintă, nu atât o punere în executare a dispoziţiilor obligatorii ale organului de control, cât mai ales o conformitate cu dispoziţiile legale în materia salarizării unitare. Faptul că la momentul înfiinţării instituţiei, grila de salarizare a fost stabilită în alţi parametri decât cei impuşi de Legea nr. 284/2010, nu înseamnă că pe parcursul aplicării legii instituţia nu mai are nici o pârghie legală de intrare în legalitate. O atare interpretare propusă de instanţa de fond ar conduce la situaţia absurdă în care nerespectarea unor prevederi legale la nivel de angajator în materia salarizării nu ar putea fi reparată decât, eventual, prin constatarea nulităţii tuturor contractelor individuale de muncă/acte adiţionale, şi nu printr-o restabilire a situaţiei în sensul modificării unilaterale a elementului salarizare, aspect permis de Codul muncii.

Mai trebuie menţionat şi faptul că, în cazul angajatorului autoritate publică,  salariul se stabileşte, ca regulă, prin lege conform art. 138 alin.3 din Legea nr. 62/2011, reprezentând o derogare de la dispoziţiile art. 162 alin.2 din Codul muncii care presupun negocierea individuală. Fiind stabilit prin lege şi nu pe baza acordului de voinţă al părţilor, elementul salarizare poate fi modificat, în mod unilateral, de angajator, ori de câte ori actele normative o impun, fără a fi necesară încheierea unui act adiţional în acest sens, care să implice acordul de voinţă al salariatului.

Este necesar a fi amintite şi considerentele cuprinse în decizia nr. 96/25 februarie 2016 pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.17 alin.(5) teza finală din Codul muncii, prin care s-a statuat că, „în sfera publică, salariile/indemnizațiile/soldele sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, iar angajatorul public nu are competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și totodată limitată de lege. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul sporurilor sau le suprimă, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor două părți contractante pentru a se aplica noile prevederi legale (pct.22). Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Rațiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea” (pct.23).

Astfel, împrejurarea că anterior emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, drepturile salariale ale intimatului contestator au fost negociate şi cuprinse în actul adiţional nr. 3/01.09.2014 la contractul individual de muncă, sens în care se impunea acordul salariatului pentru noua modificare a elementului salarial nu poate constitui temei pentru înlăturarea prevederilor art. 41 alin.2 din Codul muncii. Grila de salarizare a personalului ISCTR a fost stabilită prin Hotărârea Consiliului de conducere nr. 2/15.12.2011, modificată în baza notei de fundamentare nr. 27/02.02.2012 prin Hotărârea Consiliului de conducere nr. 1/31.10.2012. În acest sens, pentru fiecare salariat, au fost emise decizii unilaterale de modificare a salariului, fundamentate pe art. 17 alin.5 din Codul muncii, actele adiţionale încheiate între părţi având doar rol informal (legea neimpunând încheierea unui act adiţional în acest sens) şi nu de negociere, aşa cum afirmă partea intimată şi reţine instanţa de fond. „Opțiunea legiuitorului pentru soluția legislativă de a nu impune obligația angajatorului de a încheia un act adițional la contractul individual de muncă, în cazul modificării elementelor contractului prin lege, este pe deplin justificată, de vreme ce, odată cu publicarea legii în Monitorul Oficial al României, destinatarul său (în cauza de față, salariatul) are la dispoziție premisele necesare pentru a lua la cunoștință de normele juridice care guvernează raporturile juridice de muncă” (pct.24 din decizia nr. 96/25 februarie 2016 a Curţii Constituţionale a României).

Vor fi înlăturate argumentele intimatului contestator privind aprecierile de nelegalitate ale constatărilor Curţii de Conturi, faţă de existenţa ordinelor emise de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii privind aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli. Nefiind învestită cu o acţiune privind nelegalitatea deciziei nr. nr. III/34/12.05.2015 a Curţii de Conturi a României, Curtea nu se poate pronunţa asupra considerentelor pentru care a apreciat organul de control că se impune stabilirea unor măsuri în sarcina entităţii controlate. Ceea ce interesează în prezenta cauză este modalitatea de aplicare a prevederilor art. 41 din Codul muncii de către apelanta intimată, raportat la Hotărârea nr.7/30.06.2015 a Consiliului de conducere privind modul de stabilire a grilei de salarizare a personalului din subordine, emisă în conformitate cu prevederile anexei VIII la Legea nr. 284/2010. Împrejurarea că bugetul de venituri şi cheltuieli propus la nivel de instituţie a fost aprobat prin ordin al ministrului de resort, ce reprezintă în accepţiunea Legii nr. 24/2000 act normativ nu înlătură caracterul prioritar al legii organice, ordinele trebuind să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora (art. 78 din Legea nr. 24/2000).

Astfel, Curtea reţine că obligaţia angajatorului de aplicare a prevederilor Legii nr. 284/2010 în materia salarizării personalului nu poate fi înlăturată de emiterea unor acte normative cu valoare inferioară, prin care nu au fost stabilite elementele salarizării ci au fost aprobate bugetele de venituri şi cheltuieli ale autorităţii.

Curtea reţine eronat şi argumentul intimatului contestator referitor la împrejurarea că salarizarea personalului ISCTR nu se putea efectua în temeiul Legii nr. 284/2010, întrucât era o instituţie înfiinţată ulterior intrării în vigoare a legii, iar art. 4 alin.3 vorbeşte despre noţiunea reîncadrării. Este evident că o asemenea susţinere este contrară principiului aplicării în timp a legii. Norma juridică este o măsură generală care se aplică în toate cazurile ce se ivesc sub imperiul ei, pe timp nedeterminat sau în intervalul de timp prevăzut în cuprinsul ei, producând efecte juridice odată cu intrarea în vigoare (data publicării în „Monitorul Oficial” sau data prevăzută în textul ei - art. 78 din Constituţie) şi încetând să mai producă efecte, la ieşirea din vigoare. Actul normativ acţionează atât în prezent cât şi în viitor, pe perioada menţinerii în vigoare. Această interpretare a acţiunii normei juridice în timp este o reflectare a principiului constituţional al neretroactivităţii,  legea fiind incidentă tuturor faptelor juridice intervenite pe parcursul aplicării ei.

La momentul înfiinţării instituţiei apelante şi în prezent, legile cadru în materia salarizării erau şi sunt încă în vigoare, continuând să producă efecte, atât faptelor juridice existente la momentul intrării în vigoare (a se vedea noţiunea de reîncadrare) cât şi celor intervenite pe parcurs (a se vedea noţiunea încadrării, promovării etc), înscriindu-se în categoria  „reglementărilor legale în vigoare” prevăzută de art. 5 alin.2 din OG nr. 26/2011.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în tot sentinţa apelată în sensul că va respinge contestaţia ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare