Limitele verificării unei creanţe fiscale în cadrul contestaţiei la tabelul preliminar.

Faliment. Procedura de insolvenţă.

Limitele verificării unei creanţe fiscale în cadrul contestaţiei la tabelul preliminar.

Potrivit dispoziţiilor art. 66 alin.2 din Legea nr. 85/2006, nu sunt supuse procedurii de verificare prevăzute de legea insolvenţei creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.

Aceasta înseamnă că nici administratorul judiciar şi nici judecătorul sindic, în soluţionarea unei contestaţii la tabelul preliminar în care a fost înscrisă creanţa fiscală, nu pot face verificări asupra fondului acestei creanţe. O asemenea verificare este prohibită de lege întrucât debitorul a avut la dispoziţie posibilitatea contestării în procedura contenciosului fiscal prevăzută de art. 205-218 din OG nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală). Pot fi însă analizate cazuri de stingere a creanţei intervenite ulterior emiterii titlului executoriu fiscal, cum ar fi plata.

În speţă, creanţa DGRFP a fost stabilită în temeiul declaraţiilor fiscale depuse de societatea debitoare, dar şi a deciziilor de impunere emise de organul fiscal. Aceste titluri de creanţă au devenit titluri executorii, nefiind contestate în condiţiile legii speciale (Codul de procedură fiscală).

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 43 din 26.01.2016)

I. La data de 21.09.2012, debitoarea S S S.A., prin administrator special B.A., a formulat contestaţie cu privire la creanţa DGRFP în sumă de 2.689.550 lei, înscrisă de administratorul judiciar C 99 SPRL în tabelul preliminar al obligaţiilor debitoarei, tabel publicat în BPI nr. 12663/17.09.2012.

În motivarea contestaţiei, debitoarea, prin administratorul special, a susţinut că DGRFP a fost înscrisă cu o creanţă în sumă mai mare decât cea cuvenită; că DGRFP nu a compensat suma de 40.653 lei reprezentând sume achitate şi nedatorate şi a calculat accesorii şi pentru această sumă; că nu a compensat valoarea TVA pe care debitoarea îl avea de recuperat. De asemenea, contestatoarea a susţinut că au fost calculate accesorii (dobânzi şi penalităţi) după data deschiderii procedurii, cu încălcarea prevederilor art. 41 alin.1 din Legea nr. 85/2006.

În drept, au fost invocate prevederile art. 73 alin.1 din Legea nr. 85/2006.

II. Prin Sentinţa civilă nr. 6311 din 03.07.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă în dosarul nr. 23095/3/2012/a4, a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut următoarele:

Potrivit art. 66 alin.2 din Legea nr. 85/2006, nu sunt supuse procedurii de verificare creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.

În speţă, debitul principal a fost calculat în baza declaraţiilor depuse de societatea debitoare la organul fiscal, în conformitate cu dispoziţiile art. 81 şi 85 alin.1 din OG nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală). Declaraţia fiscală constituie titlu de creanţă potrivit art. 110 alin.3 din OG nr. 92/2003, iar erorile constatate de contribuabil pot fi corectate prin depunerea unei declaraţii rectificative (art. 84 alin.2 din OG nr. 92/2003).

Creanţa DGRFP în sumă de 2.689.550 lei este constatată prin titluri executorii întocmite de organul fiscal şi necontestate de societatea debitoare.

În cazul contestaţiei la tabelul preliminar, nu se poate invoca nelegalitatea modului de calcul al obligaţiilor fiscale, întrucât există calea de atac specială prevăzută de art. 209 alin.1 lit.a) din OG nr. 92/2003.

Prima instanţă nu a omologat raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză la solicitarea contestatoarei, reţinând că sumele datorate bugetului de stat pe perioada 22.06.2007-22.06.2012 au fost calculate în baza declaraţiilor fiscale ale debitoarei, care nu a depus declaraţii rectificative pentru a remedia erorile de raportare.

A fost înlăturată susţinerea potrivit căreia s-au calculat accesorii după data deschiderii procedurii, instanţa reţinând că prin decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 414824/19.07.2012, accesoriile au fost calculate până la data de 22.06.2012, cu respectarea art. 41 alin.1 din Legea nr. 85/2006.

În ceea ce priveşte sumele cu privire la care contestatoarea susţine că trebuia realizată compensarea, judecătorul sindic a reţinut că debitoarea nu a făcut dovada că a solicitat compensarea (conform art. 117 alin.1 C.pr.fiscală) şi nici că a urmat procedura specială privind rambursarea TVA (conform art. 1171 C.pr.fiscală), astfel că nu a probat existenţa unei decizii emise de organul fiscal în acest sens, prin care debitoarea să devină creditoare a DGRFP.

III. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs contestatoarea S S SA prin administrator special Barbu Adrian, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În motivarea recursului, debitoarea a susţinut că prima instanţă a reţinut numai o parte din răspunsurile expertului la obiecţiunile creditoarei, anume că sunt neconcordanţe între contabilitatea debitoarei şi declaraţiile depuse la organele fiscale.

Recurenta consideră că în mod greşit a fost înlăturat raportul de expertiză contabilă, acesta precizând că datele/înregistrările din fişa sintetică nu corespund cu declaraţiile/raportările fiscale ale debitoarei.

Expertul contabil a constatat că valoarea obligaţiilor fiscale este de 1.915.249 lei, sumă comparabilă cu cea din decizia de eşalonare la plată nr. 421006/02.04.2012.

Recurenta a mai susţinut că sentinţa atacată este insuficient motivată, iar motivele acesteia sunt străine de natura cauzei, întrucât instanţa nu a reţinut aspectele constatate în raportul de expertiză. Nevalidarea acestei probe ar însemna că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor care să conducă la aflarea adevărului.

A mai susţinut recurenta că penalităţile au fost calculate pentru o perioadă posterioară deschiderii procedurii, aspect pe care prima instanţă nu l-a cercetat în raport de decizia DGRFP nr. 422071/26.06.2012 privind constatarea pierderii valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale.

În fine, recurenta a invocat încălcarea rolului activ al judecătorului, conform art. 129 C.pr.civ. 1865, susţinând că prima instanţă era obligată să dispună administrarea de probe cu privire la situaţia invocată în motivarea hotărârii privind diferenţele dintre raportările debitoarei şi menţiunile din fişa sintetică emisă de creditoare. În opinia recurentei, instanţa a reţinut numai concluziile creditoarei, fără a fi însoţite de argumente şi probe, încălcând principiul unui proces echitabil.

IV. Verificând hotărârea atacată în raport de actele dosarului şi de motivele invocate, Curtea apreciază recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Potrivit dispoziţiilor art. 66 alin.2 din Legea nr. 85/2006, nu sunt supuse procedurii de verificare prevăzute de legea insolvenţei creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.

Aceasta înseamnă că nici administratorul judiciar şi nici judecătorul sindic, în soluţionarea unei contestaţii la tabelul preliminar în care a fost înscrisă creanţa fiscală, nu pot face verificări asupra fondului acestei creanţe. O asemenea verificare este prohibită de lege întrucât debitorul a avut la dispoziţie posibilitatea contestării în procedura contenciosului fiscal prevăzută de art. 205-218 din OG nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală). Pot fi însă analizate cazuri de stingere a creanţei intervenite ulterior emiterii titlului executoriu fiscal, cum ar fi plata.

2. În speţă, creanţa DGRFP a fost stabilită în temeiul declaraţiilor fiscale depuse de societatea debitoare, dar şi a deciziilor de impunere emise de organul fiscal (nr. 8/12.01.2009, nr. 414824/19.07.2012 privind obligaţiile accesorii). Aceste titluri de creanţă au devenit titluri executorii, nefiind contestate în condiţiile legii speciale (Codul de procedură fiscală).

De asemenea, în privinţa erorilor de calcul şi raportare din declaraţiile fiscale, societatea debitoare nu a depus declaraţii rectificative, în conformitate cu prevederile art. 84 din OG nr. 92/2003.

În răspunsul la obiecţiunile formulate de creditoarea DGRFP la raportul de expertiză contabilă, expertul B.M. a precizat că diferenţele dintre valorile constatate de expert şi cele înscrise în fişa sintetică totală editată de DGRFP constau numai din debite eronat calculate şi raportate de societate (impozit pe profit, TVA), preluate ca atare în fişa sintetică sau din erori de calcul al accesoriilor peste termenul de declanşare a procedurii insolvenţei (fila 201 vol.I dosar fond).

Expertul contabil declară în mod expres că „a analizat modul de constituire a creanţelor fiscale declarate de unitate, modificând valoarea acestora” şi a „redimensionat, în plus sau în minus, valoarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate de societate”, realizând şi imputaţia plăţilor, iar apoi a procedat la recalcularea majorărilor, dobânzilor şi penalităţilor.

Din concluziile expertului rezultă că valoarea totală a plăţilor efectuate de societatea debitoare coincide cu valoarea totală a plăţilor înscrise în fişa sintetică totală a DGRFP pe aceeaşi perioadă.

Prin urmare, în mod corect judecătorul sindic nu a valorificat raportul de expertiză contabilă în sensul pretins de contestatoare, întrucât această probă tindea la o verificare de fond a creanţei fiscale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 66 alin.2 din Legea nr. 85/2006. Nu au existat plăţi intervenite ulterior emiterii titlului executoriu fiscal, care să ducă la stingerea creanţei.

Nu este întemeiată nici critica recurentei privind insuficienta motivare a sentinţei. Judecătorul sindic a explicat raţiunile pentru care nu a omologat raportul de expertiză contabilă. În schimb, recurenta nu a adus nici un argument cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 66 alin.2 din Legea nr. 85/2006, preferând să omită a observa că acesta reprezintă temeiul legal al înlăturării probei cu expertiza contabilă.

Nu poate fi reţinută critica privind lipsa rolului activ al judecătorului sindic în administrarea unor probe suplimentare, întrucât potrivit art. 129 alin.51 C.pr.civ. 1865, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele însele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte existenţa unor pretinse neconcordanţe între datele/înregistrările din fişa sintetică şi declaraţiile/raportările fiscale ale debitoarei, Curtea constată că în contestaţie debitoarea nu a invocat o asemenea critică, astfel că aceasta reprezintă un motiv nou invocat direct în calea de atac, ceea ce este inadmisibil conform art. 316 raportat la art. 294 alin.1 C.pr.civ. 1865. În plus, recurenta nu a indicat în concret în ce constau pretinsele neconcordanţe şi de unde ar rezulta o asemenea concluzie.

Referitor la critica privind calcularea unor accesorii (penalităţi) ulterior deschiderii procedurii, Curtea reţine că, prin Decizia de pierdere a valabilităţii eşalonării la plată nr. 422071/26.06.2012, creditoarea DGRFP a comunicat debitoarei că eşalonarea la plată aprobată prin Decizia nr. 421006/02.04.2012 şi-a pierdut valabilitatea, începând cu data de 26.06.2012. Ca urmare, au fost solicitate penalităţile curse ca efect al anulării eşalonării, în sumă de 171.591 lei.

Chiar dacă această decizie de anulare a eşalonării a fost emisă ulterior deschiderii procedurii, penalităţile sunt aferente perioadei anterioare datei de 22.06.2012, nefiind  încălcate prevederile art. 41 alin.1 din Legea nr. 85/2006.

În plus, debitoarea nu a contestat decizia de impunere nr. 414824/19.07.2012 privind obligaţiile accesorii, în procedura contenciosului fiscal, astfel că nu poate pe calea contestaţiei la tabelul preliminar să obţină verificarea existenţei acestei creanţe.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ. 1865, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare