Recurs. Procedura insolvenţei. Cerere antrenare răspundere. Netemeinicia cererii prin care se impută pârâtului aducerea societăţii în stare de insolvenţă prin fapte săvârşite ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă

 Recurs. Procedura insolvenţei. Cerere antrenare răspundere. Netemeinicia cererii prin care se impută pârâtului aducerea societăţii în stare de insolvenţă prin fapte săvârşite ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă

- art. 138 din Legea nr. 85/2006

Decizia nr. 61/C/2016 – R din 12.04.2016

Dosar nr. 9830/111/C/2011/a1-R

Prin Sentinţa nr.72/F din 20 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul B., a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de creditorul D. G. R. F. P. C.-N., prin A. J. F. P. B., în contradictoriu cu pârâta B. A.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că prin Sentinţa nr. 368/F/15.02.2012, a fost confirmat planul de reorganizare a debitorului S.C. G. C. S.R.L. Ulterior, ca urmare a nerespectării lui, prin Sentinţa nr. 82/28.01.2015, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment faţă de debitor.

Potrivit art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, răspunderea poate fi antrenată dacă persoanele indicate au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi. Textul legal impune întrunirea a două condiţii: continuarea activităţii persoanei juridice care duce în mod vădit la încetare de plăţi şi realizarea unui profit personal în urma acestei activităţi.

Ulterior confirmării planului de reorganizare activitatea debitorului s-a desfăşurat în limitele stabilite în cuprinsul acestuia, posibilităţile pârâtei de a decide luarea unei anumite decizii cu impact major asupra evoluţiei acestuia fiind aproape imposibilă. Eşecul planului nu este consecinţa unui management defectuos care ar fi urmărit numai protejarea interesului personal al pârâtei, la baza derulării activităţii stând, în cele din urmă, voinţa creditorilor exprimată cu prilejul votării planului de reorganizare.

Judecătorul sindic a apreciat că nu se poate reţine intenţia pârâtei de a continua activitatea exclusiv în interes personal, astfel încât a respins cererea ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul sindic a formulat recurs D. G. R. F. P. C. N. – prin A. J. F. P. B., solicitând instanţei casarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, având în vedere că din verificarea documentelor contabile depuse de către debitoare la organul fiscal rezultă că în perioada de insolvenţă între data de 11.08.2011 şi 15.02.2012, societatea debitoare a declarat către bugetul consolidat suma de 111.910 lei din care a achitat numai suma de 65.504 lei. Prin urmare, sub directa supraveghere a administratorului special şi a celui judiciar, debitoarea a creat un plus de datorie la bugetul de stat în sumă totală de 46.406 lei.

După aprobarea planului la data de 15.02.2015 şi până la zi, debitoarea datorează către bugetul consolidat al statului suma de 861.801 lei din care a achitat suma de 358.493 lei, generându-se astfel o nouă datorie în valoare totală de 503.308 lei.

La data de 28 mai 2015, debitoarea datorează suma de 1.174.584 lei către bugetul consolidat faţă de 623.991 cât era cuprinsă în declaraţia iniţială, datoria crescând cu 43,5 %.

Apreciază astfel că, în prezenta speţă, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi, a determinat prejudicierea creditorilor şi a recurentei de faţă, creanţă care a reprezentat partea nerecuperată de la debitoare astfel că cererea de antrenare a răspunderii personale a fostului administrator al societăţii este una întemeiată, motivat şi de faptul că în perioada de reorganizare, societatea a generat pierderi constant şi care au dus în mod evident la încetarea de plăţi.

Recursul nu a fost motivat în drept.

Intimata debitoare şi intimata pârâtă au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În recurs nu au fost solicitate şi administrate probe.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate de recurenta creditoare, precum şi din oficiu, asupra motivelor de ordine publică, cu luarea în considerare a apărărilor intimaţilor, a actelor dosarului şi probelor administrate în primă instanţă, curtea de apel a constatat că acesta nu este fondat, urmând să fie respins, pentru următoarele considerente:

Reclamanta recurentă solicită antrenarea răspunderii materiale a pârâtei întrucât aceasta ar fi dispus, după intrarea societăţii în insolvenţă - la data de 11.08.2011, după confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul – sindic - la data de 15.02.2012, şi după intrarea în faliment a societăţii debitoare - la data de 28.01.2015, continuarea activităţii în interes personal, în condiţiile în care societatea debitoare a continuat să acumuleze datorii mari la bugetul de stat.

Cererea privind antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei a fost formulată la data de 06.08.2016, după intrarea societăţii în faliment, iar din cuprinsul său rezultă, aşa cum s-a reţinut mai sus, că se impută pârâtei fapte petrecute ulterior intrării societăţii în insolvenţă, pe parcursul perioadei de observaţie, a derulării planului de reorganizare şi după trecerea în faliment.

Întrucât faptele imputate pârâtului sunt ulterioare intrării în insolvenţă a debitoarei, Curtea de apel a constatat că aceste fapte nu au fost în măsură să conducă la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, între acestea şi starea de insolvenţă neexistând nici un raport de cauzalitate. De asemenea, pârâta nu se poate face vinovată de aducerea societăţii în stare de insolvenţă prin fapte săvârşite mult ulterior apariţiei stării de insolvenţă. Din chiar cuprinsul dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 şi din enumerarea făcută de acest text de lege rezultă că faptele pentru care poate fi antrenată răspunderea pe care o reglementează trebuie să fie fapte anterioare apariţiei stării de insolvenţă, prevăzând că aceste fapte trebuie să fie cauza insolvenţei. Or, nu pot fi cauza insolvenţei fapte săvârşite mult după apariţia stării de insolvenţă. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 59 din acelaşi act normativ, text la care art. 138 face trimitere.

În aceste condiţii, Curtea de apel a considerat că nu există raport de cauzalitate între faptele imputate pârâtei şi starea de insolvenţă a debitorului sau prejudiciul creditorilor, după cum nu există nici vinovăţia pârâtei în apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, în cauză nefiind îndeplinite nici condiţiile răspunderii civile delictuale şi nici cele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Pe de altă parte, aşa cum corect arată intimata pârâtă, aceasta nu a mai îndeplinit calitatea de administrator al societăţii din anul 2014, iar după intrarea societăţii în reorganizare, activitatea acesteia s-a desfăşurat conform planului de reorganizare, posibilitatea pârâtei de a dispune luarea unor măsuri contrar planului fiind imposibilă.

Pentru motivele mai sus reţinute, Curtea de apel a constatat că Sentinţa atacată cu recurs este legală şi temeinică, astfel că a fost menţinută, respingându-se ca nefondat recursul formulat.

Domenii speta

Spete similare