Apel. Procedura insolvenţei. Netemeinicia cererii debitorului, de obligare a creditorului care a formulat cererea de deschidere a procedurii, la plata cheltuielilor de judecată, ca urmare a renunţării acestuia din urmă la judecată, în situaţia în care ren

 Apel. Procedura insolvenţei. Netemeinicia cererii debitorului, de obligare a creditorului care a formulat cererea de deschidere a procedurii, la plata cheltuielilor de judecată, ca urmare a renunţării acestuia din urmă la judecată, în situaţia în care renunţarea s-a făcut datorită plăţii creanţei de către debitor, făcută după comunicarea cererii de deschidere a procedurii. Culpa procesuală.

- art. 406 alineat 3 Noul Cod de procedură civilă

Decizia nr. 133/C/2016 – A din 28.04.2016

Dosar nr. 3233/111/C/2015 – A

Prin Sentinţa nr. 31/F/13.01.2016, Tribunalul B. în baza art. 406 din Noul Cod de procedură civilă, a luat act de renunţarea creditoarei SC A. SRL, la judecarea cererii introductive a insolvenţei debitoarei SC G. C. SRL.

A respins contestaţia debitoarei SC G. C. SRL, cu sediul în O.

A respins cererea debitoarei de obligare a creditoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 12.10.2015 prin Serviciul Registratură, creditoarea a depus o cerere de renunţare la judecată a cererii introductive.

Având în vedere cererea de renunţare la judecată a creditoarei, faţă de principiul disponibilităţii părţii în procesul civil, în baza art. 406 alin. 1 din Noul cod de procedură civilă, instanţa a luat act de renunţarea creditoarei la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei.

Faţă de cererea de renunţare la judecată a creditoarei, judecătorul sindic a respins ca fiind lipsită de obiect contestaţia debitoarei la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoare.

În ceea ce priveşte cererea debitoarei de obligare a creditoarei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a constatat că prin întâmpinarea depusă de către debitoare la data de 14.10.2015, aceasta a învederat instanţei că a fost achitat integral debitul la data de 28.09.2015, după înregistrarea cererii introductive a creditoarei, astfel că în cauză instanţa nu a putut să reţină cupla procesuală a creditoarei, considerente faţă de care în baza art. 453 alin. 1 Cod de procedură civilă judecătorul sindic a respins cererea debitoarei de obligare a creditoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel apelanta debitoare SC G. C. SRL, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a admite cererea sa de obligare a creditoarei SC A. SRL prin administrator D. B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de ea în sumă totală de 2.500 lei reprezentând taxă judiciară de timbru în contestaţie (200 lei) şi onorariu avocaţial (2300 lei).

În motivarea apelului, apelanta debitoare a arătat că la data de 02.10.2015 a fost comunicată la sediul său o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei din partea creditoarei SC A. SRL, având la bază o datorie a sa care a fost achitată la data de 28.09.2015.

La data de 05.10.2015, deci ulterior primirii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, creditoarea a înregistrat la dosar o cerere de renunţare la judecată.

Între timp, a formulat şi o contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii pe care a timbrat-o conform legii, cu 200 lei.

Prin hotărârea atacată, instanţa a luat act de renunţarea la judecata cererii introductive a creditoarei SC A. SRL şi a respins ca rămasă fără obiect contestaţia sa, însă a respins şi cererea sa de obligare a creditoarei la cheltuieli de judecată, cheltuieli care au fost justificate cu înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Conform art. 406 al. 3 Cod de procedură civilă „ Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.”

Or, aşa cum a arătat, renunţarea la judecată s-a făcut de către creditoare după comunicarea cererii introductive, astfel că aceasta este în culpă procesuală şi având în vedere că a solicitat şi justificat cheltuielile de judecată, instanţa trebuia să o oblige pe creditoare la cheltuieli - textul de lege invocat mai sus nelăsând la aprecierea instanţei de judecată această chestiune.

A apreciat că textul invocat mai sus este incident în speţă şi nu cel reţinut de instanţă prin hotărârea atacată, art. 453 al. 1 Cod de procedură civilă.

Astfel, nu se află în situaţia prevăzută de art. 453 al. 1 Cod procedură civilă – „ Partea care pierde procesul va fi obligată ... ci se află în situaţia în care s-a renunţat la judecarea cererii introductive, culpa procesuală revenind celui care a renunţat la cerere după ce aceasta a fost comunicata părţii adverse.

Raportat la cele reţinute de instanţă referitoare la plata debitului după înregistrarea cererii introductive, a arătat că scopul prevăzut de lege pentru cererea de deschidere a procedurii nu este acela de urgentare/obligare la plata debitului, ci conform art. 2 din Legea nr. 85/2014 - "Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia."

Din acest punct de vedere, aparenţa de drept era în favoarea sa în sensul că cererea de deschidere a procedurii a fost formulată cu rea credinţă, fiindu-i deturnat scopul prevăzut de lege şi urmărindu-se şicanarea şi intimidarea sa.

În drept, a invocat prevederile art. 43 şi urm. Legea nr. 85/2014, art. 406 alin. 3 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata creditoare SC A. SRL a solicitat respingerea apelului declarat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate, precum şi obligarea apelantei-debitoare la plata cheltuielilor de judecată, conform documentelor justificative anexate prezentei.

În apărare, a arătat că la data de 25.09.2015, a înregistrat pe rolul instanţei de judecată o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă împotriva apelantei-debitoare, având în vedere că aceasta avea de achitat un debit în valoare de 593 301.53 lei.

La data de 29.09.2015, pârâta a achitat suma de 593 301.53 lei reprezentând debit principal, ulterior datei de înregistrare a cererii de chemare în judecată.

La data de 10.11.2015, parata a achitat suma de 3918.07 lei reprezentând dobânda legală, tot ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată.

Astfel, a solicitat a se lua act de faptul că pârâta a fost notificată anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, inclusiv a fost înştiinţată despre demersurile judiciare ce urmau a fi întreprinse împotriva sa, în cazul în care nu înţelegea să-şi îndeplinească obligaţiile de bună voie.

Dacă pârâta era de buna credinţă, trebuia să fi efectuat măcar plaţi parţiale din debitul principal, indiferent de cuantumul acestora pentru a-şi demonstra buna credinţă.

A mai arătat că a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a acestei situaţii înaintând către debitoare nenumărate notificări de plată prin intermediul mandatarului său U. & A. SRL însă, de fiecare dată se amâna efectuarea plăţii pe motiv că nu au disponibilul necesar.

De asemenea, a solicitat a se avea în vedere faptul că din culpa exclusivă a pârâtei a fost nevoită să introducă prezenta cerere de chemare în judecată pe rolul instanţelor, având în vedere că aceasta nu şi-a îndeplinit la timp obligaţiile de plată asumate prin contract deşi a fost notificată în nenumărate rânduri anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, iar potrivit dispoziţiilor art. 1350 Cod Civil părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat şi cele ale art. 1516 Cod civil potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, cât şi cele ale art. 1531 Cod Civil potrivit cărora, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.

Mai mult decât atât, a solicitat a se avea în vedere faptul că invitaţia la conciliere depusă de pârâtă la dosarul cauzei, i-a fost comunicată doar cu intenţia de a amâna efectuarea plăţii, ca urmare a nenumăratelor notificări de plată trimise de ea şi de către mandatarul său anterior către aceasta.

Având în vedere dispoziţiile art. 454 Noul Cod de procedură civilă potrivit cărora, pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului a fost pus în întârziere de către reclamant sau se află de drept în întârziere.

Astfel, debitorul a fost pus în întârziere anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, conform notificărilor depuse deja la dosarul cauzei şi mai mult decât atât, acesta se află de drept în întârziere conform dispoziţiilor art. 1523 alin 2 lit. d) Cod Civil potrivit cărora, "debitorul se află de drept în întârziere când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi."

În drept, a invocat dispoziţiile art. 205, 454 şi următoarele din Noul Cod de procedură civilă, precum şi pe dispoziţiile art. 1350, 1516 şi 1531 şi următoarele Cod Civil.

Examinând sentinţa apelată, raportat la motivele de apel invocate, instanţa a reţinut că apelul este nefondat.

În speţă, apelanta debitoare solicită instanţei de apel să dea eficienţă prevederilor art. 406 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă, în conformitate cu care, dacă renunţarea la judecată s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

Însă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul-sindic, renunţarea la judecată de către creditoare s-a făcut ca urmare a achitării de către societatea debitoare a debitului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, ulterior înregistrării cererii de deschidere a procedurii. În fapt, cererea a fost formulată la data de 25.09.2015, iar plata creanţei a fost făcută la data de 28.09.2015, potrivit OP nr. xxxx aflat la fila 103 din dosarul de insolvenţă. În aceste condiţii, creditoarea a depus cererea de renunţare la judecată la data de 05.10.2015.

În acest context, chiar dacă actul de dispoziţie al renunţării la judecată a survenit după comunicarea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, acesta a fost determinat de achitarea de către debitoare a creanţei. La fel de bine creditoarea putea să nu renunţe la judecarea cererii sale, fapt ce ar fi atras, în condiţiile achitării creanţei de către debitoare ulterior declanşării acţiunii, respingerea cererii ca rămase fără obiect potrivit art. 72 alin. 5 din Legea 85/2014 şi reţinerea culpei procesuale a debitoarei. Iar în aceste condiţii, oricum debitoarea nu era îndreptăţită la acordarea cheltuielilor de judecată, căci fundamentul suportării acestora este culpa procesuală a părţii.

Faţă de aceste considerente, actul de dispoziţie al renunţării la judecată nu poate transfera culpa procesuală în sarcina creditoarei, căci textul art. 406 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă sancţionează atitudinea reclamantului care, prin simpla sa opţiune, independentă de orice atitudine a pârâtului, renunţă la judecată după comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, iar în această situaţie este logic ca pârâtul, care a angajat unele cheltuieli până la momentul renunţării, să poată să şi le recupereze de la reclamantul care are o poziţie oscilantă în privinţă intenţiei sale de a angaja litigiul.

În speţa de faţă, însă, nu se poate reţine o asemenea ipoteză, căci renunţarea la judecată s-a datorat în exclusivitate achitării datoriei de către debitoare după înregistrarea cererii de deschidere a procedurii, motiv pentru care, în condiţiile în care aceasta avea cunoştinţă despre achitarea debitului, nu se mai justifică demersul său de a angaja cheltuieli cu formularea contestaţiei după ce creditoarea înregistrase deja la dosar cererea de renunţare la judecată.

Raportat la aceste aspecte, instanţa de apel a apreciat că textul art. 406 alin. 3 trebuie interpretat nu numai în litera, ci şi în spiritul său, prin raportare la culpa procesuală a părţii care a determinat renunţarea la judecată din partea reclamantului.

În consecinţă, apreciind că sentinţa apelată este legală şi temeinică, în baza art. 480 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă, s-a dispus respingerea apelului ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel, cu titlu de onorariu avocaţial, această solicitare a fost respinsă ca nefondată, în condiţiile în care societatea intimată nu a făcut dovada achitării de către ea însăşi a onorariului, ci plata a fost făcută de către S.C. U. & A. S.R.L., pe numele căreia a fost emisă şi factura pentru plata onorariului.

Din înscrisurile dosarului, rezultă că între S.C. A. S.R.L. (în calitate de mandant) şi S.C. U. & A. S.R.L. (în calitate de mandatar) se încheiase un contract de mandat în vederea recuperării creanţei deţinute de mandant împotriva S.C. G. C. S.R.L. În temeiul acestui contract, atât contractul de asistenţă juridică nr. xxxxx/08.03.2016, cât şi factura fiscală au fost încheiate de către/pe numele S.C. U. & A. S.R.L.

Or, potrivit deciziei nr. 9/04.04.2016, pronunţată de ÎCCJ în pronunţarea unei hotărâri prealabile, în interpretarea dispoziţiilor art. 84 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

Raportat la această decizie, plata efectuată de către S.C. U. & A. S.R.L., în calitatea sa de mandatar al S.C. A. S.R.L., nu poate fi recuperată de către această din urmă societate, atât timp cât nu aceasta este cea care a achitat contravaloarea onorariului avocaţial.

Domenii speta

Spete similare