Recurs. Anulare proces verbal emis de i.t.m.

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Recurs. Anulare proces verbal emis de I.T.M.

- art. 1, art. 16 alin. 1 şi art. 17 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 518/1995

- art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă

Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1, 16 alin. 1 şi 17 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar apreciind că reclamanta, în calitate de agent economic, nu a încălcat vreo prevedere legală, având doar o facultate şi nu o obligaţie impusă de lege în a acorda diurnă în euro salariaţilor care lucrau în străinătate în misiune temporară de muncă.

După cum reiese din probele dosarului, obligativitatea plăţii diurnei în euro exista doar în relaţia contractuală a reclamantei cu angajaţii săi (în temeiul lit. L, punctul d, subpunctul 2 din contractele individuale de muncă temporară încheiate de societate cu S. S. şi C. G. I. ) şi a actelor adiţionale la aceste contracte individuale de muncă, legea neimpunând o atare obligaţie.

Societatea reclamantă a prevăzut expres în contractul de muncă plata diurnei în Euro, în funcţie de numărul de zile lucrate, şi nu achitarea unei diurne pe zi, cum eronat susţine recurentul, pentru cei ce lucrează în străinătate în misiune de muncă temporară şi a luat măsuri ca înainte de trimiterea în străinătate a angajaţilor săi să le asigure plata unui salariu la nivelul celui pe care îl plătea utilizatorul din străinătate angajaţilor săi, în acord cu prevederile art. 92 alin. 3 din Codul muncii, întocmind în acest sens acte adiţionale de majorare a salariului. Acest salariu este echivalentul în lei al salariilor exprimate în Euro, comunicate intimatei ca fiind salariile angajaţilor care prestează aceeaşi activitate la utilizator, fapt care rezultă şi din actele adiţionale la contractele de muncă ale celor doi angajaţi în cauză.

Instanţa de recurs a reţinut şi că diurna, adică îndemnizaţia de delegare sau de detaşare, este suma de bani de care beneficiază salariatul delegat/detaşat pe durata cât salariatului îi este modificat locul muncii, aspecte reglementate prin art. 43-46 din Codul muncii. În cazul de faţă, însă, este vorba despre un contract individual de muncă temporară, reglementat de art. 88-102 din Codul muncii, care stabileşte în concret drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi condiţiile de acordare a salariului. Acest tip de salariat nu este nici delegat, nici detaşat ci cunoaşte de la încheierea contractului, împreună cu angajatorul, că întreaga lui activitate se va desfăşura doar în străinătate, contractul de muncă temporar cuprinzând toate clauzele obligatorii pentru această situaţie, inclusiv prestaţiile în bani care i se cuvin.

Recurentul I.T.M. B. susţine că interpretarea instanţei de fond contravine tuturor principiilor esenţiale ale raporturilor de muncă, ignorând valoarea de „legea părţilor” a contractului individual de muncă şi că dispoziţiile H.G. nr. 518/1995 referitoare la cuantumul diurnei pe I. – 35 Euro – au fost transpuse întocmai în contractele de muncă temporară ale salariaţilor, astfel că angajatorul SC S. M. SRL şi-a asumat obligaţia de a plăti salariaţilor săi această sumă şi nu alta, diferenţiată în mod arbitrar, unilateral şi fără nici un temei legal sau vreun argument logic.

Instanţa de recurs a constatat că singurul act normativ care reglementează cuantumul diurnei în euro este H.G. nr. 518/1995, care în Anexa ei prevede că pentru I. este de 35 de Euro/zi.

Prevederile acestei hotărâri de guvern se aplică, conform art. 2, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi altor instituţii publice, care trimit personal în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, astfel cum acestea sunt definite la art. 1. Agenţilor economici, cum este intimata reclamantă, le este doar recomandat să aplice prevederile acestui act normativ, art. 17 fiind o normă juridică dispozitivă permisivă, pe care societatea o poate aplica sau nu, şi nu una imperativă, obligatorie.

La aplicarea măsurilor atacate, inspectorii de muncă nu au ţinut cont de faptul că începând cu luna februarie a anului 2015, intimata a fost obligată, în contextul respectării legislaţiei comunitare, să alinieze salariile de încadrare ale şoferilor la cele ale unui salariat comparabil de pe teritoriul Uniunii Europene, de la data menţionată mai sus acestea fiind de peste 1500 Euro pentru fiecare salariat, conform centralizatorului depus la dosarul cauzei.

Referitor la faptul că în contractul de punere la dispoziţie încheiat la data de 21.08.2014 între intimată şi firmele din I. B. SRL U. A. B. şi A. C. se prevede la capitolul Remuneraţie Salariat, ultimul alineat: 35 Euro/zi diurna minim garantată, instanţa de recurs a considerat ca fiind corectă aprecierea intimatei în sensul că, raportat la faptul că în clauzele contractului individual de muncă nu se stabileşte achitarea unei diurne pe zi, ci a unei diurne în Euro în funcţie de numărul de zile lucrate, contractul de punere la dispoziţie încheiat între utilizator şi agentul de muncă temporară este unul general, tipizat încheiat în anul 2011 când legislaţia era diferită sub aspectul stabilirii salariilor de încadrare ale angajaţilor, fiind astfel inaplicabil şi caduc prin prisma legislaţiei ulterioare (din februarie 2015).

De asemenea, cu privire la invocarea de către recurent a prevederilor art. 296 indice 3 lit. a) şi b) şi respectiv art. 21 Codul fiscal, referitoare la plata diurnei şi la deductibilitatea acesteia, judecătorul fondului a constatat, justificat, că acestea nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât nu impun obligativitatea plăţii diurnei în euro agenţilor economici.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond, s-a reţinut că potrivit art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa poate, chiar şi din oficiu, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat.

Raportat la acest text legal, instanţa de recurs a apreciat că se impune reducerea cheltuielilor de judecată la suma de 5110 lei considerând că suma de bani solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat, în condiţiile în care desfăşurarea activităţii menţionată în contractul de asistenţă juridică implică studierea înscrisurilor existente la dosar şi o documentare juridică adecvată pentru apărarea intereselor reclamantei intimate. Astfel, instanţa de recurs a considerat că suma de 5110 lei, din care 5000 lei onorariu apărător, este suficientă pentru a compensa valoarea prestaţiei avocatului, numai în aceste limite cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat putând fi puse în sarcina pârâtului.

Decizia nr. 1133 din 30.05.2016 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Dosar nr. 2464/111/2015

Prin Sentinţa nr. 2587/CA/19.11.2015 pronunţată de  Tribunalul B. s-a admis cererea formulată de către reclamanta S.C. S. M. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL TERITORIAL de MUNCĂ B.

S-a anulat parţial procesul verbal de control seria BH nr.00xxxxx/18.05.2015, în privinţa măsurilor nr. 2-5 şi 3-7 dispuse prin actul respectiv.

S-a anulat adresa nr. xxxxx/LCA/10.07.2015 emisă de către pârât, reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă a reclamantei.

S-a dispus suspendarea parţială a  executării procesului verbal de control seria BH nr.00xxxxx/18.05.2015, în privinţa măsurilor nr. 2-5 şi 3-7 dispuse prin actul respectiv, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 11.110 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen şi legal timbrat, a formulat recurs pârâtul INSPECTORATUL TERITORIAL DE MUNCĂ B., solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei civile atacate în sensul respingerii acţiunii ca nefondată şi netemeinică şi menţinerea ca legale a măsurilor dispuse prin procesul verbal de control nr. xxxxxx/18.05.2015.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată următoarele:

Potrivit sentinţei civile atacate, nerespectarea clauzelor ce decurg dintr-o prevedere legală, transpuse întocmai, negociate şi asumate prin contractul individual de muncă nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale "prin urmare inspectorii de muncă nu au vreo justificare în a impune măsurile din cuprinsul procesului verbal de control”.

Recurentul consideră total eronată această interpretare a tuturor actelor normative incidente, soluţia instanţei fiind rezultatul firesc al unei astfel de interpretări.

Astfel, arată că în prezenta cauză sunt incidente următoarele acte normative:

-Legea nr.53/2003, republicată, Codul muncii

-H.G. nr.518/1995

-Legea nr. 571/2003 - Codul Fiscal

-Legea nr. 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii

Mai arată că SC S. M. SRL este o societate comercială, care funcţionează ca agent de muncă temporară, care a încheiat contracte de punere la dispoziţie cu societăţi cu sediul în I. Majoritatea angajaţilor SC S. M. sunt şoferi pe camioane de mare tonaj, care lucrează în diferite ţări din UE şi au încheiat cu SC S. M. SRL contracte de muncă temporară.

Prin urmare, acest tip de salariat nu este nici delegat, nici detaşat ci cunoaşte de la încheierea contractului, împreună cu angajatorul, că întreaga lui activitate se va desfăşura doar în străinătate, contractul de muncă temporar cuprinzând toate clauzele obligatorii pentru această situaţie, inclusiv prestaţiile în bani care i se cuvin.

Potrivit art. 88 alin.2 din Legea nr.53/2003, Codul muncii salariatul temporar este persoana care a încheiat un contract de muncă temporară cu un agent de muncă temporară, în vederea punerii sale la dispoziţia unui utilizator pentru a lucra temporar sub supravegherea şi conducerea acestuia din urmă.

Conform dispoziţiilor art.96 din acelaşi act normativ pe toată durata misiunii salariatul temporar beneficiază de salariul plătit de agentul de muncă temporară. Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune se stabileşte prin negociere directă cu agentul de muncă temporară şi nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe ţară garantat în plată.

Precizează că potrivit art. 18 din actul normative anterior citat, în cazul în care persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, urmează să îşi desfăşoare activitatea în străinătate, angajatorul are obligaţia de a-i comunica în timp util, înainte de plecare, informaţiile prevăzute la art. 17 alin. (3), precum şi informaţii referitoare la:

a)durata perioadei de muncă ce urmează să fie prestată în străinătate;

b)moneda în care vor fi plătite drepturile salariale, precum şi modalităţile de plată;

c)prestaţiile în bani şi/sau în natură aferente desfăşurării activităţii în străinătate;

d)condiţiile de climă;

e)reglementările principale din legislaţia muncii din acea ţară;

f)obiceiurile locului a căror nerespectare i-ar pune în pericol viaţa, libertatea sau siguranţa personală;

g)condiţiile de repatriere a lucrătorului, după caz.

Informaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi c) trebuie să se regăsească şi în conţinutul contractului individual de muncă.

La data controlului au fost verificate prin sondaj două dosare de personal a doi şoferi care au fost puşi la dispoziţia unor firme italiene de transport şi anume: S. S. şi C. G. I.

a) S. S. are contract individual de muncă temporară încheiat în data de 23.10.2014, cu SC S. M. SRL acesta îndeplinind o misiune de muncă temporară la A. B. SRL, în perioada 27.10.2015-27.01.2015, ca şofer autocamion, în I.

În acest contract se menţionează la litera L punctul d), subpunctul 2 "moneda în care vor fi plătite drepturile salariale, precum şi modalităţile de plată: plata se face în lei sau valută prin virament pe card sau numerar. Diurna în Euro se calculează în funcţie de numărul de zile lucrate în străinătate, iar în ţară în lei, conform reglementărilor legale.

Astfel, subliniază că societatea a prevăzut expres în contractul de muncă, plata obligatorie a diurnei pentru cei care lucrează în străinătate în misiune de muncă temporară, contractul fiind legea părţilor şi în acord cu prevederile Codului Muncii.

În aceeaşi ordine de idei subliniază că şi în actul adiţional nr. x/05.02.2015 la contractul de muncă iniţial a lui S. S., prin care se majorează salariul lui S. S. la 1604,37 de Euro se prevede la art. 3, că prezentul act adiţional face parte integrantă din contractul de muncă, toate celelalte prevederi rămân neschimbate, inclusiv cu privire la plata diurnei în EURO.

Verificând actele societăţii, inspectorii de muncă au ajuns la concluzia că şoferilor, angajaţi români care desfăşoară muncă în I. nu li s-a plătit diurna de minim 35 de Euro/zi, reglementat de legislaţia în vigoare pentru I.

Având în vedere că singurul act normativ care reglementează cuantumul diurnei este H.G. nr. 518/1995 modificată, care în anexa ei prevede că diurna minimă pentru I. este 35 de Euro/zi, inspectorii de muncă au trasat în mod temeinic măsura nr. 2-5, respectiv se va face dovada respectării prevederilor H.G. nr. 518/1995 cu privire la acordarea diurnei de 35 de Euro/zi salariaţilor care au prestat activitate în I.

Din actele prezentate de societate, rezultă plata unei diurne diferenţiate lunar, aceste sume fiind cuprinse între 19 ,413 Euro în februarie 2015, sau 22,455 de Euro în luna martie 2015, fără să existe a justificare a stabilirii în acest mod a diurnei, acestea fiind mascarea unor retribuţii, în funcţie de kilometrii parcurşi de către şoferi.

Menţionează că inclusiv în contractul de punere la dispoziţie încheiat în data de 21.08.2014 între SC S. M. SRL şi firmele din I. "B. SRL" U. A. B. şi A. C. se prevede la capitolul “remuneraţie salariat”, ultimul alineat: 35 de euro/zi diurna minim garantată.

Referitor la plata diurnei şi deductibilitatea ei, face trimitere la prevederile art. 296A4. din Legea nr. 571/2003 - Codul Fiscal:

(1) Baza tunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la art. 296A3 lit. a) şi b), reprezintă câştigul brut realizat din activităţi dependente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte, care include:

a) veniturile din salarii, în bani şi/sau în natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege. în situaţia personalului român trimis în misiune permanentă în străinătate, veniturile din salarii cuprind salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care persoanele respective sunt încadrate în ţară, la care se adaugă, după caz, sporurile şi adaosurile care se acordă potrivit legii.

m) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, primite de salariaţi pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, pentru partea care depăşeşte limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit prin hotărâre a Guvernului pentru personalul din instituţiile publice.

Pe de altă parte precizează că, în conformitate cu art. 21 din Codul Fiscal:

(2) Sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri şi în acelaşi timp deductibile:

e) cheltuielile de transport şi de cazare în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora, stabilite prin norme;

Diurna reprezintă de fapt acoperirea cheltuielilor de transport, masă şi cazare efectuate de salariaţi în ţară şi străinătate, aceasta fiind deductibilă la nivelul a 2,5 ori nivelul legal, adică până la suma de 87,5 Euro/zi, în cazul I.

Dispoziţiile H.G. nr.518/1995 referitoare la cuantumul diurnei pentru I. - 35 euro - au fost transpuse întocmai în contractele de muncă temporară ale salariaţilor, prin urmare angajatorul S.C. S. M. S.R.L. şi-a asumat obligaţia de a plăti salariaţilor săi această suma şi nu alta, diferenţiată în mod arbitrar, unilateral şi fără niciun temei legal sau vreun argument logic.

În acest context, interpretarea instanţei de fond contravine tuturor principiilor esenţiale ale raporturilor de muncă, ignorând valoarea de "legea părţilor" a contractului individual de muncă.

Măsura nr.3-7: "se va face la I.T.M. B. dovada înscrierii în Regulamentul Intern a modului de acordare a diurnei şi a cuantumului acesteia, cu dovada luării la cunoştinţă a acestuia de către salariaţii societăţii" - măsura este legală şi întemeiată, având în vedere că acesta nu este reglementat în mod expres în nici un act care emană de la societate.

În ceea ce priveşte opinia instanţei că "inspectorii de muncă nu au vreo justificare în a impune măsurile din cuprinsul procesului verbal de control" învederează că potrivit art.6 alin.2 din Legea nr.108/1999, republicată, Inspecţia Muncii are următoarele atribuţii specifice: "A, în domeniul relaţiilor de muncă:

a) controlează aplicarea reglementărilor legale, genera/e şi speciale, cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;

b) controlează stabilirea şi acordarea drepturilor cuvenite salariaţilor ce decurg din lege din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă".

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, în cuantum de 11000 lei, consideră că acestea sunt exagerat de mari faţă de obiectul prezentei cauze şi complexitatea ei, precum şi faţă de demersurile legale şi probaţiunea administrată de petentă, nefiind administrate decât înscrisurile obligatorii stabilite de Codul de procedură civilă. Chiar dacă miza acestui dosar este neplata de către petentă a sumei de 52176,40 Euro reprezentând diurna corect calculată, iar petenta are dreptul să solicite părţii care cade în pretenţii cheltuielile de judecată, consideră că instanţa are dreptul să cenzureze onorariul depus la dosar. Solicită a se avea în vedere că onorariul solicitat de către apărătorul petentei este unul exagerat de mare raportat la obiectul cauzei şi la apărările formulate precum şi la durata procesului.

Consideră că obligarea I.T.M. B. la plata unei astfel de sume reprezintă o împovărare excesivă a bugetului instituţiei şi implicit a bugetului de stat, în condiţiile în care inspectorii de muncă nu au făcut altceva decât să dispună S.C. S. M. S.R.L să îşi respecte propriile obligaţii asumate prin contractele de muncă. Mai solicită a se avea în vedere că cererea de chemare în judecată a fost promovată de petent, onorariul avocatului a fost probabil convenit de acesta în aceiaşi termeni şi condiţii ca şi obligaţia contractuală ce face obiectul prezentului dosar astfel încât consideră că este îndreptăţit să aprecieze că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli cu onorariul avocaţial sunt disproporţionate în raport de desfăşurarea litigiului.

De asemenea, solicită a se avea în vedere că procesul-verbal contestat nu a fost emis pentru plata unei amenzi contravenţionale ci a fost emis pentru a obliga angajatorul să respecte dispoziţii legale în vigoare precum şi propriile sale angajamente contractuale, deci, nu se poate concluziona că onorariul solicitat de apărător ar fi proporţional cu valoarea unei amenzi contravenţionale de o valoare importantă.

Mai arată că, la dosarul cauzei, apărătorul ales nu face dovada emiterii unei chitanţe fiscale în baza contractului de asistenţă cu o valoare egală cu valoarea onorariului solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată. În acest sens, cere a se avea în vedere că solicitarea plăţii cheltuielilor de judecată aferente onorariului avocaţial trebuie dovedită prin depunerea dovezii - respectiv a chitanţei la dosar. Or, în cazul acesta, potrivit menţiunilor exprese din sentinţa de fond, apărătorul petentei nu face dovada emiterii şi existenţei chitanţei având ca obiect încasare onorariu avocaţial. De asemenea, mai arată că nu există o legătură de cauzalitate între împuternicirea avocaţială, contractul de asistenţă şi chitanţa presupus a fi emisă - dar nedepusă la dosarul cauzei - pentru încasarea onorariului.

Prin simpla depunere a unui extras de cont nu se poate concluziona că apărătorul petentei a şi încasat onorariul şi a emis plătitorului dovada plăţii.

În drept, s-au invocat dispoziţiile din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă S. M. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat ca fiind nefondat cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 2587/19.11.2015/CA pronunţata de Tribunalul B. ca fiind legală şi întemeiată, precum şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de reducere a onorariului de avocat achitat de client pentru cauză, pentru următoarele considerente:

În data de 15.05.2015 inspectorii de munca din cadrul I.T.M. B., în colaborare cu reprezentanţii I.P.J. B. au efectuat un control la sediul societăţii subscrise, cu ocazia căruia a fost verificată respectarea prevederilor legislaţiei în domeniul relaţiilor de muncă, control finalizat prin întocmirea Procesului-verbal de control nr. 00xxxxx din data de 18.05.2015.

Cu ocazia controlului au fost luate declaraţii de la patru angajaţi ai societăţii, au fost verificate prin sondaj dosarele de personal ale unui număr de doi salariaţi, au fost verificate, prin sondaj, foile colective de prezenţă şi statele de plată aferente perioadei 27.01.2015 - data controlului, modalitatea de acordare a diurnelor pentru salariaţi, precum şi dispoziţiile Regulamentului intern al societăţii.

În ce priveşte aspectele controlate, inspectorii de muncă au constatat că persoanele în cauză sunt angajate cu contract individual de muncă, transmis prin REVISAL în condiţiile prevăzute de lege; repausul săptămânal de două zile libere consecutive este respectat, se acordă spor pentru angajaţii care lucrează în zilele de sâmbăta şi duminica, nu se efectuează ore suplimentare şi nici ore de noapte.

În ce priveşte modul de acordare a diurnelor pentru salariaţii S. S. şi C. G.-I., inspectorii de muncă au constatat că, cuantumul diurnei acordate salariatului C. G. a fost de 19,413 Euro/zi pentru februarie 2015, respectiv 22,4255 Euro/zi pentru luna martie 2015, iar salariatului S. S., s-a acordat o diurnă în cuantum de 22,4 Euro/zi pentru luna februarie şi 22,1283 Euro pentru luna martie 2015, ceea ce contravine prevederilor H.G. nr. 518/1995, care stabileşte o diurnă minimă de 35 Euro/zi pentru I., având în vedere ca aceşti salariaţi, având funcţia de şofer autocamion, îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte de muncă încheiate pe perioadă determinată pentru desfăşurarea unor activităţi temporare pentru un utilizator din I.

Referitor la faptul că s-a reţinut în sarcina societăţii că a încălcat prevederile H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, învederează următoarele:

1. în primul rând, arată faptul că prevederile H.G. nr. 518/1995 se aplică, potrivit art.2, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi altor instituţii publice, care trimit personal în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, astfel cum acestea sunt definite la art.1.

Agenţilor economici, ca şi în speţa de faţă, le este doar recomandat să aplice prevederile din acest act normativ, art. 17 fiind o norma juridică dispozitivă permisivă, acest lucru însemnând că, în acest caz, societatea intimată avea posibilitatea de a o aplica sau nu.

Nu este de acord ca inspectorii de muncă să pună în sarcina societăţii achitarea de sume de bani fără ca aceasta să aibă obligaţie legală imperativă în acest sens. Mai ales în condiţiile în care societatea intimată respectă atât prevederile legale din România, cât şi cele din I. privind acordarea drepturilor salariale, salariaţii beneficiind de acelaşi salariu al unui angajat care prestează aceeaşi activitate la utilizator, respectând astfel în totalitate prevederile art. 92 alin.3 din Codul muncii.

Or, acest salariu acordat în prezent angajaţilor societăţii este echivalentul în lei al salariilor exprimate în Euro, comunicate societăţii ca fiind salariile angajaţilor care prestează aceeaşi activitate la utilizator, aşa cum rezultă acest lucru şi din actele adiţionale la contractele de muncă ale celor doi angajaţi în cauză, anexate prezentei.

2. în al doilea rând, diurna, adică indemnizaţia de delegare sau de detaşare, este suma de bani de care beneficiază salariatul delegat/detaşat pe durata cât salariatului îi este modificat locul muncii, aspecte reglementate prin art. 43-46 din Codul muncii.

Or, în cazul de faţă, este vorba despre un contract individual de muncă temporară, reglementat de art. 88 - 102 din Codul muncii, care stabileşte în concret drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi condiţiile de acordare a salariului.

Având în vedere acest lucru, precum şi faptul că, potrivit clauzelor contractului individual de muncă, locul muncii este la sediul utilizatorului, adică în I., deci salariaţii nu sunt delegaţi din România, societatea intimată în calitatea ei de agent de muncă temporară nici nu avea obligaţia legală să le acorde salariaţilor vreun fel de indemnizaţie, denumită "diurna". Acordarea acestei sume de bani, indiferent de câtimea ei, este oricum în avantajul salariaţilor.

Consideră că, spre deosebire de susţinerea pârâtei, societatea intimată respectă principiul general prevăzut la art.5 din Codul muncii, potrivit căruia: "În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, şi modalitatea de acordare a diurnei nu este discriminatorie.

În consecinţă, consideră că societatea intimată nu a încălcat nici o prevedere legală în ce priveşte acordarea de diurnă către salariaţii temporari puşi la dispoziţia utilizatorului de către societatea intimată.

Având în vedere aceste aspecte, consideră că măsurile dispuse având nr.2-5 şi 3-7, rămân fără obiect, sens în care solicită anularea lor după cum urmează:

1. Măsura 2-5 : Se va face dovada la I.T.M. B. a respectării prevederilor H.G. nr. 518/1995 cu privire la acordarea diurnei de cel puţin 35 Euro/zi, pentru salariaţii S. S., C. G.-I. pentru perioada 02.2015-03.2015, cât şi pentru restul salariaţilor care au prestat activităţi în I. sau în alte tari din UE în această perioadă, termen de realizare 25.06.2015.

Consideră că a prezentat suficiente motive pentru a dovedi netemeinicia şi nelegalitatea acestei măsuri dispuse.

2. Măsura 3-7: Se va face la I.T.M. B. dovada înscrierii în Regulamentul intern a modului de acordare a diurnei şi cuantumul acesteia pe zi şi a luării la cunoştinţa a acestuia de către toţi salariaţii societăţii.

În condiţiile în care măsura 2-5 este netemeinică şi nelegală, această măsură rămâne fără obiect, societatea intimată neputând scrie în Regulamentul intern al societăţii că angajaţii beneficiază de drepturi salariate fără să aibă temei legal pentru aceasta.

Se mai arată că instanţa de fond, prin aceeaşi sentinţă, la cererea sa, a dispus şi suspendarea executării actelor atacate până la pronunţarea unei soluţii definitive în prezenta cauză ţinând cont de toate elementele care au condus la anularea actelor atacate cât şi de cuantumul exagerat al sumelor care trebuiau a fi achitate în cazul în care s-ar fi executat măsura atacată în speţă fiind vorba de o diferenţă de achitat pentru 2 luni în cuantum de 52176,40 euro.

Apreciază că solicitarea de suspendare întruneşte condiţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Consideră că elementele „caz bine justificat" şi „prevenirea unei pagube iminente" sunt pe deplin dovedite având în vedere că, în ipoteza admiterii fondului acţiunii, am fi în imposibilitatea reîntoarcerii la situaţia anterioară introducerii acţiunii.

Se arată că, datorită specificului relaţiilor de muncă, dacă, ipotetic, instanţa nu va admite prezenta cerere de suspendare, societatea intimată va fi obligată la acordarea unor sume de bani salariaţilor de care în realitate nu trebuie să beneficieze, iar, în situaţia în care acţiunea de fond ar fi admisă, ar fi imposibil să fie repuşi în situaţia anterioară. Faţă de motivele recursului declarat de recurenta I.T.M. B., menţionează punctual următoarele:

1) în primul rând invocă excepţia tardivităţii recursului din prisma faptului că sentinţa vizează şi admiterea cererii de suspendare executare act care se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare ori în privinţa acestui capăt de cerere atacat, admis de instanţa de fond, recursul este tardiv.

- face precizarea că până la data prezentei nici un salariat nu a reclamat neplata drepturilor salariate şi nici a diurnei care nu este obligatorie a se acorda la instanţele de judecată de altfel în contextul veniturilor acestora fabuloase lunare nici nu aveau temei;

- legislaţia muncii trebuie interpretată în litera şi spiritul ei cu atât mai mult cu cât începând cu luna februarie a anului 2015 a fost nevoită, în contextul respectării legislaţiei comunitare, să alinieze salariile de încadrare ale şoferilor la cele ale unui salariat comparabil de pe teritoriul Uniunii Europene, astfel că începând cu februarie 2015 salariile de încadrare ale acestora sunt de peste 1500 euro pentru fiecare salariat conform centralizatorului depus la dosarul cauzei;

- la trasarea măsurilor atacate inspectorii de muncă nu au ţinut cont de prevederile legii speciale şi anume ale art. 88 şi următoarele din Codul muncii, societatea intimată fiind o societate autorizată de Ministerul Muncii ca agent de muncă temporară, iar în considerarea acestui obiect de activitate angaja salariaţi temporari şi îi punea la dispoziţia utilizatorului extern, salariaţii cunoscând de la început specificul şi particularitatea activităţii precum şi locaţia externă a activităţii sens în care ei nu sunt nici delegaţi şi nici detaşaţi pentru a avea dreptul la diurnă;

- inspectorii de muncă nu au avut în vedere că prevederile referitoare la diurnă se aplică în alte unităţi la cei delegaţi sau detaşaţi şi nu la cei care în mod permanent îşi desfăşoară activitatea pe ruta externă;

- solicită a se avea în vedere că în clauzele contractului individual de muncă nu se stabileşte achitarea unei diurne pe zi astfel cum în mod eronat susţine I.T.M. B. iar contractul de punere la dispoziţie încheiat între utilizator şi societatea intimată ca agent de muncă temporară este unul general, tipizat încheiat în 2011 când legislaţia era diferită sub aspectul stabilirii salariilor de încadrare ale angajaţilor inaplicabil şi caduc deci din prisma legislaţiei ulterioare şi care nu se execută de către utilizator;

- luând exemplul salariatului C. G., acestuia, începând cu 01.02.2015, i se majorează salariul de încadrare de la 975 lei cat era minimul pe economie la 1662,57 euro/luna acesta fiind minimul salariului aferent statului în care lucrează societatea legând ca funcţie de: posibilităţile financiare, locaţia diferenţiată a executării contractului, de numărul zilelor de deplasare să îi achite şi o diurnă însă nu la suma de 35 euro pe zi astfel cum în mod nelegal impune I.T.M. B. prin trasarea masurilor nelegale contestate.

2) Cu privire la criticile referitoare la onorariului de avocat, menţionează faptul că raportat la art. 453 din Codul de procedură civilă partea care pierde procesul, în speţa I.T.M. B. pierzând cauza, are obligaţia, la solicitarea părţii adverse, de a plăti cheltuieli de judecată.

Cu privire la cuantumul onorariului achitat de către societatea intimată avocatului acesteia, arată că este în cuantumul indicat în sentinţa, şi anume suma de 11110 lei din care 11000 lei onorariu avocat iar diferenţa taxa de timbru achitată.

Având în vedere amploarea problematicii ce s-a impus a fi studiată şi soluţionată onorariul stabilit, acceptat şi achitat de client a fost stabilit la suma inter partes (conform contractului de asistenţă juridică nr. xxxxxx/10.06.2015) conform art.127 din Statutul profesiei de avocat, fiind achitat integral în două tranşe la data finalizării cauzei la instanţa de fond conform celor două extrase de cont depuse la dosarul cauzei acest onorariu incluzând şi faza procedurii prealabile efectuată la organul emitent, etapă obligatorie în litigiile de contencios administrativ.

Ţinând seama de elementele prevăzute în alin. 3 al art.127 din Statutul profesiei de avocat, arată că se impune respingerea criticilor referitoare la onorariul de avocat stabilit între părţi, achitat de client şi încuviinţat de instanţă.

În drept, s-au invocat dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa a apreciat recursul declarat de recurentul I.T.M. B. ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1, 16 alin. 1 şi 17 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar apreciind că reclamanta, în calitate de agent economic, nu a încălcat vreo prevedere legală, având doar o facultate şi nu o obligaţie impusă de lege în a acorda diurnă în euro salariaţilor care lucrau în străinătate în misiune temporară de muncă.

După cum reiese din probele dosarului, obligativitatea plăţii diurnei în euro exista doar în relaţia contractuală a reclamantei cu angajaţii săi (în temeiul lit. L, punctul d, subpunctul 2 din contractele individuale de muncă temporară încheiate de societate cu S. S. şi C. G. I. ) şi a actelor adiţionale la aceste contracte individuale de muncă, legea neimpunând o atare obligaţie.

Societatea reclamantă a prevăzut expres în contractul de muncă plata diurnei în Euro, în funcţie de numărul de zile lucrate, şi nu achitarea unei diurne pe zi, cum eronat susţine recurentul, pentru cei ce lucrează în străinătate în misiune de muncă temporară şi a luat măsuri ca înainte de trimiterea în străinătate a angajaţilor săi să le asigure plata unui salariu la nivelul celui pe care îl plătea utilizatorul din străinătate angajaţilor săi, în acord cu prevederile art. 92 alin. 3 din Codul muncii, întocmind în acest sens acte adiţionale de majorare a salariului. Acest salariu este echivalentul în lei al salariilor exprimate în Euro, comunicate intimatei ca fiind salariile angajaţilor care prestează aceeaşi activitate la utilizator, fapt care rezultă şi din actele adiţionale la contractele de muncă ale celor doi angajaţi în cauză.

Instanţa de recurs a reţinut şi că diurna, adică îndemnizaţia de delegare sau de detaşare, este suma de bani de care beneficiază salariatul delegat/detaşat pe durata cât salariatului îi este modificat locul muncii, aspecte reglementate prin art. 43-46 din Codul muncii. În cazul de faţă, însă, este vorba despre un contract individual de muncă temporară, reglementat de art. 88-102 din Codul muncii, care stabileşte în concret drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi condiţiile de acordare a salariului. Acest tip de salariat nu este nici delegat, nici detaşat ci cunoaşte de la încheierea contractului, împreună cu angajatorul, că întreaga lui activitate se va desfăşura doar în străinătate, contractul de muncă temporar cuprinzând toate clauzele obligatorii pentru această situaţie, inclusiv prestaţiile în bani care i se cuvin.

Recurentul I.T.M. B. susţine că interpretarea instanţei de fond contravine tuturor principiilor esenţiale ale raporturilor de muncă, ignorând valoarea de „legea părţilor” a contractului individual de muncă şi că dispoziţiile H.G. nr. 518/1995 referitoare la cuantumul diurnei pe I. – 35 Euro – au fost transpuse întocmai în contractele de muncă temporară ale salariaţilor, astfel că angajatorul SC S. M. SRL şi-a asumat obligaţia de a plăti salariaţilor săi această sumă şi nu alta, diferenţiată în mod arbitrar, unilateral şi fără nici un temei legal sau vreun argument logic.

Instanţa de recurs a constatat că singurul act normativ care reglementează cuantumul diurnei în euro este H.G. nr. 518/1995, care în Anexa ei prevede că pentru I. este de 35 de Euro/zi.

Prevederile acestei hotărâri de guvern se aplică, conform art. 2, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi altor instituţii publice, care trimit personal în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, astfel cum acestea sunt definite la art. 1. Agenţilor economici, cum este intimata reclamantă, le este doar recomandat să aplice prevederile acestui act normativ, art. 17 fiind o normă juridică dispozitivă permisivă, pe care societatea o poate aplica sau nu, şi nu una imperativă, obligatorie.

La aplicarea măsurilor atacate, inspectorii de muncă nu au ţinut cont de faptul că începând cu luna februarie a anului 2015, intimata a fost obligată, în contextul respectării legislaţiei comunitare, să alinieze salariile de încadrare ale şoferilor la cele ale unui salariat comparabil de pe teritoriul Uniunii Europene, de la data menţionată mai sus acestea fiind de peste 1500 Euro pentru fiecare salariat, conform centralizatorului depus la dosarul cauzei.

Referitor la faptul că în contractul de punere la dispoziţie încheiat la data de 21.08.2014 între intimată şi firmele din I. B. SRL U. A. B. şi A. C. se prevede la capitolul Remuneraţie Salariat, ultimul alineat: 35 Euro/zi diurna minim garantată, instanţa de recurs a considerat ca fiind corectă aprecierea intimatei în sensul că, raportat la faptul că în clauzele contractului individual de muncă nu se stabileşte achitarea unei diurne pe zi, ci a unei diurne în Euro în funcţie de numărul de zile lucrate, contractul de punere la dispoziţie încheiat între utilizator şi agentul de muncă temporară este unul general, tipizat încheiat în anul 2011 când legislaţia era diferită sub aspectul stabilirii salariilor de încadrare ale angajaţilor, fiind astfel inaplicabil şi caduc prin prisma legislaţiei ulterioare (din februarie 2015).

De asemenea, cu privire la invocarea de către recurent a prevederilor art. 296 indice 3 lit. a) şi b) şi respectiv art. 21 Codul fiscal, referitoare la plata diurnei şi la deductibilitatea acesteia, judecătorul fondului a constatat, justificat, că acestea nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât nu impun obligativitatea plăţii diurnei în euro agenţilor economici.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond, s-a reţinut că potrivit art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa poate, chiar şi din oficiu, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat.

Raportat la acest text legal, instanţa de recurs a apreciat că se impune reducerea cheltuielilor de judecată la suma de 5110 lei considerând că suma de bani solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat, în condiţiile în care desfăşurarea activităţii menţionată în contractul de asistenţă juridică implică studierea înscrisurilor existente la dosar şi o documentare juridică adecvată pentru apărarea intereselor reclamantei intimate. Astfel, instanţa de recurs a considerat că suma de 5110 lei, din care 5000 lei onorariu apărător, este suficientă pentru a compensa valoarea prestaţiei avocatului, numai în aceste limite cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat putând fi puse în sarcina pârâtului.

În consecinţă, în baza considerentelor expuse, în temeiul prevederilor art. 496 Cod procedură civilă, cu raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 şi art. 451 alin. 2 din acelaşi cod, Curtea de Apel O. a admis recursul declarat de recurentul I.T.M. B. împotriva sentinţei nr. 2587/19.11.2015 pronunţată de Tribunalul B., care a fost casată în parte în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată acordate reclamantei SC S. M. SRL la 5110 lei reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate, fără cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare