Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001.

Posibilitatea unitatii detinatoare de a revoca o dispozitie/decizie emisa anterior de catre ea prin care a solutionat notificarea.

Solutionarea notificarii formulate in conditiile Legii nr. 10/ 2001 de catre unitatea detinatoare prin emiterea dispozitiei/ deciziei in sensul  restituirii in natura sau al propunerii de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent epuizeaza prima faza administrativa a procedurii si, totodata, competentele unitatii detinatoare in cadrul acestei proceduri. Odata emisa decizia/ dispozitia de catre unitatea detinatoare, chiar daca aceasta  decizie/dispozitie nu a nascut in beneficiul notificatorului un drept de proprietate sau de creanta protejat de art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la CEDO, nu mai exista posibilitatea pentru unitatea detinatoare sa mai ia in discutie inca o data aceeasi notificare si sa o mai solutioneze o data, prin emiterea unei a doua dispozitii/ decizii, iar aceasta indiferent de solutia care ar fi data prin aceasta a doua dispozitie, anume de confirmare sau infirmare a solutiei din prima decizie/ dispozitie. Organul emitent al deciziei/ dispozitiei poate solicita desfiinţarea acesteia doar pe calea dreptului comun în cadrul unei acţiuni în anulare sau în constatarea nulităţii, fără a putea proceda la revocarea propriei dispoziţii.

( decizia civila nr. 41  A/  02.02.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti)

Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:

 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman - Secţia CMASCAF, reclamanta  CSA, în contradictoriu cu pârâta Primăria mun. Alexandria,  a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei  nr. /28.11.2014, restituirea în natură a imobilelor terenuri în suprafaţă de 411,50 mp şi 306 mp; în subsidiar, în măsura imposibilităţii de restituire în natură, s-a solicitat menţinerea ca legală a dispoziţiei nr. /25.03.2008 a primarului mun. Alexandria şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile  Lg 10/2001, Lg 165/2013, C. proc. civ..

Prin încheierea de şedinţă nr. 116/11.03.2015,  admiţându-se excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei CMASCAF  a Tribunalului Teleorman cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare către secţia civilă a aceleiaşi instanţe.

Prin cererea înregistrată la data de 29.04.2015 ( f. 14 dosar fond ), reclamanta a completat şi precizat cererea introductivă de instanţă, aratand ca solicita anularea dispozitiei nr. / 28.11.2004 si obligarea pârâtei la emiterea unei noi dispoziţii şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren  de 411,50 mp situat in str. D , nr.  şi imobilul teren de 306 mp. situat in str. L nr. , precum şi emiterea de dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcţii situate în str. D , nr. şi str. L nr.  în suprafeţe ce vor rezulta din probe.

Prin sentinţa  civilă nr.  237/30.04.2015  pronunţată de  Tribunalul  Teleorman s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanta CSA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, in esenta, urmatoarele:

Se face referire la art.  23  din Legea nr. 10/2001  si  pct. 23 din HG nr. 250/ 2007 si se arata ca potrivit art. 24 din lege raportat la art. 24.2 din Norme este posibil ca întinderea dreptului să fie prezumată în lipsa unor acte doveditoare , însă prezumţia operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire.

În fapt, în cauză s-a reţinut, văzând dispoziţia nr. /25.03.2008 a Mun. Alexandria, că numitul CND – decedat la data de  25.03.2004, notificând-o pe pârâtă, a solicitat restituirea în natură  sau prin echivalent, în calitate de moştenitor al defunctului CN zis N, imobilele situate în str. D şi L, compuse din teren şi construcţii; pe terenul din str. D în prezent aflându-se sediul Bancii ,  iar pe cel din str. L  aflându-se Hotelul P. denumit anterior Hotel C..

Prin dispoziţia nr. /25.03.2008 mun. Alexandria prin Primar a  respins cererea de restituire în natură pentru imobilul situat în str. D, nr.  propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în limitele Titlului VII/Lg 247/2005 pentru imobilul teren în suprafaţă de 411,50 mp şi construcţie în suprafaţă de 148,87 mp. S-a disjuns capătul de cerere privind imobilul teren situat în mun. Alexandria, str. L, nr.  înaintându-se dosarul spre competentă soluţionare APAPS, municipiul Alexandria nefiind deţinătorul terenului, cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII, Regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv din Leg 247/2005  pentru imobilul construcţie Hotel în suprafaţă de 306 mp..

 Ca urmare a returnării dosarului de către APAPS, pentru lipsa unor  documentelor necesare, respectiv  - precizarea proprietarului imobilului teren din str. D, nr. , acte ce descriu construcţiile demolate – fişa de demolare, releveu sau negaţiile acestor unităţi că nu deţin astfel de informaţii, verificarea şi precizarea motivelor pentru care în matricola nr. 2a imobilului din str. CI, figurează ca proprietari CN şi AZ a fost comunicat reclamantei necesitatea completării documentaţie, obligaţie pe care aceasta nu a complinit-o.

Prin dispoziţia nr. /28.11.2014, constatând că petenta nu a completat actele doveditoare în sensul cerut, s-a respins notificarea acesteia reţinându-se că nu prezintă dovezi privind calitatea de moştenitor, nu prezintă dovezi sau declaraţie notarială privind încasarea despăgubirilor, nu prezintă documente complete privind descrierea construcţiei demolate, nu prezintă declaraţia de notorietate din care să rezulte că NC, NC este una şi aceeaşi persoană cu NC, nu s-a prezentat dovada deţinerii în proprietate a întregului imobil Hotel, în condiţiile în care în matricola nr. 2 impozit pe clădiri autorul după care se solicită restituirea figurează coproprietar alături de numitul AZ, nu s-a prezentat act de identitate valabil. S-a menţionat, de asemenea, încetarea aplicabilităţii Dispoziţiei Primarului mun. Alexandria nr. /25.03.2008.

Văzând materialul probator administrat în condiţii de contradictorialitate în faţa instanţei de judecată, s-a reţinut că reclamanta a complinit lipsurile referitoare la actul de identitate valabil, declaraţia de notorietate care atestă că numitul CN este una şi aceeaşi persoană cu CN, fără a se menţiona dacă această persoană este una şi aceeaşi însă şi cu NC, declaraţia autentică pe propria răspundere prin care reclamanta a recunoscut şi a indicat sumele primite cu titlu de despăgubiri.

Reclamanta din prezenta cauză nu a înţeles, însă, să suplinească şi celelalte lipsuri reţinute prin restituirea dosarului.

Astfel, în cauză nu există documentaţia necesară dovedirii calităţii de moştenitor, motivarea reclamantei aşa cum aceasta transpare din cererea completatoare, atestând, de altfel,  o interpretare eronată a legii. 

Enumerarea cuprinsă în art. 23/Lg. 10/2001 raportat la pct. 23.1- 23.4/HG 250/2007  privind dovada calităţii de moştenitor nu este, aşa cum învederează reclamanta,  una alternativă. Actele de stare civilă – certificat de naştere, căsătorie, cărţi de identitate - dovedesc relaţia de rudenie, iar actele de moştenire – testament şi certificat de moştenitor sau de calitatea -, atestă îndreptăţirea la a pretinde dreptul provenind de la autor, drept decurgând din calitatea de moştenitor acceptant. Certificatul de moştenitor  cuprinde menţiuni cu privire la acceptarea sau renunţarea la moştenire, prin indicarea expresă a tuturor moştenitorilor acceptanţi sau renunţători. Deşi prin cererea completatoare, reclamanta  susţine că la dosarul administrativ există testamentul şi certificat de naştere care dovedesc relaţia de rudenie, aceasta omite importanţa certificatului de moştenitor. Or, acest act este cel care ar face dovada calităţii de moştenitor acceptant, şi aceasta întrucât testamentul naşte numai o vocaţie la moştenire, vocaţie ce este însă validată prin acceptare.

În ceea ce priveşte necesitatea lămuririi dreptului de coproprietate asupra imobilului Hotel care transpare din matricola nr. 2, în sensul în care CN este coproprietar alături de AZ, se reţine de asemenea, că reclamanta dă o interpretare complet eronată textului de lege incident, invocând necesitatea prezumării dreptului independent însă de vreun fapt vecin şi conex şi în lipsa oricărui temei de drept pentru reţinerea acestei prezumţii de proprietate în patrimoniul autorului său. Aceasta susţine ca soluţie optimă şi legală prezumarea unei cote de 50% în favoarea autorului său în absenţa unor probe contrare– f. 21 cerere completatoare.

Dreptul exclusiv de proprietate asupra imobilului Hotel nu poate fi prezumat altfel decât în condiţiile legii, adică trebuie să rezulte din acte de proprietate sau în limitele excepţiilor prevăzute de lege şi care au fost enunţate mai sus.

În lipsa unor dovezi a cotei exclusive,  autoritatea nu poate prezuma nicidecum o cotă legală de 50%, o astfel de prezumţie legală şi relativă fiind  reglementată de legislaţia românească exclusiv în materia raporturilor de familie cu privire la bunurile devălmaşe, nu şi în cadrul coproprietăţii de drept comun, cu atât mai mult cu cât legea specială la care ne raportăm în prezenta speţă, Lg. 10/2001 instituie un regim probatoriu  distinct şi neechivoc.

În cauză, dovada contrară realităţii juridice atestată de matricola nr. 2 se putea face prin prezentarea unor acte translative de proprietate, ulterioare şi care să ateste că autorul reclamantei a devenit proprietar exclusiv sau a unor titluri care să ateste cota în mod neechivoc.

Cum această dovadă nu a fost făcută, imposibilitatea depunerii documentaţiei trebuie să fie dovedită de negaţia dată de autorităţile componente şi care au fost mai sus enumerate.

De asemenea, materialul probator administrat în cauză, nu atestă respectarea obligaţiei ce-i incumba reclamantei sub aspectul descrierii imobilelor pentru care se solicită restituirea, obligatorie în contextul evaluării şi determinării despăgubirilor, respectiv fişă de demolare, releveu, negaţii, situaţia de amplasament, fişă monografică, fişă de evaluare, fişă de demolare.

SE face referire la art. 9, 10 si 249 C. proc. Civ. si se arata ca faţă de aceste prevederi, instanţa de judecată nu are nici o obligaţie de a face demersuri în locul părţii interesate pentru dovedirea pretenţiilor acesteia.

Referitor la efectele juridice ale dispoziţiei nr. /25.03.2008 prin care s-au făcut propuneri de  despăgubiri în favoarea  autorului reclamantei, instanţa reţine că acesta nu are valoarea unui titlu de proprietate; aceasta nu a creat în patrimoniul reclamantei sau a autorului său nici un drept în condiţiile în care aceasta este supusă unui control în cadrul unei proceduri legale.

Împotriva sentinţei tribunalului a  declarat, in termen legal, prezentul apel apelanta-reclamantă  CSA, dezvoltand urmatoarele critici:

Instanţa de  fond a ignorat  dispoziţiile  articolului  4.2 si  dispoziţiile  articolului 4.4 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr.  10/2001 si a interpretat greşit dispoziţiile art. 23.1. lit. b) din aceeaşi Norma, precum si dispoziţiile articolului 4 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 10/2001, reţinând ca singurul act ce face dovada calităţii de persoana îndreptățita la beneficiile Legii nr. 10/2001 este certificatul de moştenitor acceptant.

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile articolului 24 din Legea nr. 10/2001.

Hotărârea instanţei de fond a fost data cu încălcarea articolului 3 alin. 2 din  HG  nr.  250/2007  privind aprobarea  Normelor Metodologice  de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum si cu încălcarea dispoziţiilor art. l din Protocolul  nr. I la Convenţia  Europeana a  Drepturilor  Omului şi jurisprudența CEDO.

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 293 cod proc. civ., principiul disponibilităţii si principiul aflării adevărului cu ocazia respingerii probei propuse în temeiul art. 293 cod proc. civ. de către apelanta reclamantă, constând în obligarea Municipiului Alexandria la depunerea dosarului administrativ.

Instanţa de fond a ignorat dispoziţiile articolului 4.2 si dispoziţiile articolului 4.4 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 si a interpretat greşit dispoziţiile articolului 23.1. lit. b) din aceeaşi Norma, precum si dispoziţiile articolului 4 alin. 3 teza a Il-a din Legea nr. 10/2001, reţinând ca singurul act ce face dovada calităţii de persoana îndreptățita la beneficiile Legii nr. 10/2001 este certificatul de moştenitor acceptant

Potrivit art. 4.4 din Norma de aplicare a Legii nr. 10, la art. 4 alin. (2) din lege norma referitoare la accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moştenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calităţii de moştenitor legal sau testamentar.

Aşadar, în conformitate cu textul de lege menţionat, in toate cazurile, stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) a persoanei îndreptăţite la beneficiul Legii nr. 10/2001 se face potrivit legii civile române

Potrivit art. 106 alin. l din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995,  calitatea de succesibil se stabileşte prin acte de stare civila, prin testament si cu martori.

Pe de altă parte, art. 4.2 din Normele metodologice mai stabileşte ca norma referitoare  la accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii implică o analiză  calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de  moştenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calităţii de moştenitor legal sau testamentar.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, se constata ca, în speţă, deşi instanţa de fond a făcut o analiză a actelor depuse de reclamanta la dosar, concluzia la care a  ajuns, în sensul că acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra calitatea de moştenitor al fostului proprietar al imobilelor în litigiu, este greşită.

Articolul 23 din Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi speciale în ceea ce  priveşte dovedirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor  solicitate şi, eventual, a calităţii sale de moştenitor al fostului ori adevăratului  proprietar, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun.

Astfel, dovada calităţii de moştenitor se face, de regulă, cu certificatul de moştenitor  sau de legatar, ori hotărârea judecătorească iar, în lipsa acestora, prin orice alte mijloace de probă care atestă legătura de rudenie, acceptarea moştenirii, etc., respectiv acte de stare civilă, testamentul întocmit de defunct şi altele.

In speţa, dovada  calităţii  de  moştenitor  a  fost  efectuata  in  cadrul  procedurii  administrative de către tatăl reclamantei, CND, cu acte de stare civila  prin care a probat ca este succesorul proprietarului imobilelor naţionalizate, NC. In dosarul administrativ se afla atât certificatul de naştere al numitului CND  care  atesta  ca  este  fiul  lui NC  si  al  TC, cât si testamentul defunctului NC. Ulterior după decesul tatălui reclamantei - CND - la dosarul administrativ a fost depus certificatul de moştenitor nr. 54/27.04.2004, eliberat de BNP MV, care atesta ca unica moştenitoare a acestuia este reclamanta.

In aceste condiţii, apelanta arată că a probat succesiunea după proprietarul imobilelor in cauza.

 De asemenea, prin interpretarea potrivit căreia singurul act ce face dovada calităţii de persoana îndreptățita la beneficiile Legii nr. 10/2001 este certificatul de moştenitor acceptant, instanţa de fond a încălcat punctul 23. l litera b) din HG nr. 250/2007 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit textului de lege enunţat "actele juridice care atesta calitatea de moştenitor sunt: certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate, testament însoţit de certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor ".

Aşadar, legiuitorul a enumerat actele care, in accepţiunea legii, au putere doveditoare in privinţa calităţii de moştenitor. In acest sens, unul dintre actele menţionate este suficient pentru a fi probata calitatea de moştenitor.

Interpretare data de instanţa de fond incalca, de asemenea, si dispoziţiile art. 4 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Astfel, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Aşadar, din moment ce legiuitorul a înțeles sa dea valoare de acceptare a succesiunii cererii de restituire, este ilogic sa se pretindă ca numai petenții care prezintă un certificat de moştenitor acceptant pot beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001.

Rezulta, in aceste condiţii, ca cererea de restituire, insotita de acte de stare civila ce dovedesc calitatea de succesor al proprietarului imobilelor, este suficienta in accepţiunea legii pentru a beneficia de dreptul provenind de la autor.

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001In ceea ce priveşte necesitatea lămuririi cotei de proprietate deţinute de NC, în sensul în care acesta a deţinut un drept de proprietate exclusiv asupra imobilului Hotel sau a deţinut imobilul in coproprietate alături de AZ, arătam următoarele:

Instanţa de fond a reţinut ca prezumţia de proprietate in legătura cu dreptul exclusiv asupra imobilului Hotel a fost invocata fără a exista vreun fapt vecin si conex si in lipsa oricărui temei de drept.

In acest mod, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacata cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

In primul rând, prezumţia de proprietate exclusiva asupra imobilului a fost invocata in raport de actul de preluare - Decretul nr. 92/1950, respectiv Certificatul nr. 93-670/09.12.2002 eliberat de Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Teritoriala a Arhivelor Naţionale, potrivit căruia "s-a constatat ca in Anexa la Decretul 92/1950 de naţionalizarea unor imobile, cuprinzând tabelul imobilelor naţionalizate in judeţul Teleorman, figurează la nr. crt. 26 numitul NC cu 7 apartamente in Alexandria, str. Filimon Sarbu nr. , str. Lupeni nr. si str. L nr.  " precum si in raport de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Singura proba care ar fi putut sa răstoarne prezumţia de proprietate exclusiva instituita in favoarea autorului reclamantei ar fi fost un contract de vânzare cumpărare prin care acesta ar fi înstrăinat o cota din dreptul de proprietate.

Or, împotriva prezumţiei legale instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost invocata o menţiune din matricola nr. 2 privind impozitul pe clădiri potrivit căreia alături de autorul apelantei reclamante - CN- apare si un alt nume - AZ.

Se remarca astfel ca, in primul rând, acea menţiune nu valorează titlu de proprietate, iar, in al doilea rând, menţiunea înscrierii numelui respectiv este tăiata cu doua linii.

In aceste condiţii, având in vedere ca menţiunea respectiva nu întrunește cerinţele legale pentru a fi considerata titlu de proprietate si astfel nu are aptitudinea de a dovedi un drept de proprietate, coroborat si cu faptul ca imobilul Hotel a fost preluat numai de la NC, rezulta ca, in accepţiunea Legii nr. 10/2001, acesta este proprietarul real.

Aşadar, dreptul exclusiv de proprietate asupra imobilului Hotel a fost prezumat in condiţiile legii, adică a rezultat in limitele cazurilor prevăzute de In consecinţa, raţionamentul in urma căruia s-a reţinut ca imobilul nu a fost deţinut de către CN este greşit, instant de fond incalcand cu acest prilej dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Hotărârea instanţei de fond a fost data cu încălcarea articolului 3 alin. 2 din HG nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum si cu încălcarea dispoziţiilor art. l din Protocolul nr. l la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudența CEDO.

Se arată că înainte de a adopta dispoziţia nr. /28.11.2014, parata a emis iniţial dispoziţia nr. /25.03.2008 prin care a soluţionat pozitiv notificarea in cauza.

Ulterior, fără a exista un filtru judiciar si fără ca  instanţa de judecata sa se pronunţe cu privire la calitatea de persoana îndreptăţită si la existenta dreptului de proprietate, aceeaşi instituţie a respins notificarea.

 Potrivit textului de lege incident, deciziile sau dispoziţiile emise cu respectarea prevederilor cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 614/2001, precum şi în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003, cu modificările şi completările ulterioare, îşi păstrează deplina valabilitate.

Aşadar, notificarea a fost soluţionata iniţial la nivelul anului 2008 pe baza legislaţiei  aflate in vigoare la nivelul acelui an, iar in anul 2014 dispoziţia iniţiala de admitere a notificării a fost revocata si a fost emisa o alta dispoziţie prin care a fost respinsă notificarea. De remarcat ca noua dispoziţie a avut in vedere modificările legislative apărute intre timp (Legea nr. 165/2013).

Rezulta ca Primăria Alexandria a reluat analiza unui dosar administrativ deja soluţionat  si a aplicat o lege apăruta in anul 2013 unei notificări, unor acte si situaţii existente la  nivelul anului 2008.

Cu alte cuvinte legea nu a fost aplicata unor situaţii ivite după apariţia sa, ci unor situaţii cu mult anterioare.

In acest mod a fost incalcat principiul neretroactivitatii legii civile.

In scopul evitării unor astfel de situaţii legiuitorul a introdus art. 3 alin. 2 din HG nr. 250/2007, potrivit căruia deciziile sau dispoziţiile emise cu respectarea prevederilor cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la data emiterii lor, îşi păstrează deplina valabilitate.

După comunicarea dispoziţiei respective către reclamantă,  aceasta şi-a produs efectele în domeniul dreptului civil şi prin urmare, nu mai putea fi  revocată.

Revocarea actului juridic civil prin care s-a stabilit îndreptăţirea subsemnatei la  despăgubiri pentru imobilul notificat, printr-un act ulterior care desfiinţează drepturi  recunoscute iniţial, înseamnă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.

Deciziile sau dispoziţiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001 după comunicarea lor către persoanele îndreptăţite, intră în circuitul civil şi produc efecte juridice , natura unor acte juridice civile şi in atare situaţie nu mai pot fi revocate de organul emitent.

Aceasta pentru ca dispoziţiile emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001 nu sunt acte administrative emise în regim de putere publica, ci  în regim de drept privat, în care persoana deţinătoare nu se prezintă ca purtător al autorităţii publice, ci în calitate de persoană juridică, titulară de drepturi şi obligaţii civile.

Caracterul civil al dispoziţiei a fost stabilit, de asemenea, si prin dispoziţiile art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 din care rezulta ca un astfel de act produce efecte in planul dreptului de proprietate născând drepturi cu caracter patrimonial in favoarea persoanei indreptatite.

Aceste efecte dau dispoziţiei si un caracter irevocabil care împiedica organul emitent sa retracteze actul respectiv după ce acesta a fost comunicat persoanei indreptatite.

Totodată, trebuie avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 nu reglementează dreptul unităţii deţinătoare, respectiv al organului emitent de a-şi revoca dispoziţia prin care a soluţionat cererea persoanei îndreptăţite.

Desfiinţarea unei asemenea dispoziţii este posibilă fie pe calea contestaţiei reglementată de prevederile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, fie pe calea dreptului comun calea contestaţiei reglementată de dispoziţiile legale menţionate se află la îndemâna persoanei solicitante, însă în speţă această cale de atac nu a fost folosită de subsemnata reclamanta care nu a atacat Dispoziţia nr. /25.03.2008.

Organul emitent poate solicita desfiinţarea unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 doar pe calea dreptului comun în cadrul unei acţiuni în anulare sau în constatarea nulităţii, fără a putea proceda la revocarea propriei dispoziţii.

Aceste motive arata, pe de o parte, cum instanţa de fond a apreciat in mod greşit ca dispoziţia nr. /25.03.2008 nu a creat in patrimoniul reclamantei niciun drept si, pe de alta parte, cum au fost încălcate dispoziţiile articolului 3 alin. 2 din HG nr.250/2007.

De asemenea, hotărârea instanţei de fond incalca dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta CEDO.

Astfel, prima dispoziţie emisa de Primarul Municipiului Alexandria reprezintă un act prin care Primăria a soluţionat notificarea si a constatat calitatea de persoana îndreptăţită la masuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti pentru imobilele indicate în notificare.

Rezulta astfel ca Primăria nu mai avea posibilitatea legala de a reveni asupra dispoziţiei iniţiale si de a stabili o alta situaţie privitoare la îndreptăţirea de a primi  masuri reparatorii pentru imobilele notificate - pentru ca subsemnata, prin-emiterea  primei dispoziţii, dobândisem un bun în sensul dispoziţiilor art. l din Protocolul l la  Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudența CEDO.

În jurisprudenta CEDO s-a lărgit accepţiunea noţiunii de bun si s-a stabilit ca aceasta  cuprinde nu numai drepturile de proprietate si alte drepturi reale, ci si drepturile de  creanţa, chiar interesele economice si speranţele legitime cu anumite limitări.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului  conform aceleiaşi  jurisprudente CEDO - este principiul securităţii raporturilor juridice.

În speţa, revocarea actului juridic civil prin care Primăria Alexandria a stabilit  îndreptăţirea subsemnatei la despăgubiri - pentru imobilele notificate - printr-un act  ulterior care desfiinţează drepturi recunoscute iniţial înseamnă o încălcare a  principiului securităţii raporturilor juridice.

Instanţa de fond a incalcat dispoziţiile art. 293 cod proc. civ., principiul disponibilităţii si principiul aflării adevărului cu ocazia respingerii probei propuse in temeiul art. 293 cod proc. civ. de către  reclamantă, constând in obligarea Municipiului Alexandria la depunerea dosarului administrativ

Prin cererea completatoare si precizatoare la contestaţia formulata, subsemnata, in cadrul probei cu inscrisuri, a solicitat instanţei de fond, in temeiul art. 293 noul cod. proc. civ., obligarea Municipiului Alexandria sa depună intregul dosar administrativ ce a stat la baza emiterii dispoziţiei contestate.

Judecatorul ar fi observat ca dosarul administrativ conţine, printre altele, autorizaţia pentru dărâmarea sau desfiinţare de construcţii sau amenajări nr. 55, 56, 57 din 21 septembrie 1970, emisa de Sfatul Popular al Oraşului Alexandria si documentaţia anexata acesteia, respectiv: adresa Consiliul Popular al oraşului Alexandria, Serviciul Secretariat Administrativ, nr. 18555 din 21.09.1970; decizia nr. 511 din 19 septembrie 1970, emisa de Consiliul Popular al Judeţului Teleorman, Comitetul Executiv; tabelul privind evaluarea bunurilor imobile din oraşul Alexandria, proprietate socialista (I. G. O.), întocmit de Oficiul National de Turism, Agenţia Judeţeană Teleorman; cererea de demolare a imobilului din Alexandria, str. L, nr. , intocmita de Agenţia Judeţeană O.N.T. Teleorman; memoriul Tehnic al imobilului din Alexandria, str. L, nr. , intocmit de Agenţia Judeţeană Teleorman — Alexandria; fisa tehnica a imobilului din Alexandria, str. L, nr.  colt cu AL nr.  , intocmita la data de 17.05.1970; plan pivniţa - Hotel A., str. L, nr. colt cu L, nr. ; plan parter - Hotel Alexandria, str. Lupeni, nr. colt cu L, nr. ; plan etj. I - Hotel A., str. L, nr. , colt cu str. Lupeni, nr.  ; extras certificat din "Situaţia nominala a fondului locativ administrat de I. G. O. Alexandria, intocmita la data de 10 octombrie 1968" de întreprinderea de Gospodărie Orăşeneasca Alexandria - Sector Locuinţe si Localuri, privind imobilul de pe str. D, nr. , fost proprietatea numitului CN; extras certificat din "Situaţia nominala a fondului locativ administrat de I. G. O. Alexandria, intocmita la data de 10 octombrie 1968" de întreprinderea de Gospodărie Orăşeneasca Alexandria — Sector Locuinţe si Localuri, privind imobilul de pe str. Lupeni, nr.  , fost proprietatea numitului CN; copii certificate de pe "Autorizaţie pentru dărâmarea sau desfiinţare de construcţii sau amenajări", eliberata de Sfatul Popular al Oraşului Alexandria cu nr. 55, 56, 57 din 21 septembrie 1970, privind demolarea imobilelor de pe str. L nr.  ,  si  , precum si de pe documentaţia anexata acesteia, referitor la imobilul de pe str. L, nr. , compus din Hotelul I. G. O. Alexandria si mai multe prăvălii.

 Instanţa are de analizat o contestaţie formulata împotriva unei dispoziţii emise in baza Legii nr. 10/2001, studiul întregului dosar administrativ in baza căruia a fost emisa dispoziţia atacata era obligatorie.

Apelanta dezvolta considerente referitor la principiul disponibilităţii părtii, si principiul aflării adevărului si arata ca in cazul apelantei,, instanţa de fond nu numai ca nu si-a manifestat un rol activ in aflarea adevărului, ci chiar a respins o proba solicitata de parte care ar fi servit la aflarea  adevărului.

În cadrul propunerii de probe  apelanta a solicitat  in mod expres,  in temeiul art. 293 noul cod. proc.  civ., obligarea Municipiului  Alexandria sa depună intregul dosar administrativ ce a stat la baza emiterii dispoziţiei  contestate.

Aceasta proba era perfect admisibila in situaţia in care dosarul administrativ era in posesia pârtii potrivnice si, bineinteles, in situaţia in care instanţa de fond ar fi fost interesata de aflarea adevărului.

Aşadar, proba solicitata era concludenta, pertinenta si utila cauzei si nu a reprezentat o solicitare prin care instanţa de fond sa substituie partea in ceea ce priveşte sarcina probei.

Respingând insa proba respectiva, instant de fond a incalcat atât dispoziţiile art. 293 cod proc. civ. cat si principiul disponibilităţii si principiul aflării adevărului.

Solutionand apelul formulat, in raport de criticile dezvoltate si de probele administrate, Curtea constata urmatoarele:

Prin dispoziţia nr. / 25.03.2008 emisa de Primaria Alexandria ( f. 11 dosar fond ) s-a solutionat notificarea nr.  / 2001 formulata conform Legii nr. 10/ 2001 de CND, autorul reclamantei din prezenta cauza, in sensul urmator: in ce priveste imobilul situat în Alexandria, str. D, nr. , a fost respinsa cererea de restituire în natură si s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în conditiile Titlului VII al Legii nr. 247/ 2005 pentru acest imobil, compus din teren în suprafaţă de 411,50 mp şi construcţie în suprafaţă de 148,87 mp.; in ce priveste imobilul din Alexandria, Str. Libertatii nr.  s-a disjuns capătul de cerere privind terenul, înaintându-se dosarul spre competentă soluţionare sub acest aspect catre APAPS, municipiul Alexandria nefiind deţinătorul terenului, iar pentru constructia demolata hotel in suprafata de 306 mp. s-a propus  acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005.

Ulterior, prin dispozitia nr. / 28.11.2014 ( f. 7 dosar fond ) s-a solutionat de catre primaria Alexandria aceeasi notificare a autorului reclamantei, cu privire la aceleasi imobile terenuri si constructii situate in Alexandria, str. D nr. , respectiv  str. L nr.  (fost ), in sensul respingerii acestei notificari.

In discutie in cauza este legalitatea acestei din urma dispozitii emisa sub nr. nr. / 2014.

Curtea constata ca primul aspect care trebuie analizat in cauza este  legalitatea acestei dispozitii din perspectiva posibilitatii emitentului Primaria Alexandria de a mai emite aceasta dispozitie, dupa ce, anterior, prin dispozitia nr.  / 25.03.2008 fusese solutionata, de aceeasi entitate, aceeasi notificare cu privire la aceleasi imobile.

Asadar, acesta este primul aspect care trebuie luat spre analiza, intrucat vizeaza o chestiune care opereaza peremptoriu, chestiunile care vizeaza solutia propriu-zisa data de intimatul parat prin aceasta a doua dispozitie nr. / 2014 constituind deja o chestiune de fond, care poate fi analizata numai in subsidiar.

Curtea constata ca tribunalul nu s-a preocupat catusi de putin de acest aspect, trecand direct la analizarea pe fond a notificarii si dreptului la masuri reparatorii al reclamantei, motivand cu privire la situatia emiterii de catre parata a doua dispozitii doar in sensul ca prima dispozitie emisa in anul 2008 nu a nascut in patrimoniul reclamantei un drept de proprietate. 

Curtea admite ca prima dispozitie emisa de Primaria Alexandria sub nr. / 2008 nu a nascut, intr-adevar, in beneficiul reclamantei un drept de proprietate sau de dreanta si, sub acest aspect, sunt nefondate sustinerile reclamantei in sensul ca ar beneficia in baza acestei dispozitii de un bun protejat de art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la CEDO.

Astfel, dispozitia nr. / 2008 a reprezentat, in raport de procedura reglementata de Legea nr. 10/ 2001 si Legea nr. 247/ 2005 ( sub imperiul careia a fost emisa ) doar modul de solutionare de catre unitatea intimata a notificarii si care, pe fondul ei, constituie doar o propunere de acordare a unor masuri reparatorii pentru parti din imobilele notificate ( conform celor aratate mai sus ), propunere care insa, mai departe in procedura legala instituita de cele doua acte normative mentionate, era supusa unui control suplimentar din partea celorlalte instituitii implicate in procedura, respectiv Prefect si, in final, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

Asa cum Curtea Constitutionala a decis prin decizia nr. 269/ 2014 „până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor — conform Legii nr. 247/2005 — sau a deciziei de compensare în puncte de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor — ulterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 — persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte”.

 Pe de alta parte, Curtea constata ca emiterea acestei a doua dispozitii nr. / 2014 nu mai era posibila de vreme ce emitentul solutionase deja notificarea nr.  / 2001 prin dispozitia nr. / 2008, dezinvestindu-se astfel, cu consecinta epuizarii complete a primei faze administrative reglementata de legislatia reparatorie in discutie, faza care se desfasoara in fata unitatii detinatoare, nemaiexistand posibilitatea legala pentru intimata sa revina asupra modului de solutionare anterior si sa emita o a doua dispozitie asupra aceleiasi notificari.

Procedura de acordare a masurilor reparatorii in conditiile Legii nr. 10/ 2001 si Legii nr. 247/ 2005 prevedea doua faze, anume una care se desfasoara in fata unitatii detinatoare si care se finalizeaza prin emiterea dispozitiei/ deciziei de restituire in natura sau continand propunerea de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent, si o a doua faza care se desfasoara in fata Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, care se finalizeaza prin emiterea titlului de despagubiri ( urmata de emiterea titlului de plata sau titlului de conversie in actiuni la Fondul Proprietatea ).

Asadar, solutionarea notificarii de catre unitatea detinatoare prin emiterea dispozitiei/ deciziei in sensul  restituirii in natura sau al propunerii de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent epuizeaza prima faza administrativa a procedurii si, totodata, competentele unitatii detinatoare in cadrul acestei proceduri.

Odata emisa decizia/ dispozitia de catre unitatea detinatoare, aceasta nu mai are posibilitatea sa mai ia in discutie inca o data aceeasi notificare si sa o mai solutioneze o data, prin emiterea unei a doua dispozitii/ decizii, iar aceasta indiferent de solutia care ar fi data prin aceasta a doua dispozitie, anume de confirmare sau infirmare a solutiei din prima decizie/ dispozitie.

Aceasta concluzie se impune atat din analiza dispozitiilor speciale ale legilor de reparatie in discutie, cat si din perspectiva principiilor generale si a principiului sigurantei raporturilor juridice.

Astfel, pe de o parte, din perspectiva legislatiei speciale, se constata ca nicaieri Legea nr. 10/ 2001, Legea nr. 247/ 2005 sau vreun alt act normativ, inclusiv Legea nr. 165/ 2013 intervenita ulterior dispozitiei nr. / 2008 si in vigoare la data emiterii dispozitiei nr. / 2014 nu prevede dreptul unitatii detinatoare care a solutionat notificarea prin emiterea unei dispozitii/ decizii conform art. 25 si 26 din Legea nr. 10/ 2001 sa mai ia in discutie inca o data aceeasi notificare, sa „redeschida” dosarul administrativ deja solutionat sau sa „retracteze” dispozitia/ decizia deja emisa.

Nicaieri dupa momentul emiterii dispozitiei/ deciziei de solutionare a notificarii conform  art. 25 si 26 din Legea nr. 10/ 2001 legislatia in materie nu mai da vreo competenta unitatii detinatoare in analizarea dreptului la masuri reparatorii al notificatorului sau in  solutionarea notificarii in orice fel.

Pe de alta parte, din perspectiva principiilor generale, niciun act juridic, de nicio natura, civil sau administrativ, nu poate fi anulat/ revocat de catre organul emitent decat in anumite conditii si proceduri legale, supuse intotdeauna principiului legalitatii, anume in sensul ca procedura si conditiile de revocare a respectivului act juridic sunt numai cele prevazute de lege.

Este aceasta o manifestare esentiala a principiului legalitatii si principiului stabilitatii raporturilor civile, acesta din urma componenta esentiala a principiului procesului echitabil.

In ce priveste dispozitia de solutionare a notificarii emisa de unitatea detinatoare conform art. 25 si 26 din Legea nr. 10/ 2001, in practica judiciara s-a transat ca acesta reprezinta un act juridic de drept civil, iar nu de drept administrativ ( asa cum foarte corect arata apelanta reclamanta prin cererea de apel ).

Intr-adevar, dispoziţiile emise de primar în temeiul art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001 prin care solutioneaza notificarea nu sunt acte administrative emise în regim de putere publica, ci  în regim de drept privat, în care persoana deţinătoare nu actioneaza ca purtător al autorităţii publice, ci în calitate de persoană juridică, titulară de drepturi şi obligaţii civile stabilite prin lege.

Pe de alta parte, asa cum corect arata apelanta reclamanta, după comunicarea dispozitiei nr. / 2008 continand propunerea de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent pentru o parte din imobilele notificate către reclamantă,  aceasta dispozitie şi-a produs efectele specifice si a intrat in circuitul civil, nascand in persoana reclamantei anumite drepturi, dupa cum se va dezvolta in continuare.

Astfel, desi aceasta dispozitie nu a nascut in favoarea reclamantei un drept de creanta care sa se constituie intr-un bun, asa cum s-a aratat deja mai sus, nu mai putin aceasta dispozitie a nascut in beneficiul reclamantei drepturile specifice acestui act, asa cum sunt reglementate de legislatia in materie, si care trebuie supuse protectiei sigurantei raporturilor juridice civile.

Anume, atata timp cat aceasta dispozitie emisa de unitatea detinatoare reprezenta actul juridic care o punea pe reclamanta in situatia de a fi epuizat prima faza a procedurii de reparatie reglementata legal si a accesa mai departe procedura in fata Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, de pe pozitia beneficiarei unei propuneri de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent, aceste drepturi ale reclamantei apar ca fiind castigate si supuse protectiei exercitata de principiul sigurantei raporturilor juridice civile.

Principiul sigurantei raporturilor juridice civile semnifica nu numai faptul ca un drept de proprietate sau drept de creanta odata intrat in circuitul civil este protejat si nu mai poate fi repus in discutie decat in procedurile legale existente, ci vizeaza deopotriva orice drept sau interes care a fost recunoscut intr-o procedura legala.

La fel, intrarea in circuitul civil nu vizeaza numai un drept de proprietate sau de creanta definitiv stabilit, ci orice act juridic care si-a produs efectele specifice, in raport de natura sa particulara.

Asadar, sunt protejate de principiul securitatii circucitului civil nu numai actele juridice care dau nastere unui drept de proprietate sau drept de creanta, ci orice act juridic care, dupa natura lui specifica, reunoaste in favoarea unei persoane anumite drepturi sau situatii juridice, cu un continut specific ( repetam, in raport de natura particulara a actului juridic ), orice act juridic care, in raport de natura lui specifica, produce anumite efecte juridice. 

De aceea, in materie civila, anularea/revocarea unui act juridic, chiar unilateral, nu mai este posibila la dispozitia exclusiva a emitentului, de indata de acesta a intrat in circuitul civil si si-a produs efectele specifice, in functie de natura particulara a actului juridic respectiv, ci este supusa unor conditii legale ( desfiintarea consensuala de catre toate partile implicate, actiunea in anularea actului etc. ).

Asadar, raportat la natura juridica civila a dispozitiei nr. / 2008, odata ce aceasta a fost comunicata reclamantei si, mai mult, in procedura legal reglementata, aceasta a fost inaintata catre Prefect si catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor ( ceea ce face sa se prezume si existenta avizului de legalitate din partea Prefectului ), punand pe reclamanta in pozitia de a fi epuizat prima faza administrativa de obtinere a masurilor reparatorii ( cea desfasurata in fata unitatii detinatoare ) si a se afla cu procedura de obtinere a masurilor reparatorii in a doua faza reglementata legal ( in fata Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor ), aceste efecte juridice specifice dispozitiei emisa de intimata parata erau produse si supuse protectiei principiului sigurantei raporturilor juridice civile, facand imposibila legal simpla revocare de catre intimata parata a dispozitiei prin a doua dispozitie emisa in anul 2014.

Dispoziţia emisa de intimata parata în conditiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 sub nr. / 2008 cu propunere de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent a produs efectul specific de epuizare a primei faze administrative prevazuta legal ca obligatorie in obtinerea masurilor reparatorii si de „inaintare” a reclamantei in a doua faza administrativa reglementata legal, iar acest efect juridic specific a intrat în circuitul civil după comunicarea dispozitiei către reclamanta. 

Revocarea actului juridic civil prin care s-a stabilit îndreptăţirea subsemnatei la  despăgubiri pentru imobilul notificat, printr-un act ulterior al aceluiasi emitent, care desfiinţează drepturi  recunoscute iniţial, produce o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice si a ordinii de drept.

Situatia revocarii de catre insusi organul emitent a dispozitiei este diferita decat cea a invalidarii efectelor juridice ale dispozitiei printr-un act al unui alt organ decat organul emitent. In acest ultim caz nu s-ar incalca principiul securitatii raporturilor juridice, atata timp cat acel control suplimentar ar fi prevazut legal in atributia altui organ, reglementarea unor proceduri de control fiind conforma atat principiului securităţii raporturilor juridice, cat si ordinii de drept, fiind in caderea statului sa legifereze asemenea mecanisme de control menite sa asigure, in ultima instanta, certitudinea legalitatii recunoasterii unor drepturi ( acesta este si rationamentul expus de catre Curtea Constitutionala prin aceeasi decizie nr. 269/ 2014, cand retine ca atributiile de invalidare ale ANRP cu privire la dispozitiile/ deciziile de solutionare a notificarii emise de unitatile detinatoare conform Legii nr. 165/ 2013 nu aduc atingere principiului certitudinii raporturilor juridice ).

Asa cum corect arata reclamanta in cererea de apel, desfiinţarea  dispoziţiei nr. / 2008 dupa emiterea ei si inaintarea ei in procedura prevazuta de Legea nr. 247/ 2005 era posibila numai fie pe calea prevazuta de  art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, fie pe calea dreptului comun, la indemana organului emitent fiind actiunea in anularea/ nulitatea dispozitiei, in cadrul careia putea invoca motivele de nelegalitate  pe care le considera.

Pe de alta parte, chiar daca s-ar considera ca dispozitia nr. / 2008 a reprezentat un act administrativ, se constata ca in aceasta materie legiuitorul da posibilitatea organului emitent sa revoce unilateral actul deja emis, conform  art. 1 alin. 6 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ. Potrivit acestui text,  "autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice". Asadar, se constată că posibilitatea organului administrativ emitent de a-l revoca este condiționată sub un dublu aspect, anume actul administrativ nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte, în aplicarea principiul securității și stabilității raporturilor juridice.

Actul administrativ individual își produce efecte juridice și intra în circuitul juridic civil de la data comunicării acestuia subiectului de drept căruia i se adresează.

Asadar, si daca ar fi considerat un act administrativ, dispozitia nr. / 2005, odata ce a intrat in circuitul civil prin comunicarea ei catre reclamanta si si-a produs efectele specifice, conform celor deja mentionate mai sus ( acela de a pune pe reclamanta in pozitia de a se afla cu procedura in fata Comisiei Nationale pentru Compensarea Imobilelor si de a fi epuizat prima faza administrativa a procedurii ), nu mai putea fi pur si simplu revocat de catre Primarie prin emiterea celei de a doua dispozitii, ci singura posibilitate pe care parata o mai avea era formularea unei actiuni in anulare.

In ce priveste apararea Primariei Alexandria conform careia emiterea acestei a doua dispozitii a fost justificata de restituirea dosarului de catre ANRP si de dispozitiile Legii nr. 65/ 2013 care impuneau solutionarea tuturor notificarilor pana la finalul anului 2014, Curtea constata ca aceasta justificare nu inlatura considerentele de drept expuse mai spus ( de altfel, intimata parata este in eroare considerand ca notificarea in discutie aparea ca fiind nesolutionata, fiind evident ca aceasta fusese deja solutionata prin dispozitia nr. / 2008 ). Restituirea dosarului de catre ANRP nu s-a facut catre Primarie in baza unei dispozitii legale din legislatia speciala sau generala care sa prevada o asemenea restituire si care sa dea dreptul unitatii detinatoare sa reanalizeze notificarea deja solutionata si, de altfel, se constata ca ANRP nu a restituit de fapt dosarul catre primarie, ci a solicitat doar Primariei Alexandria anumite lamuriri, necesare ANRP pentru a isi face propria analiza ( conform adresei depusa la fila 175 dosar ).

Pentru aceste motive, Curtea constata ca emiterea de catre intimata parata a dispozitiei nr. / 28.11.2014 a fost nelegala, situatie in care se impune anularea ei.

Nu vor mai fi analizate de catre Curte celalalte critici dezvoltate de apelanta reclamanta referitor la calitatea sa de persoana indreptatita la masuri reparatorii ( calitatea autorului sau de proprietar al imobilelor notificate si calitatea sa de mostenitor ), intrucat aceste aspecte sunt absolut subsidiare si nu mai pot fi analizate fata de motivul de nelegalitate gasit deja fondat de catre Curte. Mai exact, dispozitia nr. / 28.11.2014 este nelegala pentru motivul peremptoriu ca nu mai putea fi reanalizata de catre parata calitatea reclamantei de persoana indreptatita, or a mai proceda la o analiza a acestor critici dezvoltate de apelanta ar semnifica tocmai reanalizarea acestei calitati, ceea ce apare in contradictie evidenta cu nelegalitatea constatata.

In ce priveste critica reclamantei referitoare la modul in care instanta de fond a respins cererea sa de administrare a probatoriului cu dosarul administrativ aflat la intimata parata, pentru ca apoi sa ii reproseze reclamantei ca nu a administrat probatoriul necesar si sa justifice solutia pronuntata, printre altele, prin lipsa de probe, Curtea o constata fondata, aceasta maniera de solutionare a cauzei contravenind, intr-adevar, obligatiilor instantei de judecata in aflarea adevarului si solutionarea temeinica a cauzei. 

Intr-adevar, rolul activ al instantei nu poate sa suplineasca propria obligatie a partii de a isi proba pretentiile, insa in cauza nu a fost in joc rolul activ al instantei, caci reclamanta a solicitat probatoriu pe care instanta l-a respins, de altfel neintemeiat, caci actele aflate in dosarul administrativ care a stat la baza emiterii dispozitiei contestate erau absolut necesare ( pertinente, concludente si mai ales utile ) cauzei. De asemenea, cum corect arata apelanta, actele in discutie fiind in posesia intimatei parate, in mod intemeiat trebuia dispusa masura de depunere la dosarul instantei de catre intimata.  Instanta de judecata nu poate  sa justifice anumite considerente ale solutiei pronuntate pe neadministrarea de catre parte a probatoriului relevant, dupa ce anterior a respins acest probatoriu cerut de parte. 

Mai departe, Curtea nu va analiza insa inscrisurile invocate de apelanta prin cererea de apel, intrucat, cum s-a aratat mai sus, aceasta ar interesa modul de solutionare pe fond de catre intimata parata a notificarii prin dispozitia nr. / 2014, analiza impiedicata de motivul de nelegalitate constatat de catre Curte. 

In ce priveste celelalte pretentii formulate de reclamanta in cauza, astfel cum acestea au fost precizate prin  cererea înregistrată la data de 29.04.2015 ( f. 14 dosar fond ), anume obligarea pârâtei la emiterea unei noi dispoziţii şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren  de 411,50 mp situat in str. D , nr.  şi imobilul teren de 306 mp. situat in str. L nr.  ( fost nr.  ), precum şi emiterea de dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcţii situate în str. D , nr.  şi str. L nr.  în suprafeţe ce vor rezulta din probe, Curtea constata ca nu pot fi primite in cauza prezenta, in raport de urmatoarele considerente:

Solicitările de obligare a Municipiului Alexandria să emită o nouă dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele teren şi construcţii situate la cele două adrese menţionate nu pot fi admise pentru aceleaşi motive pentru care s-a constata de către Curte nelegalitatea dispoziţiei nr. /2014, anume ca notificarea formulata a fost deja solutionata prin dispozitia nr. / 2005.

În plus, şi cu caracter absolut subsidiar, Curtea constată că prin aceste cereri reclamanta solicită obligarea Municipiului Alexandria la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent  şi pentru terenul din str. L nr.  pentru care prin dispoziţia nr. /2008 s-a dispus de către Municipiul Alexandria disjungerea cererii şi înaintarea spre competentă soluţionare către APAPS. Or, reclamanta nu a contestat această dispoziţie în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi, în mod evident, nu mai poate pune în discuţie în cadrul procesual prezent - care reprezintă o contestaţie  împotriva dispoziţiei nr. /2014, legalitatea dispoziţiei nr. /2008, după cum nu poate pune în discuţie nici celelalte cereri de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. Asemenea solicitari ar fi putut face obiectul numai a unei contestaţii formulată în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 impotriva dispoziţiei nr. /2008.

Pentru aceste motive, in baza art. 480 C.pr.civ. va fi admis apelul, va fi schimbata în parte sentinţa apelată, in sensul ca se va dispune anularea dispoziţiei nr. /28.11.2014 emisă de Primarul Municipiului Alexandria si vor fi respinse celelalte pretenţii ale reclamantei.

Domenii speta

Spete similare