Legea nr.10/2001. Măsuri reparatorii. Dovada întinderii dreptului. Restituire în natură (art.10 din Legea nr.10/2001; art.5 din o.u.g. nr.195/2005)

Legea nr.10/2001. Măsuri reparatorii. Dovada întinderii dreptului. Restituire în natură (art.10 din Legea nr.10/2001; art.5 din O.U.G. nr.195/2005)

În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţiile noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

(Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.131/26.09.2007)

Prin sentinţa civilă 267 din 31.01.2007, Tribunalul Iaşi admite acţiunea reclamantei B.A.-P. în contradictoriu cu Primarul municipiului Iaşi şi a dispus anularea parţială a dispoziţiei nr.2579 din 8.08.2006 emisă de Primar.

S-a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeţei de teren de 3351,50 m.p. din Bd. C. nr.40-42 identificată conform planului de situaţie – anexa 3 la raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert R.P. ce face parte integrantă din sentinţă.

S-a dispus acordarea de măsuri reparatorii – despăgubiri conform titlului VII din Legea 247/2005 pentru imobilul – construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 5436,5 m.p situat în Iaşi, Bd. C. nr.40-42.

S-au menţinut dispoziţiile art.3,5,7 şi 8 ale dispoziţiei 2579/8.08.2006 şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin contestaţia promovată, contestatoarea a solicitat anularea dispoziţiei 2579/08.08.2006 emisă de Primarul municipiului Iaşi, şi obligarea acestuia la restituirea în natură a suprafeţei de 3351,5 m.p. teren situat în Iaşi, Bd. C. nr.40-42 cu acordarea de despăgubiri atât pentru suprafaţa de 5436,5 m.p., ce nu poate fi restituită în natură, cât şi pentru construcţia demolată.

A mai reţinut prima instanţă că dispoziţia contestată a fost emisă de Primarul Municipiului Iaşi în baza notificării nr.278/N/28.06.2001 – prin care notificatoarea a solicitat despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Iaşi, str. C. nr.13-15, imobil compus din 12 camere şi 16 dependinţe precum şi din suprafaţa de 8788 m.p.

Pe baza expertizei extrajudiciare efectuate de contestatoare şi care a fost avută în vedere şi de Comisia municipală de aplicare a Legii 10/2001, prima instanţă a reţinut că este întemeiată contestaţia astfel promovată.

Aşa fiind, în temeiul art.9 şi 10 al. 1 din Legea 10/2001, instanţa a admis acţiunea şi a dispus restituirea în natură a suprafeţei totale de 3351,5 m.p., suprafaţă formată din diverse parcele pe care expertul le-a identificat ca spaţii libere.

A motivat instanţa de fond că pot fi însuşite propunerile de restituire în natură formulate de expert, întrucât menţiunile privind funcţionalitatea de spaţii verzi, parcare, alei de acces, loc de joacă, nu sunt declarate ca fiind de utilitate publică aşa cum prevede Legea nr.33/1994.

Că declararea utilităţii publice se realizează în condiţiile Legii nr.33/1994 în baza unor cercetări şi condiţionat de înscrierea lucrării în planul urbanistic de amenajare a teritoriului de către Consiliul Judeţean, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Ca atare instanţa a admis contestaţia şi dispus restituirea în natură a suprafeţei de 3351,50 m.p. teren situat în Iaşi Bd. C. nr.40-42, pentru restul imobilului teren şi construcţii menţinând prevederile dispoziţiei contestate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Primarul Municipiului Iaşi, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii contestaţiei.

A invocat apelantul că prin dispoziţia prezent contestată a fost soluţionată notificarea prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 976,32 m.p. teren situat în Iaşi, Bd. C. nr.13-15, în condiţiile în care din nici un act depus la dosar nu a reieşit suprafaţa de teren deţinută în proprietate de antecesorii notificatori.

Că în dovedirea întinderii aceleiaşi suprafeţe, contestatoarea a efectuat o expertiză extrajudiciară ce a fost depusă în faza de soluţionare administrativă a notificării, expertul, la solicitarea persoanei notificatoare pronunţându-se nu numai cu privire la întinderea dreptului pretins ca fiind de 8788 m.p. şi la amplasamentul acestuia, dar şi cu privire la identificarea suprafeţelor de teren libere de construcţii, aspect care potrivit dispoziţiilor art.10.3 din normele metodologice, revenea în competenţa entităţii deţinătoare.

În acest sens, apelantul arată că anterior soluţionării notificării a procedat la identificarea cu exactitate a elementelor de sistematizare şi a funcţiunilor urbanistice ce afectează terenul notificat, constatând existenţa unor amenajări de utilitate publică în înţelesul normelor metodologice ale Legii nr.10/2001, mai puţin suprafaţa de 429,5 m.p. ocupată de garaje – suprafaţă ce a fost restituită în natură.

A mai arătat apelantul că suprafeţele identificate de expert ca fiind libere şi posibil de restituit, sunt în fapt afectate de utilităţi publice.

Astfel S.1 şi S.3 sunt străbătute de aleea de acces, S.2 – sunt de fapt spaţiile verzi dintre blocuri despărţite de aleea de acces la blocul B.2, zonă care asigură o funcţiune urbanistică strict necesară utilizării construcţiilor din zonă, şi de protecţie stradală pentru traficul efectuat pe Bd. C.

Mai arată apelantul că imposibilitatea restituirii în natură a suprafeţelor indicate de expert se datorează şi existenţei unor amenajări tehnică utilitare, respectiv conductele de utilităţi, însuşi expertul identificând existenta conductei de gaz metan.

Referindu-se la celelalte suprafeţe propuse de expert a fi restituite, apelantul arată că S.8 are de asemenea, destinaţia de spaţiu verde, ce protejează blocul B.2, S.4 are destinaţia de parcare iar S.6 are destinaţia de loc de joacă pentru copii, toate aceste suprafeţe fiind de utilitate publică, iar S.9 este amenajată ca parc verde în incinta Policlinicii cu plată. Menţionează apelantul că destinaţia suprafeţelor a căror restituire a fost dispusă prin sentinţa criticată, este de spaţii verzi ce asigură buna funcţionare a construcţiilor existente deja în perimetrul fostei proprietăţi, ceea ce face imposibilă restituirea acestora, terenul notificat fiind afectat de amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale, invocând în acest sens şi dispoziţiile pct.10.3 din H.G.nr.250/2007.

În susţinerea motivelor sale de apel, apelantul invocă practica şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin decizia civilă 2689 din 20.06.2003, a reţinut că „în raport de art.11 din Legea nr.10/2001, se justifică acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, iar nu restituirea în natură a terenului neocupat de construcţii, dar necesar bunei utilizări a acestora, pentru căi de acces spaţii verzi şi alte asemenea, ce constituie un tot inseparabil, astfel încât nu este posibil a se crea anumite porţiuni libere”.

În acelaşi sens apelantul invocă şi principiile de reabilitare a zonelor de locuit în conformitate cu Agenda Habitat de la Istambul -1996 care, în realizarea obiectivelor urbanistice, urmăreşte regenerarea urbană ce include existenţa structurilor verzi în jurul clădirilor şi crearea unui microclimat ecologic.

Se invocă în acest context şi dispoziţiile O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului, care prin capitolul XII intitulat „Protecţia aşezărilor urbane”, care instituie obligaţii privind menţinerea spaţiilor verzi, a parcurilor şi perdelelor de protecţie interzicând schimbarea destinaţiei acestora.

Apelantul susţine că în mod greşit instanţa de fond a dispus restituirea în natură a acestor terenuri, temeiurile invocate fiind în contradicţie cu cele ale Legii nr.10/2001 care reglementează imposibilitatea restituirii în natură a terenului respectiv, fiind în contradicţie şi cu O.U.G. nr.195/2005 şi dreptul comunitar privind protecţia mediului.

Sub aspect procedural apelantul critică sentinţa instanţei de fond, atât pentru faptul că s-a întemeiat pe o expertiză extrajudiciară cât şi pentru greşita interpretare şi aplicare a Legii nr.33/1994 instanţa reţinând greşit că amenajările nu sunt de utilitate publică întrucât declararea acestora nu s-a făcut în conformitate cu normele acestei legi (nr.33/1994).

Prin întâmpinarea depusă de către reprezentantul contestatoarei, s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea sentinţei primei instanţe.

A susţinut intimata că în mod nelegal se invocă dispoziţiile H.G. 250/2007 respectiv pct.10.3 întrucât aceste norme nu erau în vigoare la data notificării şi nici a pronunţării hotărârii judecătoreşti de la fond, acestea neputând nici adăuga la lege şi nici să o modifice.

Că utilitatea publică nu poate fi stabilită decât printr-o lege aşa cum prevede art.6 din Legea nr.33/1994 text care însă nu enumără spaţiile verzi dintre blocuri ca fiind de utilitate publică.

Mai invocă intimata că în mod greşit susţine apelantul că locatarii blocurilor ar fi vitregiţi de necesarul de spaţiu verde, întrucât aceştia nu au decât un drept de proprietate asupra apartamentelor, fără nici un alt drept asupra terenurilor învecinate care de altfel nu sunt grevate de nici o servitute legală.

În privinţa construcţiilor din zonă, intimata susţine că şi aceste blocuri au fost construite abuziv – pe terenul său, iar locuitorii lor au cel mult interese private, care nu reprezintă interesele comunităţii, ale municipalităţii sau ale locuitorilor municipiului Iaşi.

Referindu-se la suprafaţa S.2, intimata susţine că, deşi aceasta este cale de acces la blocul B.2, ea nu este absolut necesară, existând şi o altă cale de acces.

Şi în privinţa conductei de gaz metan, intimata susţine că nici aceasta nu se încadrează în lucrările de utilitate publică aşa cum sunt definite de lege şi care se referă la conducte magistrale care deservesc oraşul sau părţi ale acestuia.

Nici suprafaţa identificată cu S.4 (parcare amenajată aferentă blocului B.2) şi S.6 (loc de joacă) – nu exprimă ideea de amenajări de utilitate publică, acele amenajări deservind interese private ce nu pot avea prioritate dreptului său recunoscut în calitate de persoană îndreptăţită, al cărei autor a fost deposedat fără nici un titlu.

Susţine astfel intimata că apelantul, arogându-şi plenitudinea de competenţă în stabilirea situaţiilor care îi justifică refuzul restituirii în natură, nu face decât să încalce art.1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cât priveşte invocarea de apelant a deciziei nr.2689/20.06.2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimata susţine că acea decizie nu este relevantă, situaţiile nefiind similare întrucât terenul din respectiva decizie fusese expropriat şi afectat construcţiei de blocuri înainte de 1989, astfel încât destinaţia acestuia fusese stabilită prin însuşi decretul de expropriere şi planul urbanistic aprobat, situaţie reglementată de art.11 din Legea nr.10/2001, şi care nu se aplică cazului său, în care preluarea s-a făcut fără titlu.

Referitor la O.U.G. nr.195/2005 şi Carta Europeană privind Mediul şi Sănătatea, intimata susţine că nici o dezvoltare urbană nu se poate întemeia pe fapte ilicite ale administraţiei sau pe refuzul de a repara consecinţele unor fapte ilicite, obligaţiile privind mediul stabilite în sarcina autorităţilor privind spaţiile pe care statul le deţine legal.

În apel probele au fost suplimentate cu o expertiză judiciară topometrică, fără a se mai depune însă alte înscrisuri sau acte doveditoare.

Apelul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin notificarea nr.277/28.06.2001 adresată Prefecturii Iaşi, (paginile 53,54 dosar fond) notificatoarea B.A.-P. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti în valoare de 350.000 USD pentru imobilul compus din construcţie cu 12 camere şi 16 dependinţe, precum şi terenul în suprafaţă de 8788 m.p., situat în Iaşi, Bd. C. nr.13-15, şi care a aparţinut antecesorului său L.G.

Prin notificarea nr.278/28.06.2001 adresată Primăriei Municipiului Iaşi (filele 55-56 dosar fond), notificatoarea a solicitat restituirea în natură doar a suprafeţei de 976,32 m.p. teren liber de construcţii, pentru restul suprafeţei de teren şi pentru construcţia demolată solicitând acordarea de despăgubiri băneşti.

Ignorând solicitările făcute prin notificare pe baza cărora entitatea deţinătoare s-a pronunţat prin dispoziţia nr.2975/8.08.2005, instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea acesteia şi restituirea în natură a unei suprafeţe de 3351,50 mp, obligând astfel pârâtul apelant la ceva ce nu i s-a cerut.

Potrivit dispoziţiilor art.129 pct.6 C.pr.civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Prin prisma acestei dispoziţii, curtea constată că instanţa de fond investită fiind cu analizarea legalităţii şi temeiniciei dispoziţiei nr.2975/8.08.2005 emisă de Primarul municipiului Iaşi, trebuia să analizeze acea dispoziţie în raport de solicitarea notificatoarei şi de înscrisurile doveditoare depuse de aceasta la dosar.

Or, analizând care au fost cererile notificatoarei, Curtea constată că aceasta a solicitat expres restituirea în natură a doar 976,32 mp şi nicidecum a unei suprafeţe nedefinite sau a celei de 3351,50 m.p cât a acordat instanţa de fond.

Curtea constată că procedând astfel instanţa de fond nu s-a pronunţat aşa cum prevede art.129 pct.6 C.pr.civ. doar asupra cererii formulate prin notificare şi prin care s-a cerut restituirea în natură doar a suprafeţei de 976,32 mp, instanţa acordând astfel plus petita.

Faptul că prin contestaţia promovată împotriva dispoziţiei 2975/8.08.2005 notificatoarea şi-a modificat obiectul cererii făcute prin notificare, echivalează cu o modificare a acţiunii în propria cale de atac, ceea ce instanţa trebuia să respingă, limitându-se la analizarea dispoziţiei Primarului în raport de cererea făcută prin notificare şi înscrisurile doveditoare existente la dosar.

Ca atare, acordând mai mult decât a cerut notificarea prin notificările depuse (filele 53-54 şi 55-56 dosar fond) instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.

Totodată Curtea constată că şi sub aspectul temeiniciei hotărârii pronunţate, hotărârea instanţei de fond este lipsită de suport probator.

Sentinţa civilă nr.267/31.01.2007 a fost pronunţată exclusiv pe baza unei expertize extrajudiciare care nu explicitează în nici un mod şi nu invocă nici un act din care să rezulte care a fost întinderea iniţială a imobilului ce se pretinde a fi fost preluat fără titlu de către stat.

Din nici un act din dosarul administrativ şi nici din dosarul instanţei nu rezultă cum a fost determinată întinderea şi amplasamentul suprafeţei de 8788 m.p. situată în Iaşi, Bd. C. nr.13-15.

Din unicul act doveditor al cumpărării de către antecesorul notificatoarei L.G., al unui imobil situat în Iaşi, Bd. C. nr.13-15, respectiv actul de vânzare nr.539/18 august 1906, nu rezultă nici întinderea terenului, nici vecinătăţile şi nici măcar vreo dimensiune a laturilor care ar fi putut constitui un punct de plecare pentru stabilirea dimensiunilor sau a amplasamentului.

Aceste lipsuri nu au fost complinite nici în faza apelului, expertul ce a efectuat raportul judiciar identificând terenul fără a explicita cum a ajuns la concluziile trase şi pe baza căror elemente a făcut identificarea. Şi în privinţa stabilirii întinderii fostei proprietăţi de la adresa Bd. C. nr.13-15, expertul nu arată ce înscrisuri sau acte doveditoare a avut în vedere şi din care a extras datele pe care le-a prelucrat, în contextul în care, ca act de proprietate reţine acelaşi act de vânzare ce a fost prezentat şi instanţei (filele 9 respectiv 140 dosar fond) şi prin care nu se menţionează nimic nici cu privire la întindere, nici laturi sau dimensiuni ale acestora şi nici măcar vecinătăţi.

În atare situaţie, Curtea constată că dacă într-adevăr contestatoarea a făcut dovada că antecesorul său a deţinut un imobil în Iaşi, Bd. C. nr.13-15, imobil cumpărat de la Societatea Creditului Funciar-Urban din Bucureşti, în privinţa întinderii drepturilor pretinse aceasta nu a produs nici un fel de dovezi, pe baza cărora să fi fost stabilită întinderea acestui imobil la 8788 m.p.

Potrivit dispoziţiilor art.221 din Legea nr.10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi cele care atestă calitatea de moştenitori şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la soluţionarea notificării.

Totodată, art.222 din Legea nr.10/2001 menţionează că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-au dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol menţionează că în aplicarea prevederilor alineatului (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Din analiza textelor sus-menţionate rezultă că legiuitorul a înţeles să instituie o prezumţie legală privind calitatea de proprietar, pe baza actului de preluare, fără însă a institui aceeaşi prezumţie şi în privinţa întinderii drepturilor pretinse, şi aceasta cu atât mai puţin în contextul în care din actul de preluare nu rezultă acest lucru.

Prin urmare, sarcina probei, conform dispoziţiilor sus-citate, dar şi a celor prevăzute în dreptul comun 1169 C.civ. şi art.129 al. 1 C.pr.civ., revine celui ce pretinde, notificatoarei intimate revenindu-i obligaţia de a dovedi întinderea dreptului pretins de 8788 m.p. teren.

Contestatoarea intimată nu a produs însă nici un fel de dovezi care să îi legitimeze pretenţiile la întinderea de 8788 m.p. teren.

Nici adeverinţa nr.2739/1011.1999 emisă de Arhivele Naţionale Bucureşti (depusă la fila 77 dosar fond) nu atestă întinderea de 8788 m.p. pretinşi de notificatoarea intimată, înscrisul respectiv atestând doar dreptul de proprietate asupra imobilului construit din Bd. C. nr.13-15. Şi foaia matricolă nr.2 (impozitul pe clădiri, fila 24 dosar fond) nu dovedeşte decât dreptul de proprietate şi componenţa construcţiei ce a aparţinut antecesorului acesteia L.G., acelaşi fapt fiind atestat şi prin certificatul nr.3162/26.02.1946 care menţionează expres şi rechiziţionarea acestuia de către armata sovietică.

În consecinţă, având în vedere faptul că notificatoarea nu a fost în măsură să facă nici o probă din care să rezulte care a fost întinderea terenului aferent construcţiei situate în Bd. C. nr.13-15, şi care a aparţinut antecesorului său L.G., Curtea va înlătura raportul de expertiză efectuat în apel întrucât, acesta ca şi cel extrajudiciar reţinut de instanţa de fond, nu are nici o bază legală de la care porneşte, fiind întocmit exclusiv pe baza „discuţiilor purtate cu părţile prezente, studiul documentelor (nu se arată care ar fi acele documente) şi a celor prezentate de părţi” (fila 67 penultimul paragraf) fără a avea deci un fel de elemente tehnico-ştiinţifice pe care şi-a întemeiat concluziile.

Aşa fiind, Curtea, în lipsa oricăror dovezi cu privire la întinderea suprafeţei de 8788 mp va constata că notificatoarea nu şi-a dovedit îndreptăţirea cu privire la restituirea în natură sau echivalent a acelei suprafeţe, critica apelantului făcută în acest sens fiind întemeiată.

Cum însă în propria contestaţie nu i se poate face notificatoarei o situaţie mai grea, curtea va admite apelul şi va schimba în parte sentinţa Tribunalului Iaşi în sensul respingerii contestaţiei şi a menţinerii dispoziţiei 2579/8.08.2006 emisă de Primarul municipiului Iaşi.

Dar, chiar dacă s-ar trece peste aspectul nedovedirii întinderii dreptului pretins Curtea constată că întemeiate se dovedesc şi criticile apelantului privind interpretarea greşită dată de prima instanţă dispoziţiilor Legii nr.33/1994 şi a modului în care s-a reţinut că amenajările ca: spaţii verzi, alei de acces, parcare, nu ar putea face parte din categoria amenajărilor de utilitate publică, dispunând restituirea în natură a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţiile noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Alin.3 al aceluiaşi articol mai prevede că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1.01.1990, precum şi construcţiile uşoare sau demontabile.

Dispoziţiile sus-citate au fost corect reţinute şi aplicate de entitatea deţinătoare, care având în vedere afectaţiunea de utilitate publică a terenurilor identificate de notificare, a dispus restituirea în natură doar a suprafeţei ocupate de construcţii uşoare – respectiv garaje.

Reţine astfel Curtea că şi din această perspectivă, expertizele efectuate în cauză, atât cea extrajudiciară cât şi cea judiciară, au concluzionat prin încălcarea dispoziţiilor sus-citate, iar instanţa de fond în mod greşit şi-a însuşit propunerile şi argumentaţia făcută, pronunţând astfel o hotărâre netemeinică.

Astfel, deşi reţine că prin art.6 din Legea nr.33/1994 sunt enunţate care sunt lucrările de utilitate publică, ulterior instanţa concluzionează în mod greşit că „întrucât suprafeţele ce au fost identificate de expert ca fiind libere, au destinaţiile de spaţii verzi, loc de parcare, alee de acces secundară, loc de joacă” nu se regăsesc în cele prevăzute în art.6 din Legea nr.33/1994 pentru a fi încadrate în categoria de utilitate publică, locală sau naţională”.

Instanţa face astfel o gravă confuzie între lucrările de utilitate publică şi spaţiile şi afectaţiunea terenurilor pretinse.

Greşită este şi interpretarea dată de instanţa de fond faptului că declararea utilităţii publice – pentru terenurile ocupate cu spaţii verzi, alei acces, teren de joacă şi parcări, nu s-ar fi făcut conform dispoziţiilor Legii nr.33/1994.

Instanţa omite însă să constate că toate aceste afectaţiuni şi servituţi urbane s-au constituit cu mult înainte de apariţia Legii nr.33/1994, lege ce nu se poate aplica retroactiv, fiind imposibil de conceput ca pentru toate elementele deja construite şi amenajate în perioada 1945 – 1990 acestea să fie repuse spre discutare şi aprobare prin noi planuri urbanistice de amenajare a teritoriilor urbane.

În mod greşit prima instanţă a respins apărările şi motivaţia entităţii deţinătoare înserate în art.4 din dispoziţia contestată şi a apreciat că atâta timp cât suprafeţele respective nu se regăsesc în enumerarea prevăzută de art.6 din Legea nr.33/1994 – ele nu sunt de utilitate publică, ignorând în acest fel alte reglementări exprese prevăzute în legislaţia în vigoare.

Astfel, art.5 alin.1 din Legea nr.18/1991 prevede expres că „aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice … terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care potrivit legii sunt de domeniu public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public”.

Or, cum altfel ar putea fi catalogate dacă nu terenuri de utilitate publică, calea de acces, terenul de joacă pentru copii, spaţiul verde dintre blocuri sau locul de parcare de pe reţeaua stradală.

Din această perspectivă, Curtea constată că apărările intimatei privind faptul că respectivele amenajări nu exprimă ideea de utilitate publică, ci doar deservesc interesele private ale locuitorilor din blocurile respective, sunt nefondate şi urmează a fi respinse.

Curtea reţine astfel că într-o societate modernă în contextul actual în care politica de dezvoltare urbană, reprezintă o preocupare şi pentru politica Uniunii Europene, care prin legislaţia adoptată a stabilit Principiile directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a Continentului european (CEMAT, Hanovra, septembrie 2000).

Au fost stabilite astfel reguli şi principii de urbanism care impun o serie de restricţii oricăror persoane fizice sau juridice ce utilizează sub o formă sau alta spaţiul urban, regulile de urbanism reglementând servituţile urbane stabilite în folosul clădirilor, şi urmând amenajarea zonelor urbane sub aspectul circulaţiei, salubrităţii, esteticii urbane şi protecţiei mediului.

În acest context, Curtea reţine că România – prin O.U.G. nr.195/2005, dată pentru implementarea aquis-ului comunitar – a prevăzut principiile care guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului şi care trasează direcţiile de reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile şi elementele care vizează interesul public.

A fost astfel stabilit prin art.5 din O.U.G. nr.195/2005 că: „Statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, pentru ca apoi, prin art.62 al aceluiaşi act normativ, să dispună că: „Deţinătorii cu orice titlu de terenuri pe care se găsesc perdele sau aliniamente de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii, sunt obligaţi să le întreţină pentru îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană”.

Prin Capitolul XII al aceluiaşi act normativ ce vizează protecţia aşezărilor umane , la art.70 s-a prevăzut că - pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos – autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au obligaţia să îmbunătăţească microclimatul localităţilor, să menţină şi să întreţină dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală şi să adopte măsuri obligatorii pentru menţinerea şi păstrarea acestora.

Pentru îndeplinirea acestor obligaţii, art.71 din ordonanţa de urgenţă mai sus amintită a prevăzut expres că schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate este interzisă.

Rezultă din toate cele de mai sus, că toate aceste reguli impuse cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi menţinerea calităţii vieţii, chiar dacă în fapt reprezintă restrângeri şi limitări ale dreptului de proprietate, ele sunt justificate pentru apărarea interesului public şi sunt în deplină concordanţă cu legislaţia europeană.

În consecinţă, Curtea, având în vedere atât dispoziţiile art.10 pct.2 şi 3 din Legea nr.10/2001 coroborat cu dispoziţiile art.5 din Legea nr.18/1991, art.5, art.62 şi art.70-71 din O.U.G. nr.195/2005 în temeiul dispoziţiilor art.296 C.pr.civ. va admite apelul pârâtului Primarul Municipiului Iaşi şi va schimba în tot sentinţa civilă nr.267 din 31.01.2007 a Tribunalului Iaşi, în sensul respingerii ca nefondate a contestaţiei promovate de contestatoarea B.A.-P. împotriva dispoziţiei nr.2579 din 8.08.2006 emisă de apelant, menţinând-o astfel ca legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare