Acţiune în nulitate. Clauze abuzive cuprinse în contractul de credit bancar. Instanţa competentă material. Criteriul valoric al obiectului cererii pentru delimitarea competenţei între judecătorie şi tribunal

-Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep. : art. 94 lit. k), art. 95, art. 98, art. 99, art. 101, art. 133, art. 135

-Legea nr. 193/2000

-O.U.G. nr. 80/2013

Curtea constată că potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ., judecătoria judecă în primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Sintagma „cereri evaluabile în bani” nu trebuie interpretată din perspectiva dispoziţiilor legale care reglementează timbrarea unei cereri în justiţie prevăzute de O.U.G. nr. 80/2013, ci în raport cu criteriul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului dedus judecăţii. Ceea ce interesează pentru delimitarea competenţei de primă instanţă, între un tribunal şi o judecătorie, în ipoteza litigiului a cărei miză patrimonială se limitează la acţiunea în nulitate a unor clauze contractuale, este valoarea patrimonială asupra căreia poartă litigiul, adică acel câştig patrimonial urmărit de reclamant în cazul admiterii în totalitate a pretenţiilor sale.

Curtea constată că reclamanta nu tinde la constatarea nulităţii întregului contract de credit, prin invalidarea tuturor clauzelor contractuale ci, la menţinerea acordului contractual, însă, sub conţinutul altor clauze, cu referire expresă la modificarea obligaţiilor sale de plată, constând în restituirea ratei creditului în moneda creditului acordat, dar la cursul de schimb valutar estimat la data încheierii contractului, respectiv, cu privire la nulitatea şi înlăturarea clauzelor privind comisionul de risc şi a celui de administrare a creditului. Contractul nu conţine numai aceste clauze, iar pentru celelalte clauze contractuale nu s-a invocat sancţiunea nulităţii, acestea rămânând în afara obiectului judecăţii.

Prin urmare, în conformitate cu limitele obiectului acţiunii în nulitate şi cu criteriul valoric al pretenţiilor formulate, competenţa materială de soluţionare a acţiunii în constatarea nulităţii unor clauze abuzive a contractului de credit revine judecătoriei, iar nu tribunalului.

(Secţia a II-a civilă, Sentinţa civilă nr. 30/PI din 18 mai 2016, judecător conf. univ. dr. M.B.)

Prin sentinţa civilă nr. 12027/12.10.2015 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 18261/325/2015, a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta H.R.D. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA.

Pentru a hotărî astfel, având a se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă materială a Judecătoriei Timişoara, instanţa a constatat că este întemeiată şi a admis-o ca atare, având în vedere că, afirmând caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit bancar încheiat între părţi, reclamanta a solicitat anularea contractului sub aspectul acestor clauze, situație în care litigiul are caracter evaluabil în bani, iar evaluarea se face raportat la valoarea contractului de credit, deoarece s-a solicitat atât constatarea abuzivă a clauzelor privind comisioanele de risc şi de administrare, cât şi constatarea abuzivă a unor clauze care trebuie raportate la valoarea întregului contract, solicitând modificarea contractului în sensul stabilizării cursului de schimb CHF/LEU la data încheierii contractului – 12.05.2008.

Ca atare, raportat la art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ., conform căruia judecătoriile judecă în primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti și la art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, în cazul în care sunt mai multe capete de cerere principale întemeiate pe un titlu comun, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de  acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt, judecătoria a constatat că tribunalului îi revine competența materială în soluționarea cauzei, motiv pentru care, în baza art. 132 C. pr. civ., a declinat în favoarea Tribunalului Timiș competenţa în soluţionarea acestei cauze.

Prin sentinţa civilă nr. 376/PI/LP/05.04.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 18261/325/2015, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, a fost declinată competenţa de soluționare a acţiunii formulate de reclamanta H.R.D. în contradictoriu cu pârâta  Banca T. SA Bucureşti în calitate de continuator a SC V.R. SA în favoarea Judecătoriei Timişoara, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă  şi a fost înaintat dosarul Curţi de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia necompetenţei materiale este o excepţie de procedură, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. pr. civ. care stabilesc că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra acestor excepţii care fac de prisos, în tot sau în parte, administrarea de probe ori cercetarea în fond a pricinii.

Prin cererea de chemare în judecată, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor clauze din contractul de credit ipotecar nr. 0150335/12.05.2008, inclusiv în stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit ipotecar, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi.

Potrivit art. 94 alin. (1) pct.1 lit. j) C. pr. civ., judecătoria judecă în primă instanţă „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”.

În cauza de faţă, valoarea patrimonială urmărită a fi dobândită de către reclamantă prin cererea adresată instanţei este de 197.017,73 lei, reprezentând rezultatul diferenţei dintre suma totală plătibilă de reclamantă conform contractului de credit (principal şi cost total al creditului, cu luarea în considerare chiar a comisioanelor ce se solicită a fi anulate) determinată la cursul oficial leu/CHF valabil la data introducerii cererii de chemare în judecată şi suma determinată în raport de cursul de schimb valabil la data semnării contractului de credit, potrivit criteriilor propuse de reclamantă, rezultând aşadar o valoare sub pragul de 200.000 de lei la care se referă art. 94 alin. (1) lit. j) C. pr. civ.

Este de menţionat că în această categorie de cereri întemeiate pe prevederile speciale din materia protecţiei drepturilor consumatorului, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată nu este dată de valoarea creditului, întrucât reclamanta nu antamează întregul obiect al contractului reprezentat de această valoare a creditului, ci doar tinde să obţină invalidarea anumite clauze referitoare la dobândă legală, comisioane, risc valutar etc. şi să obţină restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor repudiate.

Constatând că obiectul litigiului are o valoare mai mică de 200.000 lei, rezultă că în cauză competenţa de judecată a cererii introductive aparţine judecătoriei.

Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş în conformitate cu prevederile art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) C. pr. civ., Curtea constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor clauze din contractul de credit ipotecar nr. 0150335/12.05.2008, inclusiv în stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit ipotecar, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi.

Curtea relevă că, având în vedere ansamblul petitelor conţinute în cererea de chemare în judecată şi petitul valoric la care tinde reclamanta prin intermediul acestor petite, cauza se află în competenţa materială a judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ., în sensul că obiectul valoric al întregii cereri de chemare în judecată, inclusiv prin ipoteza calculării ratelor de restituire la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit ipotecar (12.05.2008), se situează sub pragul valoric de 200.000 lei.

Astfel, potrivit petitului 1, pretenţia tinde la reconsiderarea ratei de restituire a creditului la cursul de schimb valutar existent la data de 12.05.2008 care, potrivit cursului oficial al BNR este de 1 CHF = 2,27 lei. În prezent, acelaşi curs se prezintă astfel: 1 CHF = 4,14 lei. Dacă se ia în considerare pretenţia de restituire a diferenţei de curs valutar, în expresia limitei maxime ca diferenţă între cursul de schimb valutar de  la data contractării şi cea a analizării valorii creditului contractat la această dată, procentul diferenţial este de 1,87 lei pentru un CHF. Dacă se raportează această diferenţă la valoarea contractului de 48.000 CHF, rezultă că sumele care ar rezulta din diferenţa de curs valutar se înmulţesc cu procentul de 1,87, ceea ce chiar şi în ipoteza discutării întregului contract de credit, valoarea acestuia este sub pragul de 200.000 lei.

Luând în considerare celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, Curtea relevă că acestea se referă punctual la clauzele privind comisionul de risc şi comisionul de administrare a creditului, reclamanta indicând restituirea unei sume de 8.628,35 CHF.

Judecătoria nu a stabilit în concret care este  valoarea patrimonială a obiectului cererii supus restituţiunii prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de către reclamantă, astfel că nu avea posibilitatea de a constata doar printr-o simplă examinare a acţiunii şi a contractului de credit, că se depăşeşte valoarea prag de 200.000 lei chiar şi prin antamarea întregului contract de credit angajat de părţi.

În ce priveşte natura juridică a unei cereri în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, Curtea constată că unul din motivele pentru care Judecătoria Timişoara a dispus declinarea competenţei, a fost acela că o atare acţiune are o natură juridică şi totodată un regim juridic sui generis.

În aprecierea Curţii de Apel, o atare cerere, chiar dacă ea comportă unele particularităţi, mai ales prin incidenţa unui act normativ special – Legea nr.193/2000 – rămâne o cerere în nulitatea unor clauze contractuale. Nulitatea este acea sancţiune juridică care lipseşte de efecte un act juridic, în tot sau în parte, pentru nerespectarea unei cerinţe de valabilitate a actului juridic, intervenită anterior sau cel mai târziu în momentul încheierii actului. Altfel spus, nulitatea presupune analiza valabilităţii actului juridic la momentul naşterii sale, iar un act lovit de nulitate este un act juridic născut nevalabil.

Or, o cerere de constatare a caracterului abuziv al unui contract nu reprezintă altceva decât o cerere în nulitatea clauzei contractuale, fundamentată pe nevalabilitatea cauzei actului juridic, caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă cauza nevalabilă a actului fiind determinată de impunerea de către una din părţile  contractante a unei clauze care este aptă să genereze un dezechilibru contractual semnificativ doar prin voinţa unilaterală a părţii dominante.

Prin urmare, o cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale nu reprezintă altceva decât o formă specială de acţiune în nulitate, având acelaşi regim juridic ca şi orice acţiune în constatarea nulităţii, cu particularităţile ce decurg din Legea nr.193/2000.

Pe de altă parte, Curtea observă că potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ., judecătoriile judecă în primă instanţă şi orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 de lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Sintagma „cereri evaluabile în bani” nu trebuie interpretată şi aplicată din perspectiva dispoziţiilor legale ce reglementează timbrarea unei cereri în justiţie, cuprinse în O.U.G. nr. 80/2013, ci în raport de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului dedus judecăţii. Contrar altor sisteme de drept, legiuitorul român a adoptat criteriul valoric pentru delimitarea competenţei dintre judecătorii şi tribunale, în cazul cererilor patrimoniale. Fără a căuta motivele pentru care a s-a ajuns la ajustarea competenţei materiale şi în funcţie de criteriul valoric, Curtea subliniază că ceea ce legiuitorul a avut în vedere a fost miza procesului. Ori de câte ori cererea de chemare în judecată este fundamentată pe un drept patrimonial, valoarea acelui drept sau valoarea câştigului patrimonial urmărit de către reclamant, reprezintă împrejurarea esenţială în determinarea competenţei materiale dintre o judecătorie şi un tribunal, în ce priveşte soluţionarea în primă instanţă. Aşa se explică şi conţinutul art. 101 C. pr. civ. care se referă la valoarea obiectului contractului, sau după caz a unei părţi din acel obiect, dacă litigiul se rezumă doar la acea parte. Tot miza patrimonială a procesului interesează şi în ipoteza în care se solicită doar constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, chiar dacă nu s-a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, dar chiar şi în cererile privitoare la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. În astfel de situaţii, ceea ce interesează pentru delimitarea competenţei de primă instanţă, între un tribunal şi o judecătorie, este valoarea patrimonială asupra căreia poartă litigiul, adică acel câştig patrimonial urmărit de reclamant şi pe care acesta îl prefigurează că îl va obţine în cazul admiterii în totalitate a pretenţiilor sale.

În final, Curtea concluzionează că reclamanta nu tinde la constatarea nulităţii întregului contract de credit prin invalidarea tuturor clauzelor contractuale, ci, dimpotrivă, din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că aceeași reclamantă tinde la menţinerea acordului contractual, însă sub conţinutul altor clauze cu referire expresă la obligaţiile sale de plată constând în restituirea ratei creditului în moneda creditului acordat, dar la cursul de schimb valutar existent la data încheierii contractului, înlăturarea comisionului de risc şi a celui de administrare a creditului. Contractul nu cuprinde numai aceste categorii de clauze, iar asupra celorlalte clauze stipulate de către părţi nu s-a invocat sancţiunea nulităţii sau anulabilităţilor, motiv pentru care Curtea constată că nu face obiectul judecăţii instanţei însăşi convenţia încheiată între părţi cu consecinţa invalidării clauzelor sale esenţiale.

În consecinţă, Curtea stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei civile având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta H.R.D. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Domenii speta

Spete similare