Apel. Cerere de atragere a răspunderii întemeiată pe art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.

Domeniu: Insolvenţa.

Apel. Cerere de atragere a răspunderii întemeiată pe art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006. 

Pentru angajarea răspunderii speciale, faptele ilicite prevăzute de lege trebuie să fi cauzat apariţia stării de insolvenţă a debitorului, iar în cauză, apelanta căreia îi revenea sarcina probei nu a făcut dovada că neîndeplinirea de către intimat a obligaţiilor prevăzute de Legea contabilităţii a contribuit la starea  de insolvenţă.

Art. 138 alin.1 lit c Legea nr. 85/2006.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA  CIVILĂ NR. 268 din 10.02.2016)

 Prin cererea înregistrată la data de 26.08.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr., creditorul D.G.R.F.P. în reprezentarea A.F.P.S. 4 B.  a chemat în judecată pârâtul T. V., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îl oblige la suportarea pasivului debitorului SC L.F.P. SRL prin lichidator A.R.J. IPURL.

Prin sentinţa civilă nr.7474/30.09.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr. a fost respinsă ca neîntemeiată cererea creditorului D.G.R.F.P.B., în contradictoriu cu pârâtul T.V. în calitate de administrator al SC L.F.P. SRL, de atragere a răspunderii patrimoniale întemeiată pe art. 138 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile generale (existenţa unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăţie.

Pe lângă condiţiile generale, art. 138 prevede şi condiţii speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârşit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere.

Din informaţiile furnizate de ORC Bucureşti şi din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul a fost administratorul debitorului.

În ceea ce priveşte societatea debitoare, faţă de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvenţă şi declanşarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanţelor pe care aceştia le au faţă de debitoare.

Debitorii care sunt supuşi procedurii insolvenţei, se află, în urma activităţii desfăşurate, în încetarea de plăţi, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situaţia în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.

Or, în speţă, creditorul a făcut doar afirmaţii generice referitoare la nerespectarea dispoziţiilor referitoare la obligaţia ţinerii contabilităţii fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiţiei prevăzute la art. 138 lit. d) din lege. Calitatea pârâtului de administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârşit fapte care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 138 lit. d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lor, în lipsa unor probe certe.

Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a  ţinut o contabilitate fictivă şi au făcut să dispară unele documente contabile, însă creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar  actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.

Oricum, în ceea ce priveşte obligaţia pârâtului  de a ţine registrele cerute de lege, condiţia impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Aşadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ţinut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Or, în speţă,  creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.

În concluzie, în speţă nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit. d) a art. 138 din lege.

Pentru aplicarea art. 138 lit. c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activităţile desfăşurate de administrator in interes personal şi care ar fi dus in mod inevitabil debitorul la încetarea de plăţi, nefiind relevante argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor legii 85/2006 şi s-a continuat desfăşurarea activităţii ar fi suficient pentru atragerea răspunderii in temeiul acestui text de lege.

Dezinteresul şi managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi in patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta reclamantă . G. R.F.P.B. în reprezentarea A.F.P.S. 4 B., solicitând modificarea sentinţei civile în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale întemeiată pe art. 138 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 85/2006..

 În motivarea apelului s-a arătat că prin continuarea unei activităţi ineficiente, reprezentanţii debitoarei au încălcat dispoziţiile art. 27 din acelaşi act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispoziţiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Formularea cererii prevăzute de ari. 27 din acelaşi act normativ, nu este o opţiune a debitorului, ci o obligaţie pe care administratorul nu o poate încălca.

În acest context, dispoziţiile art. 138 lit. c reprezintă o sancţiune care trebuie aplicată administratorului care a încălcat dispoziţii imperative ale legii care impun obligaţia de a solicita stabilirea stării de insolvenţă, cu menţiunea că interesul acestora este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros (art. 72 din Legea 31/1990 rep.).

Raspunderea membrilor organelor de conducere ale societăţilor ajunse în incetare de plaţi, asa cum este reglementata de prevederile art. 138 din Legea 85/2006, este o răspundere speciala care pune la indemana creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.

Răspunderea pe care o reglementează dispoziţiile art. 138 din legea insolventei, este o răspundere contractuală. în acest caz, administratorul este considerat culpabil, fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepţia aceleia de a se face constatarea, de către judecătorul sindic, a ajungerii societăţii la stadiul de încetare de plăţi.

Neindeplinirea obligaţiilor legale menţionate mai sus, creează o prezumţie în legătură cu folosirea bunurilor şi creditelor societăţii debitoare de către pârâţi în alte scopuri, dovedeşte culpa acestora în ajungerea societăţii debitoare în incapacitate de plată.

De asemenea din actele depuse la dosarul cauzei rezulta ca mai multe categorii de obligaţii la bugetul de stat nu au fost varsate la termenele prevăzute de lege, acumularea acestora precum si a dobânzilor si penalizărilor de întârziere aferente, constituind cu siguranţa unul din motive pentru care debitoarea a ajuns in incetare de plaţi."

Astfel "responsabilitatea pentru manifestarea acestor incalcari ale dispoziţiilor legale revine cu certitudine administratorului debitoarei, fata de prevederile art. 138 alin 1 lit, d) din legea 85/2006 privind procedura insolvenţei."

 Au fost întrunite toate cerinţele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv a arătat că există un prejudiciu, există o faptă ilicită, o legătură de cauzalitate între cele două şi există de asemenea şi prezumţia de culpă a administratorilor şi asociaţilor.

În primul rand, asa cum a aratat si in cuprinsul cererii sale, in conformitate cu prevederile Legii 82/1991, art. 1 al. 1 « societatile comerciale ... au obligaţia sa organizeze si sa conducă contabilitatea proprie ... potrivit prezentei legi » si art. 5 « persoanele prevăzute la art. 1 au obligaţia sa conducă contabilitatea in partida dubla si sa intocmeasca situatii financiare anuale ». Coroborând aceste prevederi legale cu textele art. 73 alin 1 lit. c si art. 73 alin. 2 « administratorii sunt solidar răspunzători fata de societate pentru existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere. Acţiunea in răspundere impotriva administratorilor aparţine si creditorilor societatii, insa aceştia o pot exercita numai in caz de faliment al societatii », rezulta fara echivoc ca in cazul nedepunerii documentelor contabile prevăzute de lege nu s-a tinut o contabilitate in conformitate cu legea.

Din cele expuse mai sus consideră ca rezulta in mod clar ca societatea debitoare, prin administratorii acesteia, nu a tinut contabilitatea in conformitate cu prevederile legale, fiind asfel indeplinita condiţia esenţiala prevăzută expres de litera d) art. 138 din Legea 85/2006, privind procedura insolventei.

Existenta unui prejudiciu cert cauzat recurentei de către pârât prin conducerea defectuoasă a societăţii, s-a stabilit cu prisosinţă în cursul desfăşurării procedurii de lichidare judiciară, prin întocmirea de către lichidatorul judiciar a tabelului final consolidat al obligaţiilor debitoarei, tabel necontestat.

În privinţa izvorului răspunderii civile, subliniază apelanta că aceasta are atât sorginte delictuală (izvorând din nerespectarea obligaţiilor legale) cât şi contractuală (izvorâtă din contractul de mandat pe care reprezentanţii societăţii îl încheie cu societatea). Primează în acest caz calitatea de mandatar a reprezentanţilor societăţii.

Administratorul avand de indeplinit un contract tacit de mandat in temeiul art. 72 din Legea 31/1990 republicata si are răspundere contractuala fata de tertii păgubiţi de societatea ce o reprezintă.

Se poate astfel lesne observa ca obligaţia tinerii contabilitatii in conformitate cu prevederile legale incumba administratorului societatii in baza legii, fiind una dintre obligaţiile cuprinse in contractul de mandat tacit sau expres care se incheie intre o societate si administratorul ei.

 În ceea ce priveşte legătură de cauzalitate, arata apelanta ca o societate comercială nu poate funcţiona viabil în condiţiile în care administratorii sau asociaţii săi manifestă un dezinteres total în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor minime pentru funcţionarea societăţii, respectiv nu ţin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget sumele constituite ca taxe şi impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Singurul rezultat, previzibil de altfel, al acestei atitudini de dezinteres faţă de prevederile legale ce guvernează şi reglementează desfăşurarea activităţii unei societăţi comerciale este falimentul acelei societăţi comerciale.

 Acesta este raportul de cauzalitate între faptele culpabile ale administratorului ce constau în neîndeplinirea obligaţiilor legale (nerespectarea şi neaplicarea legii) şi prejudiciul creat creditorilor prin intrarea societăţii în faliment.

 Mai mult, nu se poate vorbi de neimplicare a administratorului în ajungerea în stare de faliment a societăţii atâta vreme cât a constituit, dar nu a virat la bugetul de stat, sume de natura impozit microîntreprinderi şi venituri din amenzi. Deci societatea, şi implicit administratorul acesteia au obţinut profit din activităţile comerciale desfăşurate, fără să plătească impozitele aferente.

In temeiul art. 138 din lege sunt răspunzători pecuniar, membrii organelor de conducere "care au cauzat" ajungerea persoanei juridice la incetarea de plaţi prin una dintre faptele enumerate in text. Aceasta expresie "au cauzat" sugereaza existenta raportului de cauzalitate intre fapta personala si prejudiciul suferit de averea debitorului si consecutiv de creditori, dar aplicarea textului are loc si in situatia in care fapta a constituit condiţii favorabile pentru ajungerea in insolvenţă. Starea de insolvenţă le este imputabila si solicitam sa suporte plata pasivului debitoarei.

În drept:  Legea  85/2006.

In apel nu au fost administrate probe .

Analizand sentinta apelată in raport de criticile invocate, conform art. 476 alin.1 Cod de procedura civila, Curtea constata ca instanta de fond a analizat corect materialul probator administrat in cauza si a aplicat judicios prevederile art.138 din Legea nr.85/2006, apelul fiind nefondat.

Curtea retine ca pentru angajarea raspunderii prevazute de art. 138 din legea nr.85/2006 trebuie indeplinite  condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 1357 Cod civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovatia). Caracterul special al raspunderii reglementate de legea privind procedura insolventei decurge din aceea ca faptele considerate nelegitime si prevazute in mod expres de lege au fost savarsite de persoane care au exercitat atributii de administrare sau conducere a societatii, precum si de orice alte persoane si au constituit un element cauzator sau contributiv al starii de insolventa.

Fapta prevazuta de art. 138 alin.1 lit. c) presupune continuarea in mod constient, deci cu intentie, a unor  activitati comerciale prejudiciabile pentru societate, in vederea obtinerii unor beneficii personale. In cauza, apelanta nu a facut dovada savarsirii acestei fapte de catre intimatul parat, ceea ce face inutila analiza celorlalte elemente ale raspunderii civile.

Curtea constata nefondata critica invocata de apelantă in sensul ca prima instanta nu a avut in vedere ca intimatul parat nu a solicitat deschiderea procedurii in termen de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa, retinand ca omisiunea indeplinirii cerintei prevazute de art. 27 din legea nr. 85/2006 nu se incadreaza in ipoteza reglementata de art. 138 alin.1 lit. c).

In ceea ce priveste fapta prevazuta de art. 138 alin.1 lit. d), aceasta presupune tinerea unei contabilitate fictive, inlesnirea disparitiei unor documente contabile sau netinerea contabilitatii in conformitate cu legea.

Curtea constata ca intimatul parat nu si-au indeplinit obligatia prevazuta de art. 28 si 25 din Legea privind procedura insolventei de a  preda lichidatorului judiciar registrele contabile, situatiile financiare anual si nu a depus declaratiile privind obligatiile de plata la bugetul de stat la organele fiscale, ceea ce conduce la prezumtia  ca acesta nu a  tinut contabilitatea in conformitate cu legea nr. 82/1991.

Pentru angajarea raspunderii speciale, faptele ilicite prevazute de lege trebuie sa fi cauzat aparitia starii de insolventa a debitorului, iar in pricina, apelanta, careia ii revenea sarcina probei nu a facut dovada ca neindeplinirea de catre intimat a obligatiilor prevazute de Legea contabilitatii a contribuit la starea de insolventa.

Insolventa este acea stare a patrimoniului caracterizata prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile. Or, in cauza nu s-a probat ca intre inactiunea ilicita a administratorului statutar al debitorului, care nu au intocmit documentelor financiar contabile si situatia economica a debitorului, care s-a aflat in imposibilitatea de a plati obligatiilor exigibile si scadente cu  fondurile banesti disponibile, exista un raport cauzal.

Pentru considerentele expuse, Curtea, conform articolului 480 alineat 1 Cod Procedura Civila a respins ca nefondat apelul declarat de D.G.R.F.P B. în reprezentarea A.F.P.S. 4 B. 

Domenii speta

Spete similare