Diferență încadrare juridică furt și tâlhărie; acte materiale asimilate noțiunii de violență; conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie

Sentinţă penală 76 din 16.03.2016


Cu privire la încadrarea juridică instanţa constată că s-a reţinut în rechizitoriu faptul că la data de 10.12.2015, în jurul orelor 2030, inculpatul prin violenţă, a sustras un portofel ce conţinea suma de 300 lei şi mai multe documente de la persoana vătămată ........., în timp ce se afla în scara ........ a bl. ....... de pe str. ......... din Mangalia, apreciindu-se de către procuror că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii tâlhărie calificatăfaptă  prev. de art. 233, art. 234, alin. 1, lit. d din C. pen.

Instanţa observă că pentru adoptarea acestei încadrări juridice procurorul a avut în vedere declaraţia dată de persoana vătămată în cursul urmăririi penale, respectiv faptul că sustragerea a avut loc concomitent cu sucirea mâinii la spate a persoanei vătămate de către inculpat. Acest aspect este însă inexact câtă vreme instanţa constată, potrivit declaraţiei date de persoana vătămată în cursul judecăţii, că inculpatul nu a procedat în acest mod ci, după ce a avut loc sustragerea portofelului, inculpatul a împins persoana vătămată pentru a scăpa de loviturile acesteia şi pentru a fugi din casa scării, persoana vătămată dezechilibrându-se şi căzând într-o parte.

Sub aspectul încadrării juridice această inexactitate nu este însă relevantă câtă vreme art. 233 C.pen. prevede că fapta constituie tâlhărie şi dacă furtul a fost urmat de întrebuinţarea de violenţe pentru ca făptuitorul să îşi asigure scăparea, în speţă fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată fiind săvârşită chiar în această modalitate normativă.

Mai mult decât atât, conform declaraţiei date în faţa instanţei, persoana vătămată a arătat că, deşi inculpatul nu a întrebuinţat violenţe directe asupra sa, s-a simţit ameninţat prin apariţia inculpatului şi modalitatea de a acţiona, aspect perfect credibil în opinia instanţei, apariţia intempestivă a inculpatului în faţa persoanei vătămate în scara blocului, pe întuneric, şi prin apropierea bruscă în vederea sustragerii portofelului, fiind aptă să producă o temere justifică asimilabilă ameninţării.

În acest context instanţa nu poate reţine susţinerile inculpatului în sensul că împingerea persoanei vătămate a avut loc exclusiv pentru că inculpatul s-a apărat de loviturile primite de la persoana vătămată, pe de o parte pentru că reacţia persoanei vătămate poate fi justificată de acţiunea iniţială a inculpatului, iar pe de altă parte, scopul urmărit de inculpat prin împingerea persoanei vătămate nu a fost doar unul de a se apăra ci şi de a-şi asigura scăparea cu portofelul ce fusese deja sustras.

Pe cale de consecinţă instanţa reţine că nu se impune schimbarea încadrării juridice reţinute în rechizitoriu, fapta săvârşită de inculpat întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată iar nu pe cele ale infracţiunii de furt calificat.