Cerere de valoare redusa

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei V.,  la data de 25.09.2015, reclamanta S.C. C. V. S.A a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pe pârâtul N. N. să îi plătească suma totală de 474,61 lei, din care 22,78 lei debit principal şi 451,83 lei, venituri accesorii, formate din 0,97 lei, penalităţi energie şi 450,86 lei, taxă debranşare. Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că, în fapt, între creditoare în calitate de furnizoare şi debitor în calitate de consumator, s-au desfăşurat relaţii comerciale ce au constat în furnizarea de energie electrică către debitor, iar contravaloarea energiei electrice furnizate către debitor a fost facturată cu mai multe facturi fiscale.

Pârâtul a  beneficiat de aceste servicii, însă nu a achitat contravaloarea lor.

Reclamanta a invocat în drept, dispoziţiile art. 1.025-1.032 din C. pr. civ.

În susţinerea cererii, reclamanta a depus la dosar, înscrisuri.

Pârâtului i s-a pus în vedere de instanţă, în cursul procedurii prealabile, să depună formularul de răspuns completat corespunzător ori alte înscrisuri, în apărare, însă acesta nu s-a conformat şi nici nu s-a prezentat în instanţă pentru a contesta pretenţiile reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 62/09.02.2016, Judecătoria V. a respins ca neîntemeiată cererea de valoare redusă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că față de disp. art. 1350 din C. civ. „orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.”

 Instanţa a reținut că reclamanta nu a făcut nici o dovadă în sensul existenţei unui contract încheiat cu pârâtul, având ca obiect furnizarea de energie electrică, singurul înscris în prezența căruia instanţa poate determina, în mod obiectiv, forma acordului de voinţă al părţilor, atât sub aspectul tarifelor de energie agreate, cât şi cu privire la obligaţia de plată a penalităţilor pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate prin contract, precum şi sub aspectul sancţiunilor şi condiţiilor în care acestea pot interveni.

Din probele existente la dosar nu rezultă ce tarif a ales pârâta, ori fiind vorba de un contract, dovada efectelor acestuia trebuie să fie făcută cu înscrisuri care să nu permită adoptarea de soluţii neconforme realităţii contractuale, consecinţă a acordului de voinţă al părţilor. Contractul cadru, fișa clientului și facturile neînsușite de parte nu pot fi apreciate de instanță ca suficiente pentru dovedirea pretențiilor reclamantei.

 De asemenea, nici calculul cu privire la nivelul penalităţilor datorate nu poate fi reţinut de instanţă, în contextul în care nu există un înscris prin care pârâtul să-şi fi însuşit acest cuantum al penalităţilor.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantă, în termen legal, solicitând admiterea apelului şi  pe fond admiterea acţiunii.

Criticând  sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie a arătat că  în mod greşit a apreciat prima instanţă în sensul că, lipsa contractului de furnizare a energiei electrice  exonerează intimatul  pârât de la plata energiei electrice, facturile emise pe numele acestuia  neavând forţă probantă, de vreme ce intimatul  pârât a beneficiat de energie electrică fapt ce implică consimţământul acestuia  cu privire la existenţa raportului juridic între părţi.

A mai arătat că , pretenţiile sale sunt întemeiate şi grefat pe împrejurarea că pârâtul nu a solicitat rezilierea contractului de furnizare energie electrică, nu a contestat facturile, nu a formulat obiecţiuni la tarifele reglementate prin lege.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466  şi următoarele C. pr. civ .

În cursul cercetării judecătoreşti a apelului  nu au fost administrate probe noi.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, instanța apreciază apelul ca fiind neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Analizând înscrisurile existente la dosarul cauzei Tribunalul reţine că ,  în mod corect a  reţinut instanţa de fond , că  fundamentul angajării răspunderii contractuale este reprezentat de contractul încheiat,  în limitele căruia instanţa poate face analiza efectelor acestuia, adică a tuturor drepturilor şi obligaţiilor năsute între părţile ca urmare a manifestării libere de voinţă. 

Contractul de adeziune nu poate fi interpretat în afara manifestării consimţământului  liber al părţilor, respectiv al intimatului pârât, aşa cum rezultă din greşita interpretare pe care apelantul  reclamant o dă dispoziţiilor legale.

Lipsa unui înscris, produce o serie de consecinţe în plan procesual, instanţa neputând determina momentul la care s-a realizat acordul de voinţă, astfel că nu se pot identifica  normelor de drept material incidente în condiţiile intrării în vigoare la data de 01.10.2011 a noului C. civ. şi  nici tariful convenit.

Aşa cum rezultă din textul art. 1175 C. Civ. contractul de adeziune este acela ale cărui clauzele esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi,  cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare, însă nicidecum nu poate lua fiinţă fără manifestarea de voinţă a cocontractantului. De esenţa contractului ca act juridic este acordul de voinţă al părţilor manifestat prin însuşirea contractului - art. 1178 C. civ.. 

Simpla publicare a unui formular de contract chiar şi în Monitorul Oficial nu naşte nici un fel de obligaţia numai pentru că aceasta este voinţa apelantului , un  astfel de efect nefiind reglementat de nici o normă de drept existentă în legislaţia actuală.

De altfel, interpretarea dată de apelant  normelor fundamentale în materia  contractului este contrazisă chiar de  disp. art. 33 din HG 1007/2004, conform cărora furnizarea energiei electrice se face numai pe bază de contract de furnizare încheiat de un furnizor cu consumatorul.

Factura emisă face dovada debitului, însă numai în măsura în care între părţi s-a făcut dovada existenţei unui contract, în caz contrar aceasta este lipsită de eficienţă.

Normele la care face trimitere apelantul  şi care reglementează dreptul său de a emite facturi într-un singur exemplar nu sunt producătoare de efecte în condiţiile în care apelantul  nu a făcut dovada izvorului dreptului invocat, respectiv contractul. Factura este consecinţa financiar-contabilă  a contractului şi nu suplineşte lipsa acestuia.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul  în raport de disp. art. 480 C. pr. civ. va respinge ca nefondat apelul declarat.

Domenii speta

Spete similare