Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată. Natura juridică a litigiului dedus astfel judecăţii dacă acesta decurge dintr-un litigiu (de fond) comercial

Prin cererea înregistrată pe rolul  Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de

 17.10.2007 sub nr. 8695/303/2007 reclamanta SC DI SA a chemat în judecată pe pârâtele

SC AR S.A. ŞI S.C. R M R S.A, solicitând instanţei, ca în contradictoriu cu acestea,

prin hotărârea ce se va pronunţa să  dispună obligarea în solidar a acestora la plata

sumei de 300.447,60 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată făcute

de reclamantă în dosarul nr. 23688/2/2005 având ca obiect judecarea recursului declarat

împotriva deciziei comerciale nr. 367/19.06.2006 a Curţii de Apel Bucureşti,

Secţia a V-a comercială prin care s-a admis apelul declarat împotriva sentinţei

 nr. 2724/08.06.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Comercială,

constând în onorarii avocaţiale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 26.205,32 RON

reprezentând onorarii avocaţiale şi contravaloarea taxei judiciare de timbru, precum şi

orice alte cheltuieli ce vor fi suportate de reclamant pentru soluţionarea litigiului.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părţi a existat un litigiu de lungă

durată, în primă instanţă având câştig de cauză, sentinţa astfel pronunţată a fost

desfiinţată în apel, iar în recurs s-a desfiinţat soluţia dată în apel şi s-a respins

apelul declarat de pârâte. La data de 27.07.2006 s-a încheiat contractul de asistenţă

juridică nr. 141807 între avocat AC şi S.C. DI S.A., în vederea acordării de asistenţă

juridică celei din urmă, în recursul împotriva deciziei comerciale nr. 367/1906.2006

pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Comercială. La data de 01.08.2006,

împotriva Deciziei Comerciale nr. 367, S.C. DI S.A a formulat recurs împotriva deciziei

comerciale nr. 367, formându-se dosarul nr. 23668/2/2005 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie

 şi Justiţie, Secţia a V-a Comercială. La data de 09.02.2007, avocat AC a solicitat

amânarea judecăţii din motive de sănătate neputându-se prezenta în faţa instanţei de

judecată. Din acest motiv, la data de 12.02.2007 s-a încheiat contractul de asistenţă

juridică nr. 62 între S & A, pe de o parte, şi S.C. DI S.A., pe de altă parte. La termenul

de judecată din data de 15.05.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia

 comercială nr. 1797, prin care a admis recursul formulat de S.C. DI S.A. şi a modificat

decizia comercială nr. 367 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Comercială, în sensul

 că a respins apelul împotriva sentinţei nr. 2724 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a

Comercială.

Reclamanta a mai arătat că, potrivit art. 274 c.p.civ., partea care pierde procesul este

obligată să suporte cheltuielile de judecată, atât cele efectuate de ea, cât şi cele

 efectuate de partea adversă, temeiul juridic al restituirii fiind culpa procesuală.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi formulată o dată cu cererea

principală sau pe calea unei acţiuni separate, în termen de 3 ani de la rămânerea

definitivă a hotărârii prin care s-a dat câştig de cauză  părţii care cerer cheltuieli de

judecată, cererea fiind întemeiată în acest caz şi pe disp. art. 998-999 Cod Civ.,

ca temei general al răspunderii civile delictuale. Astfel, în cazul cererii de recuperarea

a cheltuielilor de judecată formulată pe cale principală, culpa procesuală se traduce,

 pe planul dreptului material, prin răspunderea civilă delictuală, iar în cauză, sunt

 îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

La termenul din data de 03.12.2007, pârâtele S.C. Alfa Rominvest S.A. şi S.C.

Raf M Rom S.R.L. au formulat întâmpinare, solicitând, admiterea excepţiei necompetenţei

materiale a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, şi declinarea competenţei de soluţionare a

cauzei către Tribunalul Bucureşti, secţia comercială; admiterea excepţiei de prematuritate

a cererii de chemare în judecată  şi respingerea acesteia ca prematur introdusă; pe fondul

cauzei, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, şi,

în subsidiar, admiterea în parte a acesteia, prin micşorarea pretenţiilor formulate de

reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Prin întâmpinare, pârâtele au invocat

excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, şi excepţia

prematurirăţii introducerii acţiunii.

În motivarea excepţiei necompetenţei materiale a instanţei, pârâtele au arătat că, în

conformitate cu disp. art. 2 şi 7 Cod Com., întrucât părţile din prezenta sunt societăţi

comerciale, cauza de faţă reprezintă un litigiu comercial. Au susţinut pârâtele că,

întrucât, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a teza I Cod Pr. Civ, Tribunalul judecă în primă

instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de

 peste 1 mld. Lei (100 000 RON), şi valoarea obiectului acestui dosar, astfel cum este

indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenţii în valoare

de 300.477,60 lei (3.004.776.000 ROL), aşadar, peste 100.000 lei, excepţia este întemeiată,

 astfel că, se impune admiterea ei şi, în temeiul art. 158 Cod. Pr. Civ., trimiterea cauzei

în vederea soluţionării la Tribunalul Bucureşti, Secţia Comercială.

Prin sentinţa civilă nr. 8205/17.12.2007 judecătoria a admis excepţia de necompetenţă

materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Instanţa

a avut în vedere caracterul comercial al litigiului cu soluţionarea cărui a fost

învestită, caracter dedus din următoarele împrejurări: Părţi în cauză sunt reclamanta

 S.CDI S.A., şi pârâtele S.C. AR S.A. şi S.C. R M M R S.R.L., aşadar, societăţi

comerciale. Cererea a fost întemeiată pe disp. art. 274 Cod Pr. Civ., care instituie

obligaţia părţii căzute în pretenţii ca, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată,

şi pe  dispoziţiile art. 998-999 Cod Civ. Instanţa a fost, astfel sesizată cu o cerere

în pretenţii prin care se încearcă valorificarea unui drept de creanţă pretins de

reclamantă în temeiul disp. art. 274 Cod Pr. Civ.: cheltuieli de judecată constând în

onorarii avocaţiale ipoteze fiind aceea a unui raport juridic personal, în care părţi

sunt societăţi comerciale, comercianţi în sensul art. 7 Cod Com., astfel că este incidentă

 prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 Cod Com. Acesta prevede că „se socotesc,

 (...), ca fapte de comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă

nu sunt de natură civilă sau dacă contractul nu rezultă din însuşi actul”. Dispoziţiiile

citate instituie o prezumţie iuris tantum de comercialitate, cu privire la toate actele

şi operaţiunile unui comerciant, prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată prin proba

contrară. Răsturnarea prezumţiei de comercialitate instituite prin dispoziţiile art.

4 Cod Com., se poate realiza prin două modalităţi: prin aplicarea criteriului pozitiv

de determinare a faptelor de comerţ instituit prin disp. art. 4 teza a II-a Cod Com., fie

prin aplicarea criteriului negativ, care exclude din sfera prezumţiei de comercialitate 

faptele de comerţ prevăzute de art. 5 Cod Com.

Astfel, teza a II-a a art. 4 Cod Com. exclude din sfera prezumţiei de comercialitate,

 actele esenţialmente civile, care îşi menţin caracterul civil independent de calitatea

 subiectului care le îndeplineşte (ex: căsătoria, adopţia), respectiv actele expres civile,

 adică acele acte care conţin o clauză expresă referitoare la natură civilă a actului.

Art. 5 Cod Com prevede că „nu se poate considera ca fapt de comerţ, cumpărarea de

producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori

a familiei sale; de asemenea revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe

care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat de dânsul”.

Obligaţia decurgând din săvârşirea unei fapte ilicite nu face parte din nici una din

ipotezele excluse din categoria faptelor de comerţ subiective: astfel, obligaţia ce

incumbă părţii ce a căzut în pretenţii, de plată a cheltuielilor de judecată, nu constituie

 un act esenţialmente civil, astfel încât caracterul civil al actului să se menţină

independent de calitatea de comerciant a uneia din părţi şi nu se poate reţine că

necomercialitatea rezultă din chiar actul săvârşit de comerciant.

Prezumţia de comercialitate se referă nu numai la contractele comerciantului, ci la toate

 obligaţiile acestuia indiferent de izvorul lor – gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără

just temei, plata nedatorată, fapta ilicită – care vor avea, cu excepţiile menţionate

 expres de lege (şi care nu au incidenţă în cauză) caracter comercial. Prin raportare

la aceste considerente, chiar dacă temeiul juridic al acţiunii este cel al răspunderii

civile delictuale, obligaţia decurgând din săvârşirea unei fapte ilicite este, pentru

comerciant, una comercială.

Se impune a se reţine că, cheltuielile de judecată solicitate prin cererea introductivă

reprezintă onorarii avocaţiale, datorate în temeiul contractelor de asistenţă juridică

încheiat între reclamantă şi diferite cabinete de avocatură. Obligaţia de a achita

 onorariile de avocat ce incumba societăţii reclamante are tot caracter comercial,

contractul de asistenţă juridică neîncadrându-se în nici una din ipotezele excluse din

categoria faptelor de comerţ subiective. Împrejurarea că părţi în contractele de asistenţă

juridică din prezenta, sunt, alături de societatea comercială reclamantă o societate civilă

 de avocaţi respectiv un cabinet individual de avocatură, forme de exercitare a profesiei

prevăzute de art. 169 din Statutul profesiei de avocat din 25.09.2004, care nu sunt

comercianţi în accepţiunea dispoziţiilor art. 7 Cod com. potrivit cărora „sunt comercianţi

 aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită şi societăţile

 comerciale”, nu este de natură a infirma  aplicarea legii comerciale în cauza de faţă,

 câtă vreme art. 56 Cod com. prevede în mod expres că „dacă un act este comercial numai

pentru una dintre părţi, toţi comercianţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii

comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor, şi în

 cazurile în care legea nu dispune altfel”. Or, nu există nici o disp. în Legea nr. 51/1995

 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, sau în Statutul profesiei de

avocat care să excludă aplicarea legii comerciale contractelor de asistenţă juridică

încheiate cu o societate comercială. Faţă de aceste aspecte instanţa apreciază că, în

temeiul art. 4 şi art. 56 Cod Com contractele de asistenţă juridică din speţă constituie

fapte de comerţ unilaterale (mixte), întregul raport juridic fiind supus legii comerciale

 faţă de caracterul de comerciant al uneia din părţi.

Întrucât raportul iniţial dedus judecăţii – anularea contractului de vânzare cumpărare şi

repunerea părţilor în situaţia anterioară – este unul comercial, raportul decurgând din

încheierea contractelor de asistenţă judiciare este comercial, părţile implicate în aceste

 raporturi sunt comercianţi, soluţia ce se impune este aceea că raportul decurgând din

fapta ilicită ce se solicită a se reţine în sarcina pârâtelor este, de asemenea, unul

comercial. Simplul fapt al solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată şi nu

 în cadrul litigiului principal din care decurg, nu determină o natură diferită a acestei

 cereri, părţile şi raporturile dintre acestea, ce determină plata cheltuielilor de

judecată, fiind aceleaşi, indiferent de împrejurarea că cererea este formulată în cadrul

 litigiului principal sau pe cale separată. Împrejurarea că răspunderea pârâtelor este

angajată în temeiul art. 274 Cod Pr. Civ., respectiv art. 998-999 Cod Civ. nu este de

natură a infirma caracterul comercial al litigiului, acest aspect reprezentând numai

o aplicare a dispoziţiilor art. 1 C.com, conform cărora unde legea comercială nu dispune,

se aplică Codul civil”. Astfel, împrejurarea că într-un litigiu comercial se aplică norme

şi instituţii de drept civil (în cazul de faţă cele referitoarela răspunderea civilă

delictuală) nu transformă litigiul într-unul civil.

Faţă de caracterul comercial al cauzei, având în vedere valoarea obiectului cererii

introductive (300.477,60 lei) şi faţă de disp. art. 2 pct. 1 lit. a) Cod Pr. Civ,

potrivit cărora procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare

 de peste 100.000 lei sunt de competenţa de primă instanţă a Tribunalului, instanţa a

constatat întemeiată excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei invocată de pârâte,

apreciind competent a soluţiona a cauza de faţă Tribunalul Bucureşti - Secţia Comercială,

 în favoarea căruia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a promovat în termen legal recurs reclamanta, care a arătat

că litigiul dedus judecăţii este unul civil, competenţa de soluţionare revenind

 judecătoriei.

Prin decizia nr. 1794/R/10.10.2008 Tribunalul a admis recursul şi a casat sentinţa nr.

8205/17.12.2007, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. S-a reţinut că faptul

 generator al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată nu reprezintă o activitate

 comercială, iar obligaţia născută ca urmare a respingerii pretenţiilor deduse judecăţii

 nu reprezintă o obligaţie pe care comerciantul o exercită în executarea comerţului său,

în realizarea obiectului său de activitate. Faptele prezentate în acţiunea introductivă

nu au caracter lucrativ, neputându-se reţine că declanşarea unei proceduri judiciare se

face cu intenţia de a produce profit, ci cu scopul de a proteja drepturi conferite de lege.

 S-a mai arătat că, potrivit art. 4 Cod comercial sunt şi rămân civile, neputând avea

caracter comercial, actele de drept privat şi obligaţiile care, prin funcţia şi structura

 lor nu se pot referi la activitatea comercială şi care vor rămâne civile indiferent de

persoana care le săvârşeşte. Din acest punct de vedere obligaţia de plată a cheltuielilor

de judecată are un caracter civil şi îşi păstrează acest caracter, indiferent dacă persoana

 obligată la plata acestora este comerciant. Nu trebuie confundată natura comercială a

obiectului litigiului, cu dreptul de a declanşa un proces pentru protejarea drepturilor

şi libertăţilor sale, drept ce nu decurge din statutul de comerciant, ci este un drept

 fundamental, recunoscut tuturor persoanelor fizice sau juridice. Concluzionând că

solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată reprezintă o acţiune civilă

principală de sine stătătoare, care are întotdeauna caracter pur civil, Tribunalul

a admis recursul şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei.

Domenii speta

Spete similare