Inadmisibilitatea actiunii în raspundere civila delictuala a statului, conform art.6 din cedo pentru actiunea sa legislativa

SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU

CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE

5) Inadmisibilitatea actiunii în raspundere civila delictuala a statului, conform art.6 din CEDO pentru actiunea sa legislativa

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.14240/3/2009 - DECIZIA CIVILA NR.142 A/24.02.2010)

La data de 06.04.2009 s-a înregistrat sub nr.14240/3/2009 actiunea reclamantilor N.A. si N.E. împotriva S.R. prin M.F.P., prin care se solicita obligarea pârâtului la plata sumei de 645.000 lei (echivalentul a 150.000 Euro), reprezentând contravaloarea imobilului situat în B., str.I.C. nr.22, sector 1.

La data de 20.05.2009 reclamantii si-au precizat actiunea, aratând ca este o actiune în raspundere civila delictuala pentru fapta proprie a statului caruia nu i se aplica normele de drept intern - art.998 - 1003 Cod civil, fiind incidente în cauza dispozitiile Primului Protocol Aditional la CEDO raportat la art.11, 20 si 44 din Constitutia României si Legea nr.30/1994.

Prin sentinta civila nr.861/17.06.2009 Tribunalul Bucuresti - Sectia a III-a Civila a respins ca inadmisibila actiunea reclamantilor, retinând ca prin actiunea dedusa judecatii, precizata ulterior, reclamantii pretind despagubiri de la pârât în cuantum de 645.000 RON (echivalentul a 150.000 Euro) reprezentând contravaloarea imobilului situat în B., str.I.C. nr.22, sector 1, invocând ca temei al acestor despagubiri raspunderea directa a S.R. pentru fapta ilicita proprie cauzatoare de prejudicii.

În opinia reclamantilor, aceasta fapta consta în esenta în demararea procesului de înstrainare abuziva, dupa adoptarea Legii nr.15/1990 (anterior clarificarii situatiei juridice) a unor imobile confiscate de catre regimul comunist, iar ulterior prin lipsa de reactie a acestuia fata de o chestiune stringenta de interes general, precum reglementarea corespunzatoare a situatiei juridice a bunurilor intrate în mod abuziv în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Toate aceste fapte ar fi fost comise cu vinovatie si impun, conform solicitarii reclamantilor, prin obligarea pârâtului la plata în bani a echivalentului contravalorii imobilului pierdut în justitie, ca urmare a unei legislatii deficitare, ineficiente, incoerente si contradictorii, legislatie initiata si perpetuata de-a lungul timpului de catre statul român, prin organele sale legislative, chiar în pofida numeroaselor condamnari a României la CEDO pentru nerespectarea dreptului la proprietate privata.

Referitor la temeiul juridic al acestor pretentii, reclamantii, beneficiari ai asistentei juridice calificate asigurata de un avocat ales, au aratat ca în speta nu se aplica normele de drept intern - art.998-1003 Cod civil, fiind incidente în cauza dispozitiile Primului Protocol Aditional la C.E.D.O. raportat la art.11, 20 si 44 din Constitutie si Legea nr.30/1994, având în vedere ca legislatia civila interna explicita este relativ restrictiva în materie de atragere a raspunderii directe a statului pentru încalcari ale drepturilor omului (dat fiind ca raspunderea directa a statului nu poate fi atrasa în conformitate cu dispozitiile art.52 alin.3 din Constitutie raportat la dispozitiile art.504 Cod procedura penala decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare). Altfel spus, reclamantii sustin ca tribunalul trebuie sa tina seama ca reglementarile internationale reprezinta cadrul legal pentru atragerea raspunderii statului român, întrucât acestea, în raport cu reglementarile interne, mai putin adecvate în speta, au prioritate, iar, pe cale de consecinta, solicita ca raspunderea statului sa fie atrasa în mod direct de catre instanta interna, fara a mai fi necesar ca reclamantii sa se adreseze Curtii Europene a Drepturilor Omului pentru a se constata în cazul lor încalcarea dispozitiilor art.17 din Declaratia Drepturilor Omului si dispozitiilor art.1 din Primul Protocol Aditional la CEDO.

Tribunalul a retinut cu privire la imobilul indicat prin actiune ca acesta a fost transmis reclamantilor printr-un act cu titlu oneros de la S.C. C.G. of C. SRL, în urma unui sir de transmisiuni anterioare, bunul regasindu-se initial în patrimoniul unei unitati economice de stat reorganizate ca societate comerciala pe actiuni. Succesorii fostului proprietar deposedat abuziv de regimul comunist au revendicat în natura acest imobil si au obtinut evingerea reclamantilor, prin decizia civila nr.812/R din 15.12.2006 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti în dosarul nr.29604/1/2004 - decizie prin care s-a admis recursul si s-a dispus obligarea reclamantilor în speta sa le lase recurentilor în deplina proprietate si linistita posesie spatiul situat în Bucuresti, str.Ion Câmpineanu nr.22, sector 1.

Conform Constitutiei României din 1991, tratatele ratificate fac parte din dreptul intern (art.11), iar drepturile si libertatile fundamentale înscrise vor fi interpretate în concordanta cu dispozitiile în materie pe care le contin. Mai mult, în caz de neconcordanta cu legislatia interna acestea au întâietate, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile (art.20).

Fata de aceste norme constitutionale, tribunalul a retinut ca România, devenita membra cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993, a ratificat în anul 1994, prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Mecanismul de control instituit prin Conventie are un caracterul subsidiar, ceea ce presupune, conform art.1 din Conventie, ca drepturile si libertatile garantate de Conventie sa fie protejate mai întâi prin dreptul intern si aplicate de autoritatile nationale.

Conform articolului 41 din Conventie, "Daca Curtea declara ca a fost încalcata Conventia sau protocoalele sale, si daca dreptul intern al Înaltei Parti contractante permite doar în mod imperfect lichidarea consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila".

Satisfactia echitabila este singura masura pe care Curtea Europeana a Drepturilor Omului o poate ordona Statului responsabil pentru încalcarea Conventiei.

Constatând, fata de cele expuse mai sus, inexistenta unor reglementari internationale în materie care sa constituie cadru legal pentru atragerea raspunderii directe a statului pe plan intern pentru încalcari ale drepturilor omului, si, prin urmare, constatând ca sunt vadit neîntemeiate sustinerile reclamantilor privind inaplicabilitatea în fata acestei instante, ca instanta nationala, a normelor de drept intern privind conditiile stabilirii raspunderii civile a pârâtului, tribunalul a retinut cu privire la temeiul juridic al pretentiilor deduse judecatii ca raspunderea pârâtului pentru fapta ilicita proprie cauzatoare de prejudicii invocata de reclamanti - constând în conduita ilicita mai sus-mentionata - nu poate fi stabilita decât prin raportare la dreptul intern.

Reclamantii au în acest sens obligatia de a exercita caile interne adecvate si accesibile puse la îndemâna de legislatia interna pentru apararea dreptului invocat.

Or, potrivit dreptului intern, raspunderea directa a statului poate fi atrasa în conformitate cu dispozitiile art.52 alin.3 din Constitutie raportat la dispozitiile art.504 Cod procedura penala, texte care instituie o raspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru savârsirea unor erori judiciare, lato sensu .

În ceea ce priveste dispozitiile dreptului comun în materia raspunderii civile delictuale, tribunalul a constatat ca Statul este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii, asa cum reiese din dispozitiile art.25 din Decretul nr.31/1954.

Prin urmare, nu poate fi atrasa o raspundere civila a statului ca subiect distinct de drept - o raspundere subiectiva, bazata pe culpa, în conditiile art.998-999 Cod civil - pentru actiuni ale unor autoritati publice (în sensul avut în vedere de Titlul III din Constitutia României) sau, mai mult, pentru fapte ale functionarilor care activeaza în cadrul acestor autoritati conform legii, fapte care, la rândul sau ar trebui sa poata fi calificate ca fiind delicte civile, calificare care este esentiala pentru a putea atrage o eventuala raspundere a acestor autoritati cu personalitate juridica si patrimoniu distinct afectat obiectului lor de activitate întemeiata pe art.1000 alin.3 Cod civil (iar nu a Statului Român).

Împotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii, criticând-o ca nelegala si netemeinica pentru urmatoarele motive:

- instanta de fond a nesocotit pct.1 al Recomandarii Comitetului de Ministri al Consiliului European adoptata la data de 12.05.2004, respingând demersul judiciar al reclamantilor pe motiv ca dispozitiile dreptului CEDO, care constituie cadrul legal al prezentei actiuni, nu s-ar subsuma dreptului inter în materie;

- instanta de fond trebuia sa constate ca odata cu aderarea României la Uniunea Europeana tratatele constitutive ale Uniunii au devenit drept intern putând fi aplicate în mod direct de catre instantele interne;

- instanta de fond a refuzat în mod inexplicabil sa aplice dreptul comunitar în materie, desi este evident ca acesta este în contradictie cu dreptul intern;

- desi reclamantii au precizat în scris actiunea si au aratat ca nu sunt aplicabile în cauza dispozitiile art.998 - 999 Cod civil, instanta de fond îsi motiveaza hotarârea pe acest temei de drept.

Potrivit dispozitiilor art.296 Cod procedura civila, Curtea va gasi nefondat apelul pentru urmatoarele considerente:

În esenta, apelantii critica sentinta instantei de fond pe motiv ca judecatorul fondului nu a aplicat dispozitiile de drept comunitar în materie, respectiv cele indicate drept temei al actiunii, considerând ca ar fi aplicabile în cauza dispozitiile dreptului intern, respectiv dispozitiile art.998 - 999 Cod civil, dispozitii ce nu au fost invocate de catre reclamanti.

Apelantii sunt în eroare întrucât instanta de fond a aratat ca instantele nationale au obligatia de a aplica legislatia comunitara de la data de 18.05.1994 când s-a adoptat Legea nr.30/1994 de ratificare a Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Ceea ce a retinut însa instanta de fond ca motiv de admitere a exceptiei inadmisibilitatii este faptul ca reclamantii solicita prin actiune sa se constate de catre o instanta interna faptul ca statul a încalcat dreptul fundamental la proprietate al reclamantilor si, substituindu-se Curtii Europene, instanta interna sa sanctioneze direct statul român ca Înalta Parte contractanta ce a încalcat Conventia.

În mod corect arata prima instanta ca mecanismul de control instituit prin Conventie are un caracter subsidiar, conform art.1 din CEDO, si ca drepturile si libertatile garantate de Conventie trebuie protejate în primul rând de autoritatile nationale prin aplicarea dreptului intern. Numai în masura în care aceasta protectie, data de autoritatile nationale, nu este completa, Curtea europeana acorda partii lezate o satisfactie echitabila.

Instanta de fond nu-si motiveaza hotarârea pe dispozitiile art.998 - 999 Cod civil, ci arata doar ca acestea ar fi fost normele de drept intern în baza carora reclamantii ar fi putut cere lichidarea consecintelor încalcarii dreptului lor de proprietate.

Instanta de apel nu gaseste întrutotul corecta aceasta ultima motivatie, motiv pentru care gasind corecta solutia respingerii actiunii ca inadmisibila va complini motivarea instantei de fond astfel:

Prin actiunea principala si prin precizarea acesteia din data de 20.05.2009 reclamantii au sustinut ca prezenta actiune este o actiune în raspundere civila delictuala formulata împotriva statului român.

În actiune se arata ca pârâtul, statul român, prin fapta sa ilicita a creat reclamantilor o paguba constând în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prejudiciu evaluat de acestia la suma de 645.000 lei (echivalentul a 15.000 Euro). Se sustine ca statul român a savârsit fapta ilicita cu vinovatie si ca este legatura de cauzalitate între prejudiciul creat lor si fapta acestuia.

Indiferent pe ce temei de drept si-ar fi fundamentat reclamantii actiunea, legislatie comunitara: dispozitiile art.1 din Primul Protocol la CEDO, art-17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului sau dispozitiile dreptului intern, respectiv art.998 - 999 Cod civil, actiunea trebuia respinsa ca inadmisibila.

Asa cum s-a aratat, raspunderea civila delictuala presupune invocarea si dovedirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii ori, reclamantii invoca drept fapte ilicite ale pârâtului: actiunea acestuia care "prin institutiile sale legiuitoare a adoptat si promulgat o lege ordinara, respectiv Legea nr.15/07.08.1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale" contrara CEDO, actiunea acestuia care "prin al sau legiuitor a comis o grava eroare de drept în cadrul elaborarii si implementarii Legii nr.15/1990" si care prin inactiunea sa "a perpetuat o legislatie civila ambigua, deficitara si incerta în materie de proprietate nerespectându-si obligatia pozitiva de a reactiona în timp util si cu coerenta în fata chestiunilor de interes general pe care o reprezinta restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa prin decretele de nationalizare".

În concluzie, reclamantii cer prin actiune ca instanta de judecata sa cenzureze, din momentul adoptarii Legii nr.15/1990 si pâna în prezent, modul în care statul român întelege sa-si exercite puterea legislativa, respectiv ca puterea judecatoreasca, exercitata de instantele de judecata, sa declare ca puterea legislativa este exercitata în mod ilicit de catre Parlamentul României, unica autoritate legiuitoare a tarii (potrivit dispozitiilor art.58 din Constitutia României).

Într-un stat democratic, puterea judecatoreasca nu poate si nu trebuie sa cenzureze modul în care se exercita puterea legislativa, fapt consfintit prin principiul separarii puterilor în stat.

Acest principiu ce a fost reintrodus legislativ prin Decretul nr.2/1989 si în prezent este cuprins în art.1 alin.4 din Constitutia României, prevede independenta puterilor în stat din punct de vedere al exercitarii atributiilor acestora.

Prin prezenta actiune se solicita de fapt încalcarea de catre instantele interne a acestui principiu, cerându-se puterii judecatoresti sa verifice în ce masura activitatea legislativa a statului în domeniul proprietatii este ilicita, respectiv daca ea încalca sau nu drepturile fundamentale ale omului consfintite prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Instanta constata ca reclamantii puteau invoca dispozitiile CEDO în cadrul procesului în revendicare în care au fost evinsi, puteau invoca în acel proces exceptia de neconstitutionalitate a legislatiei în materia proprietatii daca considerau ca aceasta este contrata Constitutiei, sau pot în prezent sa exercite actiunea în evictiune daca considera ca îndeplinesc conditiile acestei actiuni, însa nu pot pretinde încalcarea Constitutiei prin încalcarea principiului separatiei puterilor în stat.

Ca atare, fata de aceste considerente, Curtea va respinge apelul ca nefondat si va mentine ca legala sentinta civila nr.861/17.06.2009 a Tribunalului Bucuresti - Sectia a III-a Civila.

2

Domenii speta

Spete similare