Legea 1/2009

DOSAR NR. 14072/299/2009

ROMANIA

TRIBUNALUL  BUCURESTI SECTIA A –V- A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 407

Şedinţa din Publică din data de 20.04.2011

Tribunalul constituit din :

PRESEDINTE :  VLADU RAMONA MARIA

JUDECĂTOR: DULGHERU EMANUELA

GREFIER :  MICU MARIA MANUELA

Pe rol soluţionarea apelului civil declarat de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 12985/18.06.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 14072/299/2009 în contradictoriu cu intimata-reclamantă D.F., intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi intimaţii-chemaţi în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC H N SA, având ca obiect pretenţii.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă intimata-reclamantă prin apărător, lipsă fiind celelalte părţi.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Intimata-reclamantă prin apărător solicită respingerea apelului ca nefondat, conform art. 12 alin. 5 din Legea 213/1998 în litigiile născute din exerciţiul dreptului de proprietate Statul Român răspunde prin Ministerul Finanţelor Publice. Invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului-pârât este pur formală. Solicită respingerea apelului ca nefondat, urmând a se observa că temeiul de drept al acţiunii este Legea 10/2001. În accepţiunea Legii 1/2009 a devenit titulara unui drept de creanţă. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

TRIBUNALUL

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în data de 22.05.2009, reclamanta D.F., a chemat în judecată pârâţii STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la restituirea valorii apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, …..

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă i-a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr.1645/19089/21.11.1996, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului mai sus-menţionat, fiind obligată să predea posesia şi să respecte dreptul de proprietate al lui E.M.A.I., drept pentru care este îndreptăţită a pretinde valoarea actuală a imobilului.

În susţinere a invocat dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., privitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. 2 ind. 1 şi alin. 3, precum şi ale art. 50 ind. 1 din Legea nr. 1/2009, art. 1337-1350 C.civ.

Cerere scutită  de taxă de timbru conform dispoziţiilor art.50 din Legea nr.10/2001, modificată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 27.08.2009, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivată prin aceea că nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor făcute în baza actului constatat nul. Arată şi că, fiind în prezenţa unui raport juridic de drept privat, având la bază un contract, statul nu poate interveni în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare pentru evicţiune, precum şi că prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 modif. prin O.U.G. nr.184/2002,  nu sunt norme cu caracter procesual, prin care se conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, legiuitorul urmărind numai determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanţi, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite şi minister.

În subsidiar, a formulat şi cerere de chemare în garanţie împotriva MUNICIPIULUI BUCUREŞTI PRIN PRIMAR şi a SC H N SA, aceasta din urmă pentru restituirea comisionului de 1% încasat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentinţa civilă nr. 12985/18.06.2010, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 388.033 lei reprezentând valoarea imobilului. S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie şi a fost obligat pârâtul la 7.600 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Litigiul dedus judecăţii este generat de admiterea acţiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1645/19089/21.11.1996 formulată de fostul proprietar al imobilului, şi, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat definitiv şi irevocabil cauza, sunt întrunite condiţiile declanşării răspunderii vânzătorului – statul român -  pentru evicţiunea provenind de la terţi: existenţa unei tulburări de drept; anterioritatea cauzei evicţiunii în raport cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi ignorarea cauzei evicţiunii de către cumpărător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Or, conform art.12 alin.5  din Legea nr.213/1998, în litigiile născute din exercitarea dreptului de proprietate, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice care, în plus, este şi depozitarul fondului extrabugetar în care s-au virat sumele obţinute din vânzarea imobilelor în temeiul Legii nr.112/1995.

Astfel, potrivit art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, fără a se face vreo distincţie între motivele de nulitate reţinute de către instanţă, se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Având în vedere această răspundere specială a Statului Român instituită de legiuitor, instanţa a apreciat că MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL nu justifică calitate procesuală pasivă, iar, faţă de concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat, prin care s-a stabilit că preţul actualizat al locuinţei este de 388.033 lei, a admis cererea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 388.033 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a preţului plătit pentru apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, ….., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1645/19089/21.11.1996, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995. 

 În conformitate cu prevederile art.274 C.proc.civ. a obligat pârâtul la plata sumei de 7600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariu de expert şi avocat.

In ceea ce priveste cererea de chemare in garantie formulata de catre paratul Ministerul Economiei si Finantelor, instanta a respins-o sa ca neîntemeiata pentru urmatoarele considerente:

Potrivit art 60 C proc civ  partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte in cazul in care in care ar cadea in pretentii cu o cerere in garantie sau in despagubire.

In cauza paratul MEF a solicitat chemarea in garantie a MUNICIPIULUI BUCUREŞTI PRIN PRIMAR şi a SC H N S.A.

Potrivit art 41 Normele Metodologice de aplicare a Legii 112/1995 unitatile specializate care evalueaza sau vand apartamentele care fac obiectul Legii 112/1995 au obligatia sa incaseze contravaloarea acestora de la cumparator, sa retina comisionul de 1% iar suma sa o vireze in contul deschis la trezoreria statului.

Prin urmare, instanta a reţinut că, in virtutea acestor prevederi legale, eventualul mandat (asa cum a retinut mai sus instanta SC H N S.A.  apare ca vanzator ) este unul cu titlu oneros. Prin urmare, comisionul de 1 % prevazut de art. 13 lit. a din Legea nr. 112/1995 reprezinta tocmai contravaloarea remuneratiei mandatarului pentru serviciul prestat catre mandant.

Insa potrivit art. 1546 alin. 1 C civ. toate efectele legale active sau pasive ale actului incheiat de mandatar cu un tert se resfrand asupra mandantului , care devine personal creditorul sau debitorul titularul dreptului real dobandit prin actul incheiat. Astfel, mandatarul este obligat sa execute mandatul atata timp cat este insarcinat, potrivit art. 1539 C civ., avand totodata dreptul la plata remuneratiei corespunzatoare (art. 1549 C civ), fara a garanta insasi validitatea actului juridic incheiat in numele mandantului, fata de terti.

Asadar, in caz de desfiintare a actului juridic incheiat de mandatar in numele mandantului, mandatarul nu poate fi obligat la restituirea remuneratiei primite, intrucat aceasta reprezinta echivalentul serviciului prestat de catre acesta pentru mandant, neconfundandu-se astfel cu prestatiile propriu-zise la care partile s-au obligat.

Faptul ca prin lege s-a prevazut dreptul unitatilor specializate, care evalueaza si vand apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, cum este cazul chematei in garantie, de a incasa un anumit procent din pretul de vanzare al acestora nu schimba natura juridica a acestei retineri, suma de 1% revenita chematei in garantie reprezentand doar contravaloarea serviciului prestat de aceasta pentru mandantul Primaria Municipiului Bucuresti, constand in incheierea contractului de vanzare cumparare in temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, apreciind ca nu se poate retine o culpa in sarcina chematelor in garantie in privinta indeplinirii mandatului sau iar acestea nu si-au asumat obligatia de a garanta validitatea contractului de vanzare cumparare incheiat in numele mandantului, instanta a apreciat că se impune respingerea cererii ca neintemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

În motivare, a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a fost anulat şi cu privire la care se invocă incidenţa prevederilor referitoare la răspunderea pentru evicţiune, o asemenea răspundere putând fi instituită numai faţă de Primăria Municipiului Bucureşti.

De asemenea, a mai arătat apelantul că nu poate fi antrenată răspunderea sa şi pentru că nu se poate pune semnul egalităţii între Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice despre care face vorbire art. 50 din Legea nr. 10/2001, dar şi că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca reclamanta să beneficieze de preţul de piaţă al imobilului, deoarece contractul său de vânzare-cumpărare a fost anulat pentru că s-a constatat reaua-credinţă, nedepunând minime diligenţe la încheierea lui.

Şi sub aspectul cheltuielilor de judecată a solicitat apelantul a se constata că nu a fost de rea-credinţă în prezentul litigiu, astfel încât nu se punea problema unei culpe procesuale.

Intimata, D.F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu motivarea că recurentul justifică prezenţa în litigiu şi calitatea procesuală pasivă faţă de disp. art. 12 alin. 5 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a precizat că pretenţiile sale s-au întemeiat pe dispoziţiile Legii 10/2001, iar nu pe acelea generale referitoare la evicţiune, apreciind că sunt întrunite cerinţele art. 50 ind. 1 din aceasta, respectiv i s-a desfiinţat prin hotărâre judecătoreasă contractul de vânzare-cumpărare.

Analizând apelul, prin  prisma motivelor invocate, tribunalul constată că acesta este întemeiat, însă numai ceea ce priveşte fondul pretenţiilor ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, după cum urmează:

1. Una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.

Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speţă”, în raport de litigiul dedus judecăţii. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiţia calităţii procesuale prezintă o importanţă considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.

Întrucât Codul de Procedură Civilă nu cuprinde o definiţie a calităţii procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepţii în legătură cu această noţiune.

Astfel, s-a considerat că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanţial (în cazul calităţii procesuale active) şi nici o obligaţie inclusă în conţinutul unui raport juridic de drept substanţial (în cazul calităţii procesuale pasive).

Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea, respectiv obligaţia legală a unei persoane fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv, al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material asupra judecăţii. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparţine numai persoanei ce pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptăţeşte o persoană să fie parte în proces.

S-a impus concepţia potrivit căreia calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Definiţia a fost reconfirmată şi în jurisprudenţa actuală.

Raportat la criticile apelantului, tribunalul constată că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.

Pe de altă parte, însă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, deci ulterior modificării prin Legea 1/2009, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009: „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2 ind.1) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2 ind. 1) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Acest text de lege este incident şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desfiinţarea” lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.

La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nici o raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care şi-a îndeplinit o obligaţie legală, ci celui care a dispus această măsură şi cu atât mai mult în situaţia în care contractul nu a fost anulat, deci dispoziţiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.

Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.

Nu mai puţin, tribunalul constată că potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Economiei, iar activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Finanţelor Publice.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului civil în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, se reţine că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz,  preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielilor necesare şi utile), este Ministerul Finanţelor Publice.

În cauză, este adevărat, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, iar nu a celui din urmă, după cum dispune legea, dar această neconcordanţă nu este una de substanţă, câtă vreme şi într-un caz şi în celălalt, restituirea sumelor se realizează din fondul Ministerului Finanţelor Publice.

De aceea, corect s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

2. În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor reclamantei, se reţine de către tribunal că aceasta nu este îndreptăţită a beneficia de dispoziţiile art. 50 alin. 3, respectiv ale art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2010.

Potrivit acestora, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Restituirea acestui preţ se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.

În cauză, se observă însă că prin sentinţa civilă nr. 1310 din 03.10.2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1645/29.11.1996 al reclamantei cu motivarea că „nu se poate reţine buna-credinţă a pârâtei D.F. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme anterior perfectării contractului, apelantul reclamant formulase cerere prin care solicitase restituirea în natură a imobilului” (f. 47-51).

Cum cele statuate prin hotărâri judecătoreşti nu mai pot fi ulterior combătute, opunându-se prezumţia de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., ce asigura securitatea juridică, tribunalul nu are posibilitatea de a reţine o altă situaţie premisă, respectiv că reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare ce a fost anulat, cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995, pentru a proceda la stabilirea preţului de piaţă al imobilului, conform standardelor internaţionale de evaluare, aşa cum s-a solicitat.

Rezultă, deci, că pârâtul nu ar putea fi obligat decât la restituirea preţului actualizat, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cerere cu care însă tribunalul nu a fost învestit.

Pentru aceste considerente, se va admite apelul şi se va schimba în tot sentinţa, în sensul că se va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Ca atare, se va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC H N SA, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

 Admite apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 12985/18.06.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 14072/299/2009 în contradictoriu cu intimata-reclamantă D.F., intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi intimaţii-chemaţi în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC H N SA.

Schimbă în tot sentinţa, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

 Respinge cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect.

 Irevocabilă.

 Pronunţată în şedinţă publică azi, 20.04.2011.

PREŞEDINTE,  JUDECĂTOR,  

Ramona Maria Vladu   Emanuela Dulgheru

GREFIER,

Manuela Maria Micu

Red./Tehnored. RMV

Ex: 7/11.05.2011

Jud. Sect. 1 – Judecător Roxana Stanciu

Domenii speta

Spete similare