Renunţare la drept. Conţinutul şi cerinţele impuse de art.247 Cod pr.civilă

Renunţare la drept. Conţinutul şi cerinţele impuse de art.247 Cod pr.civilă

Dreptul subiectiv la care partea renunţă trebuie să fie dintre cele de care se poate dispune. Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii este un element component al principiului disponibilităţii reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunţarea la însuşi dreptul material al procesului.

legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al părţilor dar îi conferă totodată prerogativa de a controla felul în care acestea înţeleg să-l exercite.

(Decizia  74 din data de 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)

Prin sentinţa civilă nr.1179 din 2 iulie 2008 a tribunalului s-a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului privind judecarea contestaţiei la executarea silită ce face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 şi s-a disjuns capătul de cerere privind contestaţia la titlu, formându-se dosarul civil nr.4294/120/2008 în care contestatorul T. G. a formulat în contradictoriu cu intimata SC „B” SA B, contestaţie împotriva titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.289 pronunţată la 1 martie 2006 de acelaşi tribunal.

Acestei cauze disjunse i s-a stabilit termen de judecată la data de  2 septembrie 2008 pentru când ambele părţi au fost legal citate iar contestatorul a formulat şi depus precizări prin care s-a declarat de acord cu suspendarea judecăţii contestaţiei sale până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 a tribunalului dar condiţionat de suspendarea executării silite însăşi cerute de intimata SC „B” SA B şi care face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 al executorului judecătoresc.

Prima instanţă a dispus prin încheierea pronunţată la singurul termen de judecată din 2 septembrie 2008, suspendarea judecăţii până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 (fila 16) apreciind că dezlegarea pricinii este condiţionată de dreptul ce face obiectul judecăţii cauzei aflate în calea de atac, în temeiul art.244 alin.1 cod pr.civ.

Prin aceeaşi încheiere tribunalul a respins cererea formulată de contestator referitoare la suspendarea executării silite înseşi, motivând că în conformitate cu art.403(1) cod pr.civ. până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea dacă se depune cauţiunea în cuantumul fixat de instanţă, competenţa materială revenind instanţei de executare, adică judecătoriei unde s-a declinat contestaţia la executare a aceluiaşi contestator iar nu instanţei chemate să soluţioneze contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.

Împotriva acestei încheieri a tribunalului, contestatorul a exercitat recurs, în termen legal criticând soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării silite ca fiind nelegală şi netemeinică.

Sub un prim aspect recurentul-contestator a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea legii, fiindcă prima instanţă a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, deşi prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 2 septembrie 2008 contestatorul a cerut suspendarea judecăţii condiţionată şi de suspendarea executării silite, în caz contrar opunându-se măsurii de suspendare şi solicitând continuarea judecăţii, instanţa de fond a suspendat doar judecata fără a expune această măsură prin dispozitiv.

În plus, prin încheierea respectivă tribunalul a disjuns capătul de cerere privind contestaţia la titlu şi a format dosarul de faţă-nr. 4294/120/2008 - înainte ca sentinţa prin care a stabilit declinarea de competenţă şi respectiv disjungerea să fi devenit irevocabilă.

Procedând în acest mod, tribunalul a greşit fiindcă art.403 cod pr.civ. permite suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei fără a distinge după cum este vorba de contestaţie la executare sau la titlu astfel că trebuia să se pronunţe asupra cererii sale iar nu să considere că numai judecătoria în favoarea căreia s-a declinat competenţa materială de judecată a contestaţiei la executare ar avea competenţa de a dispune şi eventuala suspendare.

Recurentul contestator a arătat că în privinţa litigiilor de muncă, legea care guvernează materia este Legea nr.169/1999, context în raport de care instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă, adică tribunalul este cea care trebuie să soluţioneze şi contestaţia la executare şi cererea de suspendare a executării silite până la judecarea recursului împotriva sentinţei civile nr.1179/2 iulie 2008.

Pentru aceste motive, recurentul-contestator a cerut admiterea recursului, modificarea încheierii recurate în parte în sensul suspendării şi a executării silite până la judecarea recursului împotriva sentinţei civile nr.1179/2 iulie 2008.

Intimata SC „B” SA, fiind legal citată în instanţa de recurs, a formulat şi depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-contestator a depus la dosar pentru termenul de judecată de la 21 ianuarie 2009 o cerere prin care a solicitat expres renunţarea la drept, evocând dispoziţiile art.247 cod pr.civ.

În susţinerea acestei cereri, recurentul-contestator a reluat dispoziţiile luate de prima instanţă şi a arătat că a exercitat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1179/2 iulie 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, acesta fiind soluţionat de Curtea de Apel Ploieşti la data de 4 noiembrie 2008; că angajarea de către intimata SC „B” SA a unui avocat ales după data de 4 noiembrie 2008, când a devenit evident că recursul de faţă a devenit fără obiect, nu se mai justifica şi de aceea nu se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului ales cu rea credinţă şi în scop şicanator de societatea intimată.

În aceste împrejurări, recurentul-contestator care nu a mai susţinut criticile aduse împotriva încheierii recurate, a cerut exclusiv şi prin concluziile orale din şedinţa dezbaterilor să se constate că “ renunţă la dreptul pretins solicitat respins prin încheierea din 2 septembrie 2008 a tribunalului ” urmând a se anula hotărârea menţionată fără obligarea sa la eventuale cheltuieli de judecată în recurs.

Curtea, examinând cererea de renunţare la drept prin prisma dispoziţiilor art.247 cod pr.civ şi  a concluziilor părţilor,a reţinut următoarele:

În conformitate cu art.247 cod pr.civ. în caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor, renunţarea la drept putându-se face şi fără învoirea celeilalte părţi atât în primă instanţă cât şi în apel, iar când renunţarea la drept se face în această din urmă instanţă, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării.

Sub un prim aspect, din prevederile procesuale sus-citate rezultă că dreptul subiectiv la care partea renunţă trebuie să fie dintre cele de care se poate dispune.

Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii este un element component al principiului disponibilităţii reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunţarea la însuşi dreptul material al procesului.

Cu toate acestea, instanţa în faţa căreia se face renunţarea, are îndreptăţirea să refuze să ia act de declaraţia părţii în cazul în care apare evident fie că aceasta nu înţelege gravele consecinţe ce decurg pentru ea din actul renunţării fie că dreptul la care renunţă nu este unul subiectiv, ca în cazul de faţă, adică partea nu poate dispune de el.

Altfel spus, legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al părţilor dar îi conferă totodată prerogativa de a controla felul în care acestea înţeleg să-l exercite.

Curtea mai reţine că renunţarea la drept, înţeleasă ca act unilateral şi de dispoziţie prin care reclamantul se desistă de la dreptul subiectiv material afirmat pe calea acţiunii civile, se diferenţiază de renunţarea la judecată care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut părţilor alături de altele care fac parte din aceeaşi categorie precum: dreptul de a face cereri şi de a fi încunoştinţate despre data şi locul desfăşurării procesului, dreptul de a se apăra, de a administra probe şi de a invoca excepţii, de a exercita căile legale de atac ori de a cere punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti sau altor titluri executorii, etc.

Recurentul-contestator nu a exercitat prin cererea de suspendare a executării silite întemeiată pe dispoziţiile art.403 Cod pr. civilă, corect aplicate de tribunal, decât un drept procesual la care nu poate renunţa în condiţiile dispoziţiilor legale sus-analizate.

Dreptul de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere este consfinţit şi garantat atât de legea fundamentală cât şi de art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi reprezintă o garanţie procesuală a echităţii procedurii judiciare, niciunei persoane neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiţii expres prevăzute şi  justificate legitim.

Drept urmare, Curtea nu a identificat, după ce a pus în discuţia părţilor acest aspect, care este dreptul material subiectiv la care se referă art.247 cod pr.civ. la care recurentul-contestator a declarat scris şi oral că renunţă.

În realitate, renunţarea ca expresie a manifestării neîngrădite de voinţă a recurentului-contestator se referă la exerciţiul dreptului procesual de care a uzat prin formularea cererii de suspendare a executării silite, soluţionate de instanţa fondului prin încheierea recurată şi de care nu se poate lua act, nefiind întrunite cerinţele art.247 cod pr.civ..

Domenii speta

Spete similare