Prescrierea dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare

 Legea nr. 10/2001.

Prescrierea dreptului la  acţiunea în constatarea  nulităţii  absolute 

a contractului de vânzare cumpărare.

Având  cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare cumpărare depus  în litigiile anterioare – aflate pe rolul  instanţelor începând cu anul  1997 -, litigii  în care  contestatorii au  compărut în calitate de părţi, aceştia puteau uza de  dreptul procesual  recunoscut de lege, înăuntrul termenului  deferit în acest sens de art. 45 alin. 5 din  lege.

În speţă, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare a fost  înregistrată la  tribunal abia în cursul anului 2004, prin urmare,  cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale sus – menţionate a constatat instanţa de fond că, faţă de  data promovării  acţiunii, dreptul subiectiv  la acţiune  al reclamanţilor este prescris.

Sursa primară:

DECIZIA CIVILĂ NR.67/9 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea (dosar nr.185/83/2007)

Prin sentinţa civilă nr.962/D din 4 octombrie 2007, Tribunalul S. M. a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material invocată de pârâţi.

A respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

A respins plângerea la Legea nr.10/2001 formulată de reclamanţii S. E. A. şi S. G., în calitate de moştenitor al defunctului S. N.,  SC C. SA, S. M.,  P. S. M. – P. MUNICIPIULUI S.M., D. G. A F. P. A J. S. M. în reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor,  N. A.şi N. R.

A respins cererea de chemare în garanţie ca fără obiect.

A obligat reclamanţii să plătească pârâţilor N. suma de 5037 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul S. M. sub dosar nr.3063/2004, reclamanţii S. R E. şl S. N. T. domiciliaţi în Germania,reprezentaţi prin av.V. G. în baza contractului de asistenţă juridică nr.271/10.09.2004 au chemat în judecată pe pârâţii Primăria, Ministerul Finanţelor Publice, SC C. SA S. M., N. A. şl N. R., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună,respectiv să constate că :

- reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului înscris în CF 22004 S. M. sub nr.top. 1416/11 şl 1417/11 căruia în natură îi corespunde apartamentul II din imobilul situat în Satu Mare cu teren aferent de 143 mp.,stabilind în sarcina reclamantului obligaţia de a restitui suma de 40.000 lei reactualizată conform legii;

- să dispună rectificarea înscrierilor în CF 2204 de sub B 23,24,25 în sensul anulării acestor înscrieri;

- să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.333/1996 încheiat de pârâţii N. A. şl N. R. cu SC C. SA S. M. pentru imobilul de mai sus,cu cheltuieli de judecată .

Prin sentinţa civilă nr.89/D din 14 martie 2005, Tribunalul S. M. a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii S. E. A. şi S. N., în contradictoriu cu pârâţii Primăria,  Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti-D.G.F.P, SC C. SA S. M., N. A., N. R., pentru restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr.22004 S. M. sub nr.top.1416/II, 1417/II şi rectificarea înscrierilor de carte funciară.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.333/1996 încheiat între pârâţii N. A. şi N. R. cu SC C. SA S. M..

A fost respinsă ca fără obiect cererea de chemare în garanţie.

Au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâţilor de ordin V-VI suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Excepţiile de prematuritate şi inadmisibilitate susţinute de pârâţii Primăria şi Ministerul Finanţelor Publice sunt nefondate, cât timp a expirat termenul de soluţionare a notificării înaintată de reclamanţi. Excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii N. A. şi N. R., sub aspectul restituirii în natură a imobilului, a fost respinsă pe de-o parte întrucât cererea de restituire în natură se judecă în principal în contradictoriu cu Statul Român, pârâţii în calitate de terţi putându-şi consolida doar dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare, iar pe de altă parte s-au avut în vedere dispoziţiile art.48 din Legea nr.10/2001 şi respectiv ale art.19 alin.4 din aceeaşi lege.

Excepţia care a rămas dedusă judecăţii este cea prevăzută de art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001, potrivit căreia indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, termen ce ulterior a fost prelungit, ori în speţă, deşi reclamanţii aveau cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare încă din perioada judecării dosarului nr.4504/1997, nu au solicitat în termen, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 anularea acestuia, excepţie faţă de care tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin admiterea excepţiei, în temeiul art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 raportat la art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001, a rămas fără obiect cererea de restituire în natură faţă de dispoziţiile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, întrucât nefiind constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare se prezumă că imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995, condiţii în care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor pentru restituirea în natură. Faţă de soluţia pronunţată, a rămas fără obiect şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii N.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii S.E.A. şi S.N., solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Prin decizia civilă nr.551/A din 8 noiembrie 2005, Curtea de Apel O. a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii  S. E. A. şi S. N., împotriva sentinţei civile nr.89 din 14 martie 2005, pronunţată de Tribunalul S. M., pe care a menţinut-o în întregime.

A fost obligată partea apelantă să plătească părţii intimate N. suma de 800 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut ca nefiind posibilă restituirea imobilului în natură conform art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 întrucât a fost înstrăinat în baza Legii nr.112/1995 foştilor chiriaşi, nefiind dispusă anularea contractului, în mod corect prima instanţă a dispus respingerea acţiunii pentru restituirea în natură, rectificarea înscrierilor de carte funciară, constatarea că sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură,  a admis excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune şi a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, care a fost înregistrat sub dosar nr.13741/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a fost soluţionat prin pronunţarea deciziei nr.8506/2006, prin care a fost admis recursul reclamanţilor, decizia recurată a fost casată şi s-a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.89/14.03.2005 a Tribunalului S. M., care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În considerentele deciziei s-a reţinut că instanţa de apel nu a analizat susţinerile reclamanţilor, cuprinse în motivare cererii de chemare în judecată, potrivit căreia ar fi luat cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare nr.333/1996 abia în cursul anului 2004, după ce le-a fost comunicată adresa nr.15765/13.08.2004 emisă de Primăria.Totodată, în considerentele deciziei s-a mai arătat că la rejudecarea cauzei se va avea în vedere faptul că recurentul S. N. T. a decedat, aspect ce nu a putut fi analizat în recurs întrucât acest aspect s-a adus la cunoştinţa Înaltei Curţi după pronunţarea deciziei, prin faxul depus la fila nr.68 a dosarului de recurs.

În rejudecare, acţiunea a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului S M. sub dosar nr.185/83/2007.

În probaţiune a fost ataşat dosarul nr.4504/1997 al Judecătoriei S. M..

Prin sentinţa civilă nr.962/D din 4 octombrie 2007, Tribunalul S. M. a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material invocată de pârâţi.

A respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

A respins plângerea la Legea nr.10/2001 formulată de reclamanţii S. E. A. şi S. G. în calitate de moştenitor al defunctului S. N.,  SC C. SA, S. M.,  PRIMĂRIA, DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE în reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor,  N. A. şi N. R.

A respins cererea de chemare în garanţie ca fără obiect.

A obligat reclamanţii să plătească pârâţilor N. suma de 5037 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În rejudecare, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.8506/2006, după pronunţarea hotărârii a intervenit decesul reclamantului S. N. T.. În calitate de moştenitor ai acestuia, alături de reclamanta S. E.a fost introdus şi fiul acestora, S. G., sens în care s-a depus la dosarul cauzei certificatul de naştere al acestuia din care rezultă că părinţii sunt reclamanta S.E.A. şi defunctul S. N. T.

S-a mai reţinut de instanţa de fond că, în cadrul notei de şedinţă a DGFP .în rejudecare,s-a  invocat greşita îndreptare a citaţiei, având în vedere că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu a fost citat în cauză.

Faţă de această excepţie, tribunalul a reţinut că DGFP fost citată în calitate de reprezentant al Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza mandatului din dosarul nr.3063/2004, aflat la fila 40, dosar ce se află în rejudecare înregistrat sub nr.185/83/2007 al Tribunalului .S.M.

Cu privire la excepţiile invocate, în toate fazele procesului desfăşurate  în faţa instanţei de fond, tribunalul a reţinut următoarele:

În cadrul dos.nr.3063/2004 au fost invocate de Primăria respectiv de MFP-DGFPexcepţiile de prematuritate şi inadmisibilitate, excepţii ce sunt considerate nefondate de către tribunal, apreciind că atâta vreme cât a expirat termenul prevăzut de  art.23 din Lg.nr.10/2001 (în vigoare în 2005) unitatea deţinătoare era obligată să soluţioneze notificarea. În acest context reclamanţii în baza liberului acces la justiţie s-au adresat instanţei în vederea soluţionării Notificării nr.325/2001 înregistrată la executorul judecătoresc.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii N. A. şi R., sub aspectul restituirii în natură a imobilului în litigiu, raportat la sentinţa civilă nr.9709/2001 pronunţată în dosar nr.4504/1997 al Judecătoriei S.M., tribunalul a considerat că excepţia este neîntemeiată având în vedere disp.art.18 din Lg.10/2001, în baza căruia persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a legii li s-au respins prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita indiferent de natura soluţiilor pronunţate măsuri reparatorii sau prin echivalent, măsurile reparatorii cuprind inclusiv şi restituirea în natură. Potrivit art.19 alin.1,2 şi 4  „persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Lg.nr.112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată la indicele inflaţiei dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi…..Dacă persoanei îndreptăţite i s-a stabilit despăgubirea potrivit prevederilor Legii 112/1995 şi nu a încasat-o, valoarea astfel stabilită i se va acorda în despăgubiri băneşti, iar diferenţa până la valoarea corespunzătoare a imobilelor se va acoperi prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau prin acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital în funcţie de opţiunea acesteia. Persoanele îndreptăţite care nu au formulat cererii potrivit prevederilor Lg.112/1995, precum şi cele ale căror cereri au fost respinse, ori nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, au dreptul de a formula o asemenea cerere în condiţiile prezentei legi”. S-a mai reţinut totodată că, cauza cererii din cea de a doua acţiune este diferită faţă de cererea din dos.nr.4504/1997, întrucât prin prezenta acţiune se solicită restituirea în natură a imobilului din litigiu datorită caracterului abuziv al preluării, fiind invocate disp.Lg.nr.10/2001, iar în cadrul cererii din dosarul nr.4504/1997 temeiul de drept invocat au fost disp.Lg.nr.112/1995, solicitând, de asemenea, atribuirea în natură a cotei de 1 din imobil, iar, în subsidiar, acordarea de despăgubiri.

Prin cauza cererii de chemare în judecată se înţelege situaţia de fapt calificată juridic aşa cum prevăd disp.art.112 Cod procedură civilă.

Reţinând că acest element cauză diferă, tribunalul a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile art.1201 Cod civil, şi nu poate opera excepţia autorităţii de lucru judecat, motiv pentru care a fost respinsă excepţia ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr.303/1990, tribunalul a analizat această excepţie reţinând şi motivele de fapt şi de drept invocate de către reclamanţi în cadrul cererii de apel, formulate în dosarul nr.2930/2005 al Curţii de Apel O., reţinând şi susţinerea acestora că nu aveau cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare, luând cunoştinţă de aceasta prin adresa nr.15765/13.08.2004 a Primăriei S. M. prin care li s-a comunicat că notificarea depusă nu se poate soluţiona prin restituirea în natură a apartamentului, deoarece în evidenţa primăriei acest imobil figurează că a fost vândut chiriaşilor, iar termenul de prescripţie curge de la data la care au luat cunoştinţă de existenţa acestui contract.

Reclamanţii au susţinut că în situaţia de faţă există un caz de întrerupere a prescripţiei prev.de art.16 lit.b din Decr.167/1958, care reglementează instituţia prescripţiei extinctive, respectiv că introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la instanţă judecătorească sau la un organ necompetent,  întrerupe curgerea termenului de prescripţie extinctivă.

Excepţia mai sus invocată este prevăzută de disp.art.50 alin.5 din Lg.nr.10/2001, republ. în M.Of.nr.279/2005, text de lege care înainte de modificare avea numerotarea art.46 alin.5, în sensul că „prin derogare de la dreptul comun indiferent de cauza da nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoarea  prezentei legi”; termen ce a fost prelungit prin modificările aduse, stabilindu-se data finală, 14.08.2002, până la care puteau fi intentate acţiunile pentru anularea actelor juridice de înstrăinare prevăzute la art.46 alin.2 şi 4, devenit art.50 alin.2-4 din Lg.nr.10/2001, forma republicată (2005).

Tribunalul a reţinut că, acest text de lege a format obiectul multor excepţii de neconstituţionalitate, considerându-se că prin acest text de lege legiuitorul a încălcat anumite prevederi constituţionale, respectiv art.21, art.47, art.21 alin.1 şi 2, art.44 alin.1 şi 2, art.124, art.16, art-53 din Constituţie.

În analiza neconstituţionalităţii textului legal invocat, raportat la  textele constituţionale criticate, Curtea Constituţională, în cadrul considerentelor deciziilor emise în analiza neconstituţionalităţii textelor invocate, respectiv deciziile nr.296/2003, nr.427/2003, nr.253/2004, nr.428/2005, a reţinut că imprescriptibilitatea unor drepturi consfinţite în anumite cazuri cu titlu de principiu în legislaţia civilă nu este consacrată ca atare de Constituţie. Aşa fiind, legiuitorul poate în considerarea unor raţiuni majore să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a putea califica reglementarea respectivă ca fiind neconstituţională. De asemenea, în cadrul deciziei nr.612/2005 Curtea Constituţională a reţinut raportat la pretinsa încălcare a disp.art.44 din Constituţie, că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizată, iar legiuitorul este îndreptăţit să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate potrivit art.44 alin.1 teza 2 şi art.136 alin.5 din Constituţie. Potrivit acestor dispoziţii legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate astfel în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat.

Termenul de prescripţie prev.de art.50 alin.5 din Lg.nr.10/2001, republ., este un termen de prescripţie derogatoriu de la termenul de prescripţie reglementat de Decretul nr.167/1958, în sensul că termenul de la care începe să curgă este stabilit de legiuitor, respectiv fiind data intrării în vigoare a Lg.10/2001 (14.02.2001), termen ce a suferit modificări succesive, stabilindu-se data finală – 14.08.2002, şi nu data luării la cunoştinţă de către persoana îndreptăţită a existenţei contractului de vânzare-cumpărare. Fiind vorba de un termen de prescripţie îi sunt aplicabile dispoziţiile invocate de reclamanţi, respectiv disp.art.16 din Decr.nr.167/1958, privind întreruperea acestui termen, precum şi cele prevăzute de art.13 din acelaşi decret cu privire la suspendarea acestui termen. Sub acest aspect, nu există norme derogatorii în legea specială reparatorie.

În analiza îndeplinirii disp.art.16 lit.b din decretul mai sus arătat, respectiv că termenul de prescripţie se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar dacă cererea a fost introdusă la instanţă judecătorească sau la un alt organ competent, tribunalul a considerat că dispoziţiile legii nu sunt întrunite. În situaţia concretă ca şi caz de întrerupere a acestui termen  s-a invocat dosarul nr.4504/1997 al Judecătoriei S. M., dosar ce a fost ataşat la prezentul dosar, fiind invocat şi solicitat de către reclamanţi analizarea acestuia în susţinerea acestui caz de întrerupere a prescripţiei, precum şi a faptului că au luat cunoştinţă de  existenţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii N. prin adresa nr.15765/2004 a Primăriei

Din analiza acestui dosar, s-a reţinut de tribunal că rezultă faptul că reclamanţii au avut cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţii N. şi SC C. SA făcând şi o precizare de acţiune la fila 82 din dosar,  în sensul că solicită acordarea de despăgubiri pentru imobilul din litigiu, acţiunea având ca temei de drept Legea nr.112/1995. Precizarea de acţiune a fost formulată după cererea de intervenţie în interes propriu a intimaţilor, la termenul din 28.05.2001, în care aceştia au solicitat respingerea capătului de cerere cu privire la atribuirea în natură a cotei de 1 din imobilul situat în Satu Mare înscris în CF 22004 S. M., nr.top 1416/2 şi 1417/2, arătând în motivare că ei, în calitate de chiriaşi, au cumpărat acest imobil ataşând la dosar şi copia contractului de vânzare-cumpărare nr.333/1996. În tot timpul procesului, care a vizat dosarul mai sus amintit, reclamanţii au fost reprezentaţi de avocat.

Reţinând acest aspecte, tribunalul a considerat că reclamanţii, prin avocat, au luat la cunoştinţă de existenţa acestui contract în timp util pentru a putea solicita constatarea nulităţii absolute a acestui contract în baza Lg.nr.10/2001.

La data promovării contestaţiei la Legea nr.112/1995 din dosarul nr.4504/1997, Legea nr.10/2001 nu a fost în vigoare, cererea fiind înregistrată la data de 08.05.1997, deci această cerere nu putea avea efect întreruptiv cu privire la  prescripţia dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de înstrăinare, prevăzută de Lg.nr.10/2001. Pe parcursul procesului, Legea nr.10/2001 a intrat în vigoare, părţile au continuat judecata, iar la termenul din 28.05.2001 reclamanţii şi-au precizat cererea pentru acordarea de despăgubiri luând cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare (28.05.2001).

Faţă de cele de mai sus, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.333/1996 încheiat între pârâţii N. A. şi N. R., pe de o parte şi SC C.  SA pe de altă parte.

Ca urmare a admiterii acestei excepţii, s-a reţinut de instanţa de fond că a rămas fără obiect cererea privind restituirea în natură a apartamentului, fiind incidente disp.art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, care prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare. A rămas fără obiect şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii N. A. şi R., privind obligarea Statului Român la acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea preţului de cumpărare al apartamentului, reactualizat în raport de rata inflaţiei, precum şi diferenţa până la concurenţa preţului actual de circulaţie al apartamentului pentru considerentele arătate mai sus. A respins şi capătul de cerere privind anularea în CF nr.22004 a poziţiei 23, având în vedere că prin sentinţa civilă nr.9709/2001 pronunţată în dos.nr.4504/1997 s-a respins contestaţia reclamanţilor S. în contradictoriu cu pârâţii N. A. şi R., Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr.112/1995 S. M., pentru anularea Hotărârii nr.44/1996 şi restituirea în natură a imobilului din litigiu şi s-a admis în fond şi cererea intervenienţilor N. privind menţinerea în vigoare a Hotărârii nr.44/1996 a Comisiei Judeţene de aplicare a Lg.nr.112/1995 S. M. şi s-a declinat competenţa de soluţionare a capătului de contestaţie privind suma stabilită drept despăgubiri pentru imobilul solicitat a fi restituit în natură de reclamanţi. Instanţa de fond a constatat că, sentinţa mai sus arătată a rămas definitivă şi irevocabilă, ce este în prezent pe rol reprezintă capătul de cerere declinat în privinţa căruia competenţa a fost stabilită de Curtea de Apel O. prin sent.civ.nr.2/2002 pronunţată în dosarul civil nr.1121/2002 în favoarea Judecătoriei S.M., unde cauza a fost înregistrată în dosar nr.2633/2002, fiind soluţionată prin sent.civ.nr.6942/2002, împotriva căreia s-a declarat apel la Tribunalul S.M., apelul fiind respins prin decizia civilă nr.383/2003, împotriva căreia, de asemenea, s-a exercitat recurs, care a fost înregistrat în dosarul nr.2822/2003 al Curţii de Apel O. şi în prezent este suspendat în baza art.47 alin.1 din Lg.nr.10/2001 prin încheierea din 03.11.2003.

Având în vedere că sentinţa civilă nr.9709/2001 prin care s-a menţinut în vigoare contractul de vânzare-cumpărare, a fost soluţionat definitiv şi irevocabil în dosar nr.4504/1997, iar capătul de cerere disjuns cu privire la cuantumul despăgubirilor se află în căile de atac suspendat conform celor prezentate mai sus, s-a apreciat de tribunal nu poate reţine că a avut loc o notare abuzivă la poz.nr.23 din CF 22004 privind radierea procesului ce a format obiectul dos.nr.4504/1997.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi a lipsei calităţii procesuale active a acestora, urmare a lipsei interesului legalmente ocrotit, tribunalul a considerat că această excepţie este neîntemeiată, întrucât respingerea irevocabilă a cererii de restituire în natură a imobilului nu exclude acţiunea acestora de a formula măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001.

Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, a respins excepţiile invocate mai sus şi a respins cererea reclamanţilor, conform dispozitivului prezentei hotărâri, văzând şi disp.art.274 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii S. E. A. şi S. G., solicitând admiterea apelului, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune ca neconstituţională şi schimbarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii în totalitate.

În motivarea cererii de apel, sunt învederate următoarele critici:

-instanţa de fond nu a analizat respingerea înscrierilor de sub B.22, deşi avea obligaţia să verifice ce raţiuni au stat la baza notării procesului nr.4507/2007 operată sub B.22 şi dacă, raportat la stadiul procesului, se putea dispune radierea respectivelor înscrieri;

-dosarul nr.4507/2007 nu este soluţionat nici în prezent definitiv şi nici nu a avut ca obiect menţinerea în vigoare a contractului de vânzare-cumpărare 333/1996, ca atare nefiind soluţionată definitiv contestaţia, nu se putea radia notarea procesului de sub B.23;

-admiterea excepţiei privind prescripţiei dreptului la acţiune este nelegală şi neconstituţională, apelanţilor nefiindu-le adusă la cunoştinţă personal despre încheierea contractului nr.333/1996 decât după comunicarea făcută de Primărie cu nr.15765/13.08.2004, ca atare nu puteau ataca un act despre a cărui existenţă nu ştiau;

-contractul s-a încheiat sub imperiul Legii nr.112/1995, iar cazurile de nulitate sunt strict enumerate în art.12 Normele de Aplicare a Legii nr.112/1995 aprobate prin H.G.nr.20/1996;

-imobilul a fost preluat de Stat fără titlu, astfel se încadrează la art.1 pct.4 din norme, prin urmare era exclus de sub incidenţa Legii nr.112/1995, iar restituirea în favoarea proprietarului se face pe calea dreptului comun;

-instanţa de fond a ignorat îndrumarul instanţei supreme privind verificarea datei când apelanţii au luat cunoştinţă despre contractul de vânzare-cumpărare;

-în cazul apelanţilor, dacă nu s-ar fi operat radierea notării procesului şi înscrierea drepturilor intimaţilor, proprietar tabular ar fi fost tot Statul, ca atare, instanţa avea posibilitatea să dispună restituirea în natură, iar terenul este liber, neatribuit.

În drept sunt invocate dispoziţiile art.282 Cod procedură civilă, art.15 alin.2 şi 20 din Constituţie.

Apelanţii au invocat în cursul soluţionării cauzei în apel excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, excepţie care a fost respinsă prin Decizia nr.1239 din 2 decembrie 2008 pronunţată de Curtea Constituţională.

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Finanţelor Publice-Direcţia Generală a Finanţelor Publice, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi ca atare a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.333/1996, iar prin admiterea excepţiei a rămas fără obiect cererea de restituire în natură în raport cu dispoziţiile art.18 lit.”d” din Legea nr.10/2001.

Prin concluziile scrise depuse la dosar (fila 30), intimaţii N. A. şi R., au solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că, în moc corect s-a reţinut că acţiunea reclamanţilor pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de către chiriaşi, formulată în baza Legii nr.10/2001, este prescrisă, intimaţii arătând că din actele de la dosar rezultă că reclamanţii au avut cunoştinţă de contractul în discuţie, începând cu data de 28.05.2001 având timpul suficient de a uza de acţiunea în nulitate.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel, precum şi din oficiu, instanţa reţine următoarele:

Apelul este nefondat în considerarea motivelor ce succed.

Contrar susţinerilor părţilor apelante, instanţa de fond a făcut o analiză temeinică a motivului axat pe problema radierii din cartea funciară a înscrierii efectuate sub B.22, poziţie sub care fusese notat procesul intentat de S. N. T. şi S. E. împotriva Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995, proces înregistrat în dosarul nr.4504/1997. Notaţiunea efectuată sub B.22 a fost radiată, conform înscrierii de sub B.23, la data de 23 noiembrie 2001.

Acţiunea din dosarul sus-indicat a fost soluţionată în primă instanţă prin sentinţa civilă nr.9709 pronunţată la data de 28 septembrie 2005 de Judecătoria S. M., în sensul respingerii contestaţiei formulate de contestatorii S. N.-T. şi S. E.-A. pentru anularea hotărârii nr.44 din 13 august 1996 şi restituirea în natură a imobilului situat în Satu Mare înscris în CF nr.22004 cu nr.top.1416/II şi 1417/II, prin aceeaşi sentinţă dispunându-se declinarea competenţei de soluţionare a capătului de contestaţie privind suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul din litigiu în favoarea Tribunalului Satu Mare. Capătul de contestaţie vizând despăgubirile a fost soluţionat ulterior prin sentinţa civilă nr.6942 din 30 septembrie 2002 a Judecătoriei S. M. (dosar nr.2633/2002), sentinţă păstrată de Tribunalul S. M. prin decizia civilă nr.383/A/ din 25 iunie 2003, împotriva căreia contestatorii  S. N-T. şi S. E.-A. au declarat recurs, a cărui judecare a fost suspendată prin încheierea din 3 noiembrie 2003 a Curţii de Apel O., în temeiul art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001.

În condiţiile în care procesul din dosarul nr.4504/1997 privind anularea hotărârii nr.44/1996 şi restituirea în natură a imobilului a fost soluţionat în mod definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr.9709 din 28 septembrie 2001, hotărâre împotriva căreia nu s-a uzat de căile de atac, înscrierea efectuată sub B.23 în sensul radierii procesului notat sub B.22 este legală. În acelaşi context, este de adăugat că procesul, actualmente aflat în stare de suspendare, vizează doar capătul de contestaţie având ca obiect despăgubirile solicitate de contestatorii S. N.-T. şi S. E.-A.

Aspectul privind caracterul neconstituţional al prevederilor legale în baza cărora instanţa de fond a apreciat ca fiind fondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost tranşat de Curtea Constituţională prin Decizia nr.1293 din 2 decembrie 2008 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, reţinându-se că textul de lege a mai fost supus controlului de constituţionalitate în raport cu prevederile constituţionale ale art.15 alin.2 şi de asemenea Curtea a mai reţinut că imprescriptibilitatea unor drepturi consfinţită, în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislaţia civilă, nu este consacrată ca atare de Constituţie, legiuitorul putând, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a îndreptăţi calificarea reglementării respectiv ca fiind neconstituţională.

Excepţia privind prescrierea dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.333/1996 încheiat de pârâţii N.A.şi N. R. cu SC C. SA a fost soluţionată în mod legal de către instanţa de fond prin soluţia de admitere criticată de apelanţi. Astfel, titularii de acţiune din prezentul litigiu au avut cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare nr.333/1996 încă în cursul judecării contestaţiei lor înregistrate în dosarul nr.4504/1997 al Judecătoriei S. M., contractul respectiv fiind depus la dosar de intervenienţii în interes propriu N. A. şi N. R.

Mai mult, contractul de vânzare cumpărare aflat în discuţie a fost depus în probaţiune şi în dosarul nr.2633/2002 soluţionat prin sentinţa civilă nr.6942 din 30.09.2002 a Judecătoriei S. M., în care S.N.T. şi S.E.A. au compărut în calitate de contestatori, reprezentaţi prin avocat. Este evident că aceştia având calitate de părţi în cele două dosare mai sus indicate, au avut cunoştinţă de existenţa contractului respectiv, pe cale de consecinţă, puteau uza de dreptul procesual recunoscut de lege înăuntrul termenului deferit în acest sens de art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001.

Or, în speţă, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost înregistrată la Tribunalul S.M. abia la data de 13 septembrie 2004, prin urmare, cu aplicarea corectă a prevederilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, a constatat instanţa de fond că, faţă de data promovării acestei acţiuni, dreptul subiectiv la acţiune al reclamanţilor este prescris.

Chiar dacă contractul atacat în instanţă s-a încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, acesta cade sub incidenţa normei legale mai sus menţionată cu privire la termenul de fapt de aceasta, indiferent de cauza de nulitate invocată;

Potrivit îndrumarului instanţei de recurs, în rejudecare instanţa de fond a analizat susţinerea reclamanţilor cu privire la momentul în care au luat cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare, concluzionând cu justeţe că luarea la cunoştinţă s-a făcut în timp util pentru a putea solicita constatarea nulităţii absolute a contractului în baza Legii nr.10/2001.

Dată fiind soluţia adusă excepţiei privind prescrierea dreptului material la acţiune de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr.333/1996, contract ce îşi păstrează în atare situaţie valabilitatea câtă vreme excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de fond, absolută şi dirimantă, ce împiedică abordarea fondului litigiului, îşi găsesc incidenţa prevederile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, conform cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art.296 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul, iar în conformitate cu prevederile art.274 din Codul de procedură civilă, i-a obliga pe apelanţii S.G.şi S.E.-A. la plata în favoarea intimaţilor N.A. şi N.R. a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând valoarea onorariului avocaţial în apel.

Domenii speta

Spete similare