Drept penal, partea specială. Infracţiunea de sustragere de sub sechestru - art. 244 Cod penal. Varianta agravantă a săvârşirii faptei de către custode.

Drept penal, partea specială.

Infracţiunea de sustragere de sub sechestru - art. 244 Cod penal.

Varianta agravantă a săvârşirii faptei de către custode.

Circumstanţă agravantă prevăzută de art. 244 alin. 2 cod penal se referă la subiectul activ al infracţiunii care trebuie să aibă calitatea de custode al bunului, pentru existenţa acestei agravante neavând importanţă faptul că acest custode este sau nu proprietarul bunului. Atâta vreme cât calitatea de custode a inculpatului a fost instituită cu respectarea condiţiilor de formă cerute de lege, existenţa sau inexistenţa proprietăţii custodelui asupra bunului în cauză este lipsită de relevanţă în planul răspunderii penale a acestuia, cu atât mai mult cu cât infracţiunea dedusă judecăţii are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la autoritatea organului îndreptăţit să aplice acest sechestru, infracţiunea fiind inclusă în categoria infracţiunilor contra autorităţii.

  Decizia penală nr.117, din 05.02. 2010

Prin sentinţa penala nr.197/12.06.2009 Judecătoria Râmnicu Sărat a dispus condamnarea  inculpatului I.C. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de  8.000 lei ( opt mii lei ) pentru comiterea infracţiunii de sustragere  de sub sechestru, prev. de art.244 alin.2 C.pen.

S-a făcut aplicarea disp.art.63 c.pen., şi art.63/1 c.pen.

A fost obligat inculpatul  la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, că inculpatul, în calitate de  administrator al SC A. SRL Rm.Sărat a încheiat un contract de arendă cu  numitul B.S. pentru un teren aparţinând acestuia din urmă.

Deoarece inculpatul nu a respectat obligaţiile contractuale, creditoarea  B.S., moştenitoarea lui B.S. s-a adresat Biroului executorului judecătoresc C.G. cu solicitarea de a se pune în executare contractul de arendă. Executorul judecătoresc a declanşat executarea silită şi a procedat la sechestrarea unui autoturism Ford Focus, bun ce a fost lăsat în custodia debitorului, întocmindu-se în acest sens actele de executare.

S-a mai reţinut de prima instanţă că, iniţial, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală motivat de faptul că bunul sechestrat fusese anterior gajat în favoarea B.R.D. Râmnicu Sărat.

Împotriva acestei soluţii de neurmărire penală a formulat plângere executorul judecătoresc C.G., plângere care a fost respinsă de prima instanţă, însă instanţa de  recurs a casat hotărârea  primei instanţe, desfiinţând soluţia de neurmărire penală şi a trimis cauza primei instanţe pentru a se pronunţa asupra infracţiunii de sustragere de sub sechestru, comisă de către făptuitorul - la acea dată – I.C.

Potrivit deciziei instanţei de control judiciar, prima instanţă a procedat la administrarea probatoriilor în cauză, iar din coroborarea acestora a reţinut vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de sustragere de sub sechestru. În acest sens, instanţa de fond a apreciat  că bunurile  constituite gaj pot fi  în mod legal sechestrate, urmând ca la distribuirea preţului  să se ţină cont de prioritatea creanţelor, sechestrul aplicat  de executor fiind aşadar un sechestru  legal instituit, iar fapta custodelui de a înstrăina bunul sechestrat constituie infracţiunea  de sustragere de sub sechestru prev. de art.244 alin.2 C.pen.

La individualizarea pedepsei, pe lângă criteriile generale de individualizare s-a avut în vedere atitudinea nesincera  a inculpatului care a lipsit de la judecată.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului au declarat  apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat şi inculpatul I.C.

In apelul parchetului, hotărârea primei instanţe a fost criticată pe motiv de nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se că în mod nelegal instanţa a procedat la judecarea cauzei în condiţiile în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat, potrivit art.9 alin.2 C.proc.pen.

De asemenea, s-a mai susţinut că, prima instanţă, dispunând condamnarea inculpatului, a ignorat faptul că sechestrul nu a fost în mod legal instituit, deoarece autoturismul a fost înstrăinat la data de 1.08.2005, iar sechestrul a fost aplicat ulterior înstrăinării , respectiv la data de 23.08.2005 şi mai mult, sechestrul s-a aplicat pe un bun gajat.

Un ultim motiv de apel îl constituie lipsa calităţii executorului  judecătoresc de persoană vătămată, invocându-se în acest sens că acesta a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează aplicarea sechestrului şi că prin promovarea plângerii împotriva soluţiei de neurmărire penală, executorul judecătoresc a încercat să-şi ascundă lipsurile din propria activitate.

Inculpatul a achiesat la motivele de apel formulate de procuror şi în subsidiar a solicitat reindividualizarea modalităţii de executare a pedepsei, motivat de starea precară a sănătăţii sale.

Prin decizia penală nr.298/17.12.2009 Tribunalul Buzău a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat şi de inculpatul I.C., a desfiinţat în parte în latură penală sentinţa, în sensul că a înlăturat art.63/1 c.pen. şi, în baza art.81 c.pen, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 1 an.

S-au aplicat disp. art. 359 c.proc.pen., menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei penale.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut în esenţă, că nu  sunt fondate criticile invocate de către parchet privind greşita condamnare a inculpatului, deoarece în cazul procedurii instituite de art.278/1 Cod pr.penală nu este necesară punerea în mişcare a acţiunii penale,  aşa cum este prevăzut la art.9 alin.2 c.proc.pen.

Instanţa de control judiciar a constatat că soluţia de condamnare a inculpatului este legală, însă a apreciat că apelurile sunt fondate în ceea ce priveşte  individualizarea pedepsei, deoarece nu s-au avut în vedere actele  medicale depuse de instanţa de control judiciar din care rezultă că inculpatul a suferit o intervenţie chirurgicală iar afecţiunile înscrise în actul medical sunt destul de grave, afectând profund starea  de sănătate a acestuia, impunându-se deci, suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului.

 Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul I.C., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie,  în privinţa greşitei sale condamnări,  depunând  motive scrise de recurs, prin care a susţinut, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa.

Astfel, un prim motiv de recurs îl constituie încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează legala sesizare a instanţei, caz reglementat de art.385/9 pct.2 C.proc.pen., susţinându-se că soluţia de condamnare s-a dispus fără ca în prealabil să fi fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului, conform art.9 C.proc.pen., măsură ce era obligatorie în raport de faptul că infracţiunea prev. de art.244 C.pen., este supusă regimului oficialităţii, acţiunea penală punându-se în mişcare din oficiu şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Tot din acest punct de vedere, s-a mai susţinut că executorul judecătoresc nu avea calitate procesuală pentru a sesiza organul de urmărire penală şi mai apoi instanţa de judecată, această calitate aparţinând, în raport de conţinutul incriminării prevăzute în art.244 C.pen., în mod exclusiv statului prin instituţiile sale.

În raport de aceste critici, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Cel de-al doilea motiv de recurs este cel prevăzut de art.385/9 pct.3 C.proc.pen., – instanţa nu a fost constituită în mod legal şi vizează încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează incompatibilitatea judecătorilor, arătându-se că în cauză exista cazul de incompatibilitate prevăzut de art.47 alin.2 C.pen., în ceea ce priveşte pe judecătorul care a soluţionat în primă instanţă cauza, pronunţând soluţia de condamnare.

Astfel, s-a susţinut că acest judecător s-a pronunţat anterior în cadrul unei contestaţii la executare, ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr.113/02.02.2006 a Judecătoriei Buzău, sentinţă prin care s-a statuat faptul că actul de înstrăinare al autoturismului care face obiectul sustragerii de sub sechestru, reprezintă un act constituit pro cauza. Ca atare, judecătorul ce a dispus condamnarea, îşi exprimase deja părerea şi nu a mai analizat probele administrate în cauza de faţă. Deşi recurentul a formulat cerere de recuzare a judecătorului în cauză, în mod nelegal, s-a dispus respingerea acestei cereri.

Raportat la acest motiv de recurs, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru a se proceda la soluţionarea acesteia în complet legal constituit.

În fine, cel de-al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art.385/9 pct.18 C.proc.pen., şi vizează faptul că soluţia de condamnare a recurentului se bazează pe o gravă eroare de fapt şi că sechestrul instituit asupra autoturismului marca Ford nu a fost legal aplicat.

Astfel, s-a susţinut că prin contractul de vânzare cumpărare din 1.08.2005 autoturismul Ford  a ieşit în mod definitiv din patrimoniul recurentului şi ca atare la 23.08.2005, când a fost aplicat sechestrul, bunul nu mai era proprietatea acestuia, aşa încât sechestrul nu a fost în mod legal aplicat, aspecte care au fost ignorate de prima instanţă.

Din acest punct de vedere s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi achitarea recurentului-inculpat în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.a C.proc.pen., faptei lipsindu-i atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă a infracţiunii.

Recursul nu este fondat.

Pe baza acestor mijloace de probă administrate în cauză, în mod corect s-a reţinut şi rezultă că recurentul-inculpat, în calitate de custode al autovehiculului marca Ford, a scos acest bun de sub sechestrul care a fost în mod legal aplicat, de către executorul judecătoresc, astfel încât soluţia de condamnare a acestuia pentru infracţiunea prev. de art. 244 alin.2 C.pen., este legală.

Într-adevăr, urmare a încheierii unui contract de arendă de către SC A. SRL Râmnicu Sărat, societate administrată de către recurent, creditorul acestui contract,  B.S., s-a adresat executorului judecătoresc C.G. din Râmnicu Sărat solicitând punerea în executare silită a contractului, motivat de faptul că recurentul-inculpat nu şi-a executat obligaţiile contractuale.

Prin încheierea din 23 mai 2005 Judecătoria Râmnicu Sărat a încuviinţat începerea executării silite a contractului de arendă, astfel încât a fost declanşată această procedură ce a fost derulată de către executorul judecătoresc sus-menţionat.

În decursul acestei proceduri, prin procesul-verbal încheiat la 23.08.2005 (fila 32 din dosarul de executare), executorul a instituit sechestru asupra unui autoturism marca Ford Focus, cu număr de înmatriculare indicat, proprietatea societăţii creditoare, însă cu toate acestea, inculpatul nu şi-a respectat obligaţiile, astfel încât creditorul a solicitat executorului judecătoresc continuarea executării, prin vânzarea la licitaţie publică a autoturismului sechestrat.

Deoarece părţile nu au convenit asupra preţului bunului, s-a procedat în cursul executării silite la evaluarea prin intermediul unei expertize tehnice, iar apoi la 17.11.2005 a fost emisă prima publicaţie de vânzare a autoturismului fiind stabilit ca termen de vânzare data de 5.12.2005. La această dată, nefiind găsit la domiciliu debitorul, s-a amânat vânzarea pentru o dată ulterioară însă, la 18.12.2005 s-a comunicat executorului judecătoresc de către debitor faptul că autoturismul ce face obiectul vânzării fusese deja înstrăinat la 1.08.2005 către SC T.M. SRL Râmnicu Sărat şi din verificările efectuate s-a stabilit că acesta fusese gajat la 20.06.2005 în favoarea B.R.D. pentru garantarea unui credit contractat de către această societate comercială.

Este adevărat că în cauză au fost efectuate acte de urmărire penală finalizate prin rezoluţia nr.1881/P/2005 din 18.07.2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului-recurent constatându-se faptul că, în cauză sunt îndeplinite disp. art. 10 lit.d C.proc.pen., prin aceea că bunul nu a fost în mod legal sechestrat, deoarece la data aplicării sechestrului acesta era gajat în vederea garantării unui credit.

În aplicarea disp. art.278 C.proc.pen., această rezoluţie a fost menţinută prin rezoluţia nr.341/II/2/2006 a Primului procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat.

Soluţia de neurmărire penală a fost atacată în instanţă de către executorul judecătoresc, iar prin sentinţa penală nr.38/2.02.2007 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Sărat, definitivă prin decizia penală nr.187/13.04.2007 a Tribunalului Buzău, s-a admis plângerea, desfiinţându-se soluţiile de neurmărire penală şi trimiţându-se cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale,  indicându-se în acest sens mijloacele de probă şi actele de urmărire penală ce urmau a fi efectuate.

După efectuarea acestora însă, s-a pronunţat o nouă soluţie de neurmărire penală, respectiv rezoluţia nr.1881/P/2005 din data de 28.02.2008 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, menţinută prin ordonanţa nr.93/II/2/2008  din data de 25.04.2008 a Prim procurorului acestui parchet.

S-a apreciat, din nou, că infracţiunea de sustragere de sub sechestru nu există deoarece sechestrul nu a fost în mod legal aplicat, dat fiind faptul că acesta a fost constituit ca o garanţie în favoarea unei societăţi bancare şi că de asemenea, în cauză nu există nici infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art.271 C.pen., deoarece împotrivirea la executare nu a fost comisă de către inculpat prin acte de violenţă îndreptate împotriva executorului.

Aceste soluţii de neurmărire penală au antrenat formularea unei noi plângeri, conform art.278/1 C.proc.pen., de către executorul judecătoresc C.G., prin sentinţa penală nr.207/03.06.2008 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Sărat a fost respinsă această plângere. Prin decizia penală nr.256/17.09.2008 Tribunalul Buzău a admis recursul, precum şi plângerea petentului, a desfiinţat sentinţa atacată precum şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis cauza la prima instanţă pentru a se proceda la soluţionarea pe fond a acesteia, respectiv a se analiza vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de sustragere de sub sechestru prev. de art.244 c.pen.

Aşadar, primul motiv de recurs invocat de către inculpat este nefondat, atâta vreme cât sesizarea instanţei de judecată a avut loc prin procedura instituită de art.278/1 C.proc.pen., mai exact prin pronunţarea soluţiei prevăzute de art.278/1 alin.8 lit.c C.proc.pen. de către Tribunalul Buzău.

Ori, în această situaţie, potrivit art.278/1 alin.9 C.proc.pen., actul de sesizare a instanţei îl constituie plângerea persoanei în cauză, deci în cazul de faţă, plângerea formulată de către executorul judecătoresc.

Câtă vreme plângerea persoanei în cauză este calificată de însăşi textul de lege ca fiind un act de sesizare al instanţei, este evident că nu se poate ignora  această dispoziţie legală care a stabilit caracterul acestei plângeri ca fiind un act de sesizare a instanţei şi deci, ca suplinind toate dispoziţiile pe care le conţine rechizitoriul, ca modalitate primară  sau originară de sesizare a instanţei.

De altfel, în literatura şi practica judiciară,  în mod constant s-a argumentat faptul că în procedura instituită de art.278/1 C.proc.pen., soluţia prevăzută de art.278/1 alin.8 lit.c C.proc.pen., aceea de admitere a plângerii cu reţinerea cauzei spre judecare, dă naştere la o modalitate specială de sesizare a instanţei, secundară sau complementară, deoarece pe această cale instanţa este sesizată prin plângerea persoanei în cauză şi nu în mod obişnuit prin rechizitoriu, care constituie modalitatea principală de sesizare.

Aşa fiind, cum sesizarea instanţei de judecată a fost făcută în baza textului de lege, respectiv a art.278/1 alin.9 C.proc.pen., este evident că nu subzistă critica potrivit căreia instanţa de judecată nu a fost sesizată în mod legal şi nici aceea în care se susţine că executorul judecătoresc nu avea calitate procesuală pentru a sesiza instanţa de judecată, deoarece conform art.278/1 alin.1 C.proc.pen., plângerea împotriva soluţiei de neurmărire penală poate fi formulată de către persoana vătămată, precum şi de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate prin soluţia de neurmărire penală dispusă. Or, executorul judecătoresc, al cărui sechestru a fost calificat, de către organul de urmărire penală ca fiind în mod nelegal aplicat, face parte din categoria persoanelor enumerate de art.278/1 alin.1 C.proc.pen., cărora legea le oferă legitimare procesuală activă pentru a promova astfel de plângeri.

Cel de-al doilea motiv de recurs, ce vizează încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat cauza în primă instanţă, este apreciat de asemenea ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că în cauză judecătorul care a dispus în primă instanţă condamnarea recurentului inculpat, pronunţând sentinţa penală ce este atacată în prezent, a pronunţat anterior şi sentinţa civilă nr.113/2.02.2006 a Judecătoriei Râmnicu Sărat. Prin această sentinţă, a fost respinsă contestaţia la executare formulată de către contestatoarea SC A. SRL Râmnicu Sărat, societate administrată de către recurent, în contradictoriu cu intimata B.S. (creditoarea care a formulat cererea de punere în executare silită a contractului de arendă), contestaţie îndreptată împotriva procesului-verbal încheiat la 19.12.2005 de executorul judecătoresc, apreciindu-se că această contestaţie a fost tardiv introdusă.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia la executare privind anularea publicaţiei de vânzare emisă de executorul judecătoresc la 28.12.2005.

Însă, în ceea ce priveşte incompatibilitatea judecătorului, în cadrul procesului penal, dispoziţiile ce reglementează această materie sunt de strictă interpretare.

Astfel, potrivit art.47 alin.2 C.pr.penală, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Din interpretarea acestor dispoziţii, se desprinde concluzia că exprimarea părerii în legătură cu soluţia care ar putea fi dată în cauză trebuie să aibă loc, pentru a se putea pune problema incompatibilităţii judecătorului, doar în cadrul unui proces penal în care se analizează existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului.

În cauză însă, judecătorul respectiv şi-a exprimat părerea asupra unor aspecte având legătură într-adevăr cu cauza de faţă, dar în cadrul unui proces civil, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare îndreptate împotriva actelor emise de executorul judecătoresc.

Prin urmare, câtă vreme judecătorul s-a pronunţat în cadrul unui  alt proces, de natură civilă, fără a analiza elementele prevăzute de art.17 C.pen., în raport de care, în cadrul procesului penal, se analizează antrenarea răspunderii penale a inculpatului, nu subzistă cazul de incompatibilitate prevăzut de art.47 alin.2 C.proc.pen.

O atare soluţie se impune şi în raport de interpretarea gramaticală a art.47 alin.2 C.proc.pen., respectiv din folosirea de către legiuitor a noţiunii de soluţie care ar putea fi dată „în acea cauză” deci, de soluţie care s-a pronunţat în cadrul unui proces penal, guvernat aşadar de regulile procedurii penale şi nu în cadrul unui proces supus normelor procedurii civile.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, acela vizând grava eroare de fapt bazată pe faptul că autoturismul nu ar fi fost în mod legal sechestrat, Curtea constată că şi acest motiv de recurs este nefondat, soluţia de condamnare pronunţându-se pe baza unei juste interpretări a materialului probator administrat în cauză şi a dispoziţiilor legale în materie.

Potrivit art.244 alin.1 C.pen., constituie infracţiunea de sustragere de sub sechestru, sustragerea unui bun care este legal sechestrat, iar alineatul 2 al aceluiaşi text de lege reglementează modalitatea normativă a comiterii faptei de către custode, care reprezintă de fapt şi o variantă agravată a aceleiaşi infracţiuni.

Ori, în cauză se observă că, sechestrul a fost aplicat asupra autoturismului în cauză prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 23.08.2005, acest act întrunind toate condiţiile legale pentru a produce efectele juridice cerute de lege.

În legătură cu conţinutul constitutiv al infracţiunii în forma agravantă, în doctrina şi practica judiciară s-a stabilit că această circumstanţă agravantă se referă la subiectul activ al infracţiunii care trebuie să aibă calitatea de custode al bunului, pentru existenţa acestei agravante neavând importanţă faptul că acest custode este sau nu proprietarul bunului.

Practic, verificarea legalităţii sechestrului nu priveşte legalitatea de fond a acestuia ci legalitatea formală, adică respectarea dispoziţiilor de formă vizând aplicarea sechestrului, care în cauza de faţă au fost pe deplin respectate prin aceea că bunul a fost indisponibilizat prin instituirea sechestrului de către executorul judecătoresc, persoană care avea calitatea să îl aplice şi care a acţionat în limitele competenţelor sale legale, în cadrul unei proceduri de executare silită ce a fost declanşată prin dispoziţia instanţei de judecată competentă.

Aşadar, atâta vreme cât calitatea de custode a inculpatului a fost instituită cu respectarea condiţiilor de formă cerute de lege, existenţa sau inexistenţa proprietăţii custodelui asupra bunului în cauză este lipsită de relevanţă în planul răspunderii penale a acestuia, cu atât mai mult cu cât infracţiunea dedusă judecăţii are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la autoritatea organului îndreptăţit să aplice acest sechestru, infracţiunea fiind inclusă în categoria infracţiunilor contra autorităţii.

Domenii speta

Spete similare