Clauza abuziva si nulitate absoluta partiala a contractului de cesiune creanta

 Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra cererii formulate în baza legii contenciosului administrativ de reclamantul T.C. în contradictoriu cu pârâtele MKB R.BANK Braşov, MKB R. BANK  Bucureşti şi SC C. R.M. SRL , având ca obiect „nulitate absolută  a contractului de cesiune”.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, la pronunţare se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Dezbaterile în fond asupra cererii de faţă au avut loc în şedinţa publică din 31 octombrie 2011,  când părţile au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de şedinţă din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanţa pentru a da posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise , în baza art. 146 Cod procedură civilă a amânat pronunţarea pentru data de 7 noiembrie  2011.

TRIBUNALUL,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 714/62/2011, la data de 17/01/2011, reclamantul T. C. a chemat in judecată pe pârâtele MKB R.BANK in prezent MKB N. BANK si SC C. R. M. SRL, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 20.12.2010 între pârâte, nulitatea absolută parţială a contractului de credit nr. 139/22.05.20108 in ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 10.7 din contract, având in vedere că este încălcat caracterul intuituu personae al contractului de credit, operaţiunea cesiunii de creanţă bancară este o simulaţie care ascunde o operaţiune ilicită. De asemenea, reclamantul solicită să se dispună restabilirea situaţiei anterioare datei de 16.12.2010 şi repunerea pe cont curent a creditului.

In motivare, reclamantul arată cp, la data de 22.05.2008, a încheiat cu banca un contract de credit pentru nevoi personale cu ipotecă, nr. 139/22.05.2008, pentru suma de 40.800 eur. Cu aceeaşi ocazie, a mai încheiat un contract de credit pentru suma de 38.000 eur. Pentru ambele credite i s-a deschis reclamantului un singur cont curent din care banii erau dirijaţi, in funcţie de scadenţa către cele două credite. Până in perioada iulie 2010, reclamantul arată că a plătit ambele credite la scadenţă. Din cauza crizei financiare, nu a mai avut posibilitatea să achite la scadenţă, ci cu mici întârzieri, care erau comunicate băncii, telefonic, şi erau acceptate de aceasta.

In momentul in care, din cauza plăţilor parţiale, reclamantul nu a mai avut controlul banilor şi a creditului pentru care se decontau aceşti bani din contul colector, a solicitat băncii să deschidă conturi separate pentru fiecare credit in parte. Acest lucru s-a întâmplat cu o mare reticenţă a băncii şi o mare întârziere.

Reclamantul a continuat plăţile parţiale iar, in luna decembrie 2010, mai precis in data de 16.12.2010, ora 12:07, a adus plăţile la zi. In aceeaşi zi, când reclamantul a mers la bancă, i s-a refuzat încasarea, pe motiv că este mult prea târziu, întrucât creditul a fost declarat scadent, înştiinţare făcută verbal la acea dată şi, in scris, la data de 21.12.2010.

Urmare a înştiinţării verbale din data de 16.12.2010, reclamantul a adresat băncii o cerere pentru repunerea pe conturi a creditului având in vedere că acestea fuseseră închise de către bancă, dar cererea a rămas fără nici un răspuns.

Ulterior, prin adresa nr. 2354 din data de 30.12.2010, i s-a adus reclamantului la cunoştinţă că a intervenit contractul de cesiune de creanţă la data de 20.12.2010, încheiat cu pârâta 2.

Reclamantul solicită anularea contractului de cesiune de creanţă pentru următoarele motive: contractul a fost declarat scadent anticipat abuziv şi cu rea-credinţă, faţă de achitarea integrală a ratelor la data de 16.12.2010. In aceste condiţii, creanţa nu era exigibilă. Prin cesiune creanţei nu se poate schimba natura creanţei or, prin cesiunea realizată, tocmai acest lucru s-a realizat, reclamantul având obligaţia restituirii debitului nu in 30 de ani, cum s-a angajat faţă de bancă, ci in termen de maximum 2 ani. De asemenea, prin cesiunea de creanţă către o societate nebancară, i se încalcă reclamantului dreptul de a contesta clauzele abuzive inserate in contract. In cazul contractului de credit, reclamantul era consumator in raporturile cu banca, calitate pierdută in raport cu colectorul de creanţe.

Reclamantul mai arată că nu i s-a cerut acordul la cesiunea de creanţă, aceasta fiind obligatoriu având in vedere că prin cesiune s-au modificat condiţiile iniţiale negociate cu banca, cel puţin in ce priveşte termenul de rambursare a creditului.

Prin cesiune s-au încălcat grav prevederile art. 111-119 din OUG 99/2006 referitoare la confidenţialitatea şi secretul bancar, in condiţiile in care banca a oferit cesionarului informaţii confidenţiale despre reclamant, in calitatea sa de debitor cedat.

In drept, reclamantul invocă art. 969 şi urm., 973 şi urm., 998, 999, 1391 şi urm., 1744 Cod Civil, art. 111-119 din OUG 99/2006, 112 şi urm. Cod Procedură Civilă.

Reclamantul a prezentat, in motivarea acţiunii sale, şi opiniile altor practicieni de drept referitoare la speţa dedusă judecăţii.

In probaţiune, reclamantul a depus adresa nr. 2354/30.12.2010 de înştiinţare cu privire la cesiunea de creanţă, foaie de depunere nr. 70452594/16.12.2010, graficul de rambursare, adresa nr. 1342/16.08.2010 privind deschiderea a două conturi separate pentru cele două credite, adresa nr. 2220/16.12.2010 privind declararea scadenţei anticipate, cererea reclamantului din data de 17.12.2010, contractul de credit nr. 139/22.05.2008,.

Prin întâmpinare (fila 31), pârâta SC C. R. M. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de împrejurarea că această pârâtă nu este parte in contractul de credit a cărui nulitate absolută parţială se invocă. Pe fond, pârâta 2 solicită respingerea acţiunii având in vedere dispoziţiile art. 10.7 din contractul de credit nr. 139 şi dispoziţiile art. 1391 Cod Civil. Se arată că reclamantul a fost notificat, prin notificarea cu nr. 166/11.01.2011, cu privire la cesiunea de creanţă survenită.

De asemenea, pârâta 2 mai invocă o serie de principii cu privire la actele juridice şi anume: principiul forţei obligatorii, consacrat de art. 969 al. 1 Cod Civil, principiul irevocabilităţii – art. 969 al. 2 Cod Civil şi principiul relativităţii – art. 973 Cod Civil. Prin semnarea contractului de credit de către reclamant, susţine pârâta, nu se poate face vorbire de nulitatea clauzelor contractuale. Nu se poate vorbi despre o încălcare a caracterului intuituu personae al contractului de credit in privinţa clauzei inserate la art. 10.7, clauză care permitea băncii declararea scadenţei anticipate şi cesiunea de creanţă.

Prin întâmpinare (fila 38), pârâta MKB R. BANK SA prin Suc. Braşov a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a contractului de cesiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având in vedere că a intervenit cesiunea de creanţă. Pe fond, se solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Se arată că ambele contracte in discuţie au fost încheiate cu respectarea condiţiilor esenţiale privind validitatea unei convenţii, respectiv: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

Pârâtele au depus la dosarul cauzei contractul de cesiune de creanţă din data de 20.12.2010, actele adiţionale nr. 1, 1, 2, 3, anexa 1– filele 49-77.

Prin precizarea de acţiune depusă la termenul din data de 4 apr. 2011 (f78), reclamantul a arătat că solicită să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă din data de 20.12.2010 in ceea ce priveşte contractul nr. 139/2008 şi a tuturor actelor adiţionale care privesc acest contract de credit şi nulitatea absolută parţială a contractului de credit nr. 139/2008 in privinţa clauzei prevăzute la art. 10.7.

Faţă de excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de cele două pârâte, instanţa a solicitat reclamantului să arate pârâţii cu care se judecă pe fiecare petit al acţiunii.

La termenul de judecată din data de 4 apr. 2011 (fila 79), reclamantul a precizat că, in petitul I al acţiunii se judecă cu ambele pârâte iar pe petitele următoare doar cu pârâta banca MKB.

Prin încheierea din data de 1 iunie 2011 (fila 103), a fost admisă cererea reclamantului de acordare a ajutorului judiciar, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru şi a eşalonării pe parcursul a 6 luni. Taxa judiciară de timbru astfel cum a fost stabilită prin încheierea menţionată a fost achitată de reclamant cf. chitanţelor de la filele 25, 84, 117, 119, 122, 129 şi 141.

La termenul de judecată din data de 5 sept. 2011, instanţa a pus in discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâte prin întâmpinări, excepţii care au fost respinse, pentru considerentele reţinute in încheierea de şedinţă. La acelaşi termen de judecată s-au discutat probele.

In cauză a fost administrată proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 22.08.2008, între reclamant şi pârâta 1 (denumită, in continuare, Banca), a fost încheiat contractul de credit nr. 139, prin care cel dintâi era împrumutat de către cel din urmă cu suma de 40.800 eur, sumă ce urma a fi rambursată in termen de 420 luni, cf. art. 1.5 din contractul menţionat.

Prin adresa nr. 2220/16.12.2010, Banca a comunicat garantului ipotecar Pandele Vasile faptul că, la data de 16.12.2010, a fost declarată scadenţa anticipată a creditului nerambursat, împreună cu toate dobânzile şi comisioanele acumulate aferente acestuia, in sumă totală de 40.842 eur, credit aferent contractului nr. 139/2008. In această adresă sunt prezentate sumele datorate astfel: 40.297,61 eur credit restant, 544,43 eur dobânzi restante, 0 eur comisioane restante. Se arată in cuprinsul adresei că nu au fost îndeplinite obligaţiile asumate prin contractul de credit nr. 139/2008.

Banca nu a făcut dovada că ar fi comunicat aceeaşi adresă de declarare a scadenţei anticipate şi reclamantului.

Prin adresa nr. 2354/30.12.2010 (fila 11), aceluiaşi garant ipotecar i se comunică intervenţia contractului de cesiune de creanţă între Bancă şi pârâta 2, respectiv contractul din data de 20.12.2010, modificat prin actul adiţional nr. 3/29.12.2010, prin care Banca a cesionat creanţa in sumă de 40.513,13 eur asupra debitorului cedat Tudor Ciprian.

Din cuprinsul întâmpinării formulate de Bancă rezultă că declararea scadenţei anticipate s-a făcut în baza art. 10.7 din contractul de credit nr. 139/2008 potrivit căruia ”împrumutatul/codebitorul(ii)/garantul(ii) ipotecar(i) îşi dau acordul expres ca Banca să poată cesiona drepturile şi obligaţiile rezultate din contract, inclusiv garanţiile şi accesoriile acestuia”.

Instanţa constată, pentru motivele care vor fi expuse in continuare, că este abuzivă clauza cuprinsă in art. 10.7 din contractul de credit nr. 139/2008 şi, pe cale de consecinţă, nulă.

Leg. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori reprezintă actul normativ care transpune şi implementează Directiva 93/13/CEE.

Legea amintită, prin art. 1 al. 3, interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii. Cu privire la incidenţa acestui act normativ, instanţa, având in vedere obiectul contractului de credit nr. 139/2008 şi faptul că acesta este un contract de credit pentru nevoi personale, cf. art. 1.3, reţine că această lege este pe deplin aplicabilă, alături de dispoziţiile generale privind protecţia consumatorilor, cuprinse in OG 21/1992. Nu se poate reţine incidenţa Leg. 190/1999 deoarece aceasta priveşte creditul ipotecar pentru ivestiţii imobiliare şi nici OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, acest act a apărut ulterior încheierii convenţiei dintre reclamant şi Bancă.

La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se are in vedere jurisprudenţa CJCE desprinsă, in special, din cauza C-484/2008 - Caja de Madrid şi din Ordonanţa Curţii ( Camera a opta) din 16.11.2010 ( cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate de Krajsky sud v Presove – Republica Slovacă – cauza C-76/2010. In această Ordonanţă, CJCE a stabilit că instanţa naţională este obligată să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv in cazul in care consumatorul se abţine să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pentru că nu îşi cunoaşte drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acţiune in justiţie.

Art. 4 din Leg. 193/2000 defineşte clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. In lumina dispoziţiilor al. 2 din art. 4, o clauză este abuzivă dacă nu a fost negociată cu consumatorul şi dacă este inclusă într-un contract de adeziune ( contract preformulat, in care consumatorul nu poate interveni).

Cu privire la dovada negocierii clauzei, art. 4 al. 3 teza finală instituie in sarcina comerciantului această obligaţie, respectiv, in speţa de faţă, in sarcina Băncii. Banca nu a făcut dovada că ar fi negociat clauza supusă discuţiei aşa încât aceasta apare ca abuzivă. Caracterul abuziv este însă determinat mai ales de dezechilibrul semnificativ pe care l-a creat clauza inserată in art. 10.7, între drepturile Băncii şi obligaţiile reclamantului. Astfel, deşi in chiar ziua in care Banca a emis adresa prin care notifica garantul ipotecar cu privire la declararea scadenţei anticipate, a acceptat de la reclamant plata sumei de 575 lei in contul aferent creditului acordat prin contractul nr. 139/2008. In aceste condiţii, nu rezultă care au fost motivele pentru care, in acelaşi timp, Banca a acceptat plata in continuare a creditului, dar, in acelaşi timp, l-a declarat scadent anticipat iar, câteva zile mai târziu, a cesionat creanţa.

Dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de credit nr. 139/2010 este evident atâta vreme cât creanţa Băncii asupra reclamantului a fost cesionată pârâtei 2, societate nebancară, supusă nu normelor speciale din domeniul bancar, ci normelor generale, iar reclamantul nu mai este la adăpostul nici al legislaţiei specifice din domeniul protecţiei consumatorilor şi nici la adăpostul convenţiei încheiate cu Banca.

De asemenea, caracterul abuziv al clauzei inserate in art. 10.7 rezultă din modalitatea evaziva si incompleta  in care a fost redactată, in măsura in care clientul, lipsit  de cunoştinţe juridice, putea presupune, cel mai probabil, chiar daca ar fi agreat acea clauza, ca cesiunea s-ar produce către un creditor având acelaşi statut, respectiv de societate bancara si nici intr-un caz către o societate cu răspundere limitata care nu este supusă niciunei reglementari protective pentru client.

Raportat considerentelor expuse, va fi admisă cererea privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului nr. 139/2008 şi va fi anulată clauza prevăzută de art. 10.7 din acest contract.

Instanţa va admite şi petitul privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune din data de 20.12.2010 şi a actelor adiţionale care privesc creanţa ce decurge din contractul nr. 139/2010 apreciind următoarele:

Nulitatea este sancţiunea prin care actul juridic este lipsit de efectele ce contravin legii care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, fraudează legea sau interesele individuale.

Sancţiunea este fundamentată şi în condiţiile în care actului juridic îi lipseşte cauza sau aceasta este ilicită, imorală sau falsă. Prevederile art. 966 c.civ. statuează asupra lipsei efectelor unei obligaţii fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită; iar art. 968 defineşte cauza nelicită ca fiind aceea prohibită de legi, contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Contractul de cesiune de creanţă, are, faţă de cele expuse mai sus, o cauză imorală câtă vreme, deşi contractul de credit a fost unul garantat, cf. art. 7.1., atât de reclamant, cât şi de garantul ipotecar, in solidar şi, de asemenea, şi prin instituirea unei ipoteci de rang I asupra unui imobil aparţinând garantului, Banca nu a încercat sub nicio formă să-şi îndestuleze creanţa urmărind fie garanţii, fie garanţia imobiliară. Apare întrebarea, retorică, a rostului constituirii acestor garanţii, dacă ele nu sunt uzitate, in caz de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale, a scopului achitării, de către reclamant, a taxelor pentru înscrierea ipotecii in CF şi pentru evaluarea imobilului ipotecat.

Aşadar cauza, componentă a voinţei juridice care reflectă scopul pentru care s-a încheiat actul juridic, este, în situaţia concretă, contrară bunelor moravuri şi conduce inevitabil la constatarea nulităţii actului juridic astfel încheiat.

Instanţa mai reţine şi că actul juridic al acceptării plaţii, in contextul in care imediat după aceea s-a declarat creditul scadent, poate fi considerat un abuz de drept si, de aceea, actele subsecvente, chiar in măsura in care reprezintă efectele unor clauze contractuale, nu vor mai beneficia de protecţia art.969 C.civ si a forţei coercitive a statului.

Raportat considerentelor expuse, având in vedere admiterea petitelor principale ale acţiunii, 1 şi 2, va fi admis şi cel de-al treilea petit şi se va dispune restabilirea situaţiei anterioare, in sensul repunerii de către Bancă a reclamantului pe contul curent al creditului contractat prin contractul nr. 139/2008.

In temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, vor fi obligate pârâtele la plata de cheltuieli de judecată către reclamant, constând in onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru, fiecare câte 1/2 din aceste cheltuieli.

In temeiul art. 18 din OUG 51/2008, pârâtele vor fi obligate să achite, către stat, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma cu care i-a fost redusă reclamantului taxa judiciară de timbru, 2.536,5 lei, care se va împărţi in mod egal între cele două pârâte.

PENRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite acţiunea formulată şi precizată de reclamantul T. C., cu domiciliul in Braşov, V. C., nr. x, bl. B28, Ap. 26, in contradictoriu cu pârâtele MKB R. BANK SA, cu sediul in Tg. M., Bvd. xxxxxxxxx, nr.x, jud. Mureş, prin Suc. Braşov, cu sediul in Braşov, Bvd. yyyyyyyy, nr. x şi SC C. R. M. SRL, cu sediul in Bucureşti, Bvd. C., nr. xxx, clădirea B. C.M, Et. 1, Sect. 2 şi, in consecinţă:

Constată nulitatea absolută parţială a contractului de credit nr. 139/2008, încheiat între reclamant şi pârâta MKB R. SA in privinţa clauzei prevăzute de art. 10.7.

Constată nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă din data de 20.12.2010 şi a actelor adiţionale, in privinţa contractului de credit nr. 139/2008, încheiate între pârâte.

Dispune restabilirea situaţiei anterioare datei de 16.12.2010 şi obligă pe pârâta MKB R. să-l repună pe reclamant pe contul curent al creditului cf. contractului nr. 139/2008.

Obligă fiecare pârâtă să achite reclamantului suma de câte 3.268,25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă pârâtele să achite statului, cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 1.268,25 lei.

Cu apel in 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 07/11/11.

5

Domenii speta

Spete similare