Cerințele calificării unei clauze contractuale ca abuzive, potrivit Legii nr.193/2000

DOMENIU. CONTRACTE

Cerințele calificării unei clauze contractuale ca abuzive, potrivit Legii nr.193/2000.

SENTINŢA CIVILĂ NR. 4398/21.04.2010

Deliberând asupra cauzei comerciale de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamantul C.E. a chemat în judecată pe pârâta S.C. V.G. S.R.L. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei în cuantum de 13.873,82 lei, actualizată cu rata inflaţiei, şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, între aceasta şi pârâtă, s-a încheiat în anul 2006 un contract de racordare la sistemul de distribuţie a gazelor naturale şi un contract în vedere execuţiei instalaţiei de utilizare gaze naturale pentru două puncte de ardere la adresa din Amara, jud. Ialomiţa. Întrucât societatea nu avea fondurile necesare, i s-a propus încheierea unui contract de cofinanţare în vederea realizării instalaţiei, cu posibilitatea recuperării ulterior a sumelor investite, astfel cum se menţionează în art. 3.3 din contractul de cofinanţare nr. 5/23.10.2006. Reclamantul a susţinut faptul că cele trei contracte au fost semnate când lucrările erau deja pe sfârşit, făcând imposibilă negocierea contractului.

A mai arătat că, deşi a încercat,  prin cererea 1651/25.01.2007, să obţină un răspuns cu privire la modalităţile şi termenele de recuperare a sumelor achitate de acesta, conducerea societăţii nu a răspuns la solicitările sale, iar la data de 14.03.20087, pârâta i-a răspuns că solicitarea acestuia este tardivă şi prin urmare neîntemeiată. Reclamantul a arătat că cererea nu este tardivă şi neîntemeiată, întrucât contractul la care se face referire a fost formulat de către pârâtă, iar în acesta se menţionează în mod clar că sumele investite vor fi recuperate în condiţiile legii.

De asemenea, reclamantul susţine că pârâta foloseşte practici comerciale incorecte, înşelătoare şi agresive, aceste contracte încheiate cu consumatorii fiind modele în acest sens, fiind avantajoase doar pentru pârâtă.

În drept, reclamantul a invocat disp. art.953 Cod Civil, art. 65 din Legea Gazelor nr. 351/2004, Legea nr. 363/2007 şi Legea nr. 193/2000.

În susţinere au fost ataşate la dosar, în copii certificate pentru conformitate cu originalul: contractul de execuţie, deviz provizoriu, contractul de racordare la sistemul de distribuţie a gazelor naturale, deviz provizoriu, centralizator, chitanţe, facturi fiscale, corespondenţă.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 916 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru conform disp. art.2 alin.1 lit. c din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi s-au aplicat timbre judiciare în valoare de 5 lei, potrivit disp. art.3 alin.2 din O.G. nr.32/1995 privind timbrul judiciar.

La data de 13.03.2009, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivare, pârâta a arătat că între aceasta şi reclamant s-au încheiat trei contracte, fiecare cu valoare diferită, respectiv un contract de cofinanţare nr.  5/23.10.2006 având ca obiect executarea unei conducte de distribuţie a gazelor naturale în valoare de 1990,63 lei, un contract de racordare având ca obiect realizarea branşamentului de gaze naturale în baza achitării tarifului de racordare calculat conform HG 1043/2004 în valoare de 1113,27 lei şi un contract de execuţie având ca obiect realizarea instalaţiei de utilizare, valoarea contractului fiind de 1019,99 lei.

Pârâta a mai arătat că reclamantul nu este îndreptăţit să solicite restituirea tarifului de racordare, a sumei plătite pentru realizarea instalaţiei de utilizare şi nici restituirea sumei de 11728,66 lei inclusiv TVA, finanţată de reclamantă.

Pârâta susţine faptul că, la apariţia Legii nr. 351/2004, contractele de cofinanţare au fost supuse aprobării de către ANRGN (actuala ANRE), însă draftul nu a mai fost analizat astfel că prevederea abrogată a rămas în text, pârâta recunoscând că aceasta a fost o atitudine culpabilă, însă neintenţionată şi fără scopul de a induce în eroare pe cocontractant. De asemenea, se arată că, nici înainte de abrogare, nu se prevedea în ce condiţii se poate recupera investiţia, acesta fiind motivul pentru care a fost abrogată, reclamantul neputând astfel invoca un prejudiciu, o vătămare.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp.  art. 115  C.proc.civ. şi textele de lege indicate.

În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri, acestea fiind ataşate.

La data de 13.05.2009, reclamantul a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că îşi întemeiază în drept cererea pe dispoziţiile art. 960,992 şi urm. Cod Civil.

De asemenea a mai precizat că suma de 13.873,82 lei, solicitată în acţiunea introductivă, actualizată la rata inflaţiei, se ridică la suma de 16.260,36 lei.

Reclamantul a completat timbrajul cu taxa de timbru de 143 lei.

Prin cererea formulată de pârâta S.C. V.G. S.A. la 19.10.2009, aceasta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive motivat de faptul că a fost divizată în două societăţi S.C. G.S.E.R. S.A şi S.C. D.S.R. S.R.L., iar drepturile şi obligaţiile rezultate din derularea contractelor ce fac obiectul pricinii au fost preluate de aceste societăţi.

La 3.02.2010 reclamantul şi-a precizat din nou acţiunea arătând că invocă vicierea consimţământului prin raportare la art. 3.3 din contractul de cofinanţare şi răspunderea pentru clauze abuzive în raport de art. 34 din contract, solicitând ca, în temeiul art. 960,992 Cod civ., Legii nr. 351//2004,  Legii nr. 363/2007 şi a Legii nr. 193/2000, să se constate nulitatea acestei clauze.

De asemenea, s-a detaliat modul de calcul al sumei pretinse.

Instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, şi a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri.

S-au ataşat relaţii ONRC din 24.02.2010 privind existenţa şi sediul pârâtei.

Analizând actele şi lucrările cauzei de faţă, reţine următoarele:

În fapt, la 23.10.2006 între părţi s-au încheiat trei contracte: unul de cofinanţare, al doilea, de racordare la sistemul de distribuţie a gazelor naturale şi al treilea de execuţie.

Prin primul contract încheiat, cel de cofinanţare, se arată că părţile urmează să încheie un contract privind racordarea solicitantului reclamant la sistemul de distribuţie a gazelor naturale – pct. 5, stabilindu-se faptul că obiectul contractului de cofinanţare îl reprezintă finanţarea lucrărilor de proiectare, avizare şi execuţie a extinderii conductei de distribuţie gaze naturale din Amara, jud. Ialomiţa, valoarea totală a acestuia (art. 2 din contract) fiind de 11.528,81 lei fără TVA (13.719,28 lei cu TVA), din care solicitantul reclamant se obligă să contribuie la finanţarea investiţiei cu suma de 9.856,01 lei fără TVA (11.728,66 lei cu TVA).

Această sumă, de 11.728,66 lei, a fost achitată de către solicitantul reclamant pârâtei operator potrivit facturilor fiscale nr. 5116110/23.10.2006 şi 5119056/13.12.2006 şi chitanţelor nr. 7884241/23.10.2006 şi nr. 7884134/13.12.2006, în considerarea prevederilor contractuale care stipulau faptul că suma finanţată de solicitant va putea fi recuperată de către acesta în condiţiile legii, în conformitate cu prevederile art. 65 alin.3 din Legea Gazelor nr. 351/2004 – art. 3.3.

De asemenea, fiind încheiate şi celelalte două contracte, de racordare şi execuţie, instanţa arată că  tariful de racordare, de 1.113,27 lei, astfel cum rezultă din contract, devizul estimativ şi facturile fiscale nr. 5118112/23.10.2006 şi nr. 5119057/13.12.2006, a fost achitat de reclamant prin chitanţele nr. 7884241/23.10.2006 şi nr. 7884134/13.12.2006, ca şi tariful de execuţie a instalaţiei de utilizare gaze naturale pentru cele două puncte de ardere, de 1.019,99 lei, astfel cum rezultă din contract, devizul estimativ şi facturile fiscale nr. 5118113/23.10.2006 şi nr. 5119058/13.12.2006, care a fost achitat de reclamant prin chitanţele nr. 7884241/23.10.2006 şi nr. 7884134/13.12.2006.

În drept, instanţa arată că, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 republ., orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru prestarea unor servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru încheierea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în caz de dubiu, acestea urmând a fi interpretate în favoarea consumatorului.

Având în vedere că în cadrul contractului de cofinanţare, în art. 3.3, s-a făcut menţiune expresă şi clară în sensul că suma finanţată de reclamant va putea fi recuperată de către acesta potrivit dispoziţiilor art. 65 alin.3 din Legea gazelor, iar pârâta invocă faptul că dispoziţia legală arătată – art.65 alin.3 – fusese abrogată la data încheierii contractului, asumându-şi culpa în acest sens, instanţa apreciază că, prin menţinerea acestei clauze în contractul părţilor, consumatorul reclamant a fost indus în eroare cu privire la posibilitatea concretă de recuperare a acestei sume.

Clauza arătată, în mod evident nenegociată, contractul fiind unul de adeziune, face referire la un text legal abrogat, fiind deci neclară tocmai prin faptul că ar fi lipsită de eficienţă juridică, neputând produce efecte juridice, din moment ce textul legal era abrogat la data încheierii contractului, fapt susţinut de către pârâtă, însă menţinerea ei în contract a fost de natură a induce în eroare consumatorul şi a-i determina conduita, astfel că instanţa apreciază că este vădit abuzivă.

Reclamantului i-ar fi trebuit cunoştinţe de specialitate pentru a putea aprecia asupra posibilităţii reale şi efective de a obţine restituirea sumelor, astfel că este irelevantă şi inopozabilă consumatorului susţinerea pârâtei în sensul că nu era posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin.3 forma anterioară nici înainte de abrogare, neexistând norme de reglementare.

Astfel, în temeiul art. 1 alin.1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 republ., instanţa constată caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 3.3 din contractul de cofinanţare nr. 5/23.10.2006 încheiat între părţi, clauză care este neclară şi va fi interpretată potrivit art. 1 alin.2 din acelaşi act normativ, care reprezintă o aplicare în cazul arătat a principiului in dubio pro reo (interpretarea clauzelor neclare în favoarea părţii care se obligă), în favoarea consumatorului reclamant, în sensul aplicării prevederii contractuale care stipulează recuperarea sumei finanţate de reclamant şi nu a inaplicării acesteia.

Vătămarea reclamantului este dovedită prin chiar formularea acţiunii de faţă şi poziţia pârâtei care refuză restituirea sumei, deci din imposibilitatea de a-şi recupera investiţia, astfel că se impune anularea clauzei abuzive şi repunerea părţilor în situaţia în care s-ar fi aflat dacă această clauză, în considerarea căreia reclamantul s-a obligat, ar fi fost valabilă şi ar fi produs efectele previzibile.

Având în vedere că reclamantul a achitat mai multe sume în baza celor trei contracte încheiate, însă prin aplicarea art. 3.3, interpretat în favoarea acestuia, ar fi obţinut exclusiv restituirea sumei finanţate de el conform contractului de cofinanţare nr. 5/23.10.2006, în valoare de 11.728,66 lei, instanţa apreciază cererea reclamantului de restituire a tuturor sumelor achitate, în valoare totală de 13.873,32 lei, este întemeiată doar în parte şi va fi admisă ca atare.

Astfel, cu privire la tarifele de racordare şi execuţie, achitate în temeiul contractelor de racordare la sistemul de distribuţie a gazelor naturale şi de execuţie, care sunt prezumate valabile şi au produs efecte juridice, instanţa arată că acestea erau datorate de reclamant şi nu se justifică restituirea lor.

Pentru motivele arătate, pârâta va fi obligată la restituirea către reclamant a sumei de 11.728,66 lei, reprezentând suma finanţată de solicitantul reclamant conform art. 3 din contractul de cofinanţare nr.5/23.10.2006 încheiat între părţi, şi va respinge ca neîntemeiate restul pretenţiilor reclamantului.

Având în vedere faptul că pârâta nu si-a îndeplinit obligaţia asumată, reclamantul a solicitat daune interese constând în actualizarea creanţei în raport de indicele de inflaţie, cerere apreciată întemeiată, în materie contractuală culpa debitorului fiind prezumată, potrivit art. 1082-1083 Cod civ. Astfel se impune acordarea unor daune interese creditorului care nu si-a realizat creanţa în termenul stabilit.

În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, neexistând o clauză contractuală în acest sens, instanţa arată că un criteriu obiectiv îl reprezintă rata inflaţiei. Mai mult, prin interpretarea dispoziţiilor art. 371² alin.3 Cod proc.civ. care prevăd posibilitatea reactualizării creanţei chiar în cadrul executării silite, instanţa apreciază că, cu atât mai mult, se poate dispune reactualizarea de către instanţă, motiv pentru care va admite cererea de reactualizare a debitului principal în funcţie de rata inflaţiei, apreciind-o întemeiată.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 şi 276 Cod proc.civ., încuviinţarea pretenţiilor reclamantului doar în parte şi culpa procesuală a pârâtei în declanşarea litigiului de faţă, instanţa va admite în parte cererea reclamantului de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în limita pretenţiilor admise. Astfel, însumând contravaloarea taxei judiciare de timbru datorată la pretenţiile admise, în sumă de 814,72 lei, a timbrului judiciar de 5 lei şi a onorariului de avocat integral, în valoare de 1.000 lei, instanţa va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 1.819,72 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare