Revendicare

 Constată că prin acţiunea civilă formulată la 16.10.2009 reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco - Catolică H.  în contradictoriu cu  Biserica Ortodoxă Română H. a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în liberă posesie şi folosinţă lăcaşul de cult greco - catolic  (ca bun principal ) şi casa parohială  (ca bun accesoriu) înscrise în CF 275 H. nr. top. 382 de care a fost deposedată  fără titlu şi să le predea aceste imobile.

Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta arată că imobilul a constituit proprietatea pârâtei prin încheierea nr. 521/2.04.1949 fără nici un titlu, astfel că încheierea e lovită de nulitate absolută. Reclamanta susţine că deşi după 1990 au fost adoptate acte normative privind restituirea locaşurilor  de cult pârâta a refuzat sistematic orice încercare de conciliere.

In drept se invocă Decretul Lege  nr. 115/1938, Decretul 126/1990 şi Legea nr.489 /2006 care a abrogat orice dispoziţie contrară inclusiv Decretul 177/1948.

Acţiunea a fost ulterior completată în sensul că s-a stabilit şi constatarea nulităţii încheierii nr. 524/2.04.1949 din CF emisă în baza Decretului nr. 177/1948 întrucât acesta a fost abrogat prin art.51  din Legea nr.489/2006(f.12).

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi prematur introdusă întrucât nu s-a efectuat procedura prealabilă prevăzută de Decretul Lege nr.126/1990 şi pentru că nu s-a adoptat un act normativ special pentru reglementarea lăcaşurilor de cult.

Pe fond se susţine că preluarea bunurilor nu a fost abuzivă întrucât procesul verbal intervenit între cei doi preoţi  arată  trecerea liber consimţită a credincioşilor la cultul ortodox. Ca urmare, bunul a trecut prin hotărâre judecătorească  în proprietatea pârâtei, deci cu respectarea Decretului Lege nr.115/1938.

Referitor la casa parohială se aplică aceleaşi dispoziţii pentru că, în conformitate cu HG nr. 53 /2008, biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă şi cimitirul  ca anexe ale  acesteia formează un tot unitar.

Pârâta susţine că admiterea acţiunii  nu se impune întrucât reclamanta a fost sprijinită de autorităţile locale în cumpărarea şi amenajarea unui alt spaţiu ca biserică.

Referitor la anularea încheierii de CF se arată că legea cultelor nu retroactivează, dar se invocă art.31 al Legii nr. 489/2006 conform căruia „ persoanele care părăsesc un cult recunoscut nu pot emite pretenţii asupra patrimoniului cultului respectiv”.

Reclamanta a precizat ulterior temeiul juridic al cererii ca fiind art. 34, 35 din Decretul Lege nr. 115/1938 ( pentru nulitatea absolută a încheierii de întabulare) pentru că nu a existat acordul de voinţă al părţilor şi nici o hotărâre judecătorească irevocabilă. Nici Decretul 177/1998  nu poate fi titlu pentru trecerea imobilului în proprietatea pârâtei întrucât  averea cultelor desfiinţate trece în proprietatea Statului.

Tribunalul a considerat că această precizare nu reprezintă o modificare a acţiunii în contextul în care exista deja cerere de constatare a nulităţii încheierii CF şi doar s-a precizat temeiul acestei cereri.

In probaţiune s-au depus la dosar cartea de judecată nr. 146/1949 prin care imobilul a fost întabulata pe numele Bisericii Ortodoxe Române ( f.48) , dovada că la cartea funciară nu se găseşte încheierea atacată nr.524/1949 (f.41) procesul verbal de predare a patrimoniului între cele două biserici în anul 1949  (f. 49) , extras de CF şi copie în întregime a cărţii funciare listele cu credincioşii din localitatea H. –greco –catolică  (f. 115-119) şi ortodocşi (f.120-159), dovada încercărilor de conciliere iniţiate de reclamantă, dovada că la nivel local şi judeţean nu s-a  constituit o comisie mixtă de conciliere şi cerere de retrocedare a imobilelor în litigiu formulată de reclamantă la Comisia Specială pentru retrocedarea bunurilor aparţinând cultelor religioase din 15.01.2003. (f.87).

In cauză s-a efectuat şi o expertiză topografică prin care un expert topograf numit de instanţă a indentificat imobilele ,iar concluziile acestuia au fost în sensul că biserica şi curtea aferentă de 1296 m.p. situată la nr. administrativ 21 este înscrisă corect în CF 100582 Ş. M. sub nr. top 382 provenită din conversia CF 275 H., iar casa parohială cu curte şi grădină de 1994 m. p.  situată la numărul administrativ nr. 20 nu apare  înscrisă în nicio carte funciară. Ca urmare, expertul a propus deschiderea unei foi nedefinitive conform specificaţiilor tehnice ale expertului (f. 3-4 din expertiză).

Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul constată că acţiunea de faţă este neîntemeiată şi va fi respinsă pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare.

Imobilul în litigiu a fost înscris în CF 275 H. sub nr. top. 382 (biserica şi terenul), iar casa parohială cu curtea şi grădina nu sunt evidenţiate în cartea funciară. Aceste imobile situate administrativ în loc. H. la numărul 21 şi 20  au fost proprietatea reclamantei Biserica Greco - Catolică H. conform menţiunii din CF sub  B11. Împrejurarea că şi casa parohială şi terenul aferent au aparţinut reclamantei fiind preluate împreună cu biserica nu este contestată de pârâtă.

La 2.04.1949 prin încheierea nr. 524 s-a înscris dreptul de proprietate asupra acestui imobil pe numele pârâtei Biserica Ortodoxă Română H. Încheierea s-a făcut pe baza Cărţii de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25.02.1949 pronunţată în temeiul decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor  religioase .

După acest moment locaşul de cult a fost folosit exclusiv  de pârâtă.

Prin acţiunea de faţă se solicită să se constate nulitatea încheierii nr. 524/1949 întrucât temeiul acestuia (Decretul nr. 177/1948) a fost abrogat prin art.81 al legii nr. 489/2006 şi în baza art.34 şi 35 din Decretul Lege nr. 115/1938 pentru că nu sunt îndeplinite cerinţele acestui text legal, respectiv întabularea pârâtei nu s-a făcut  cu acordul de voinţă al părţilor sau pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

Subsecvent acţiunii în rectificarea cărţii funciare se formulează şi o acţiune în revendicare prin care se solicită obligarea pârâtei să-i lase reclamantei posesia şi folosinţa acestor imobile.

Faţă de obiectul acţiunii tribunalul apreciază că nu are relevanţă împrejurarea că reclamanta are în prezent un alt imobil în care să se efectueze slujbele religioase, indiferent că pentru dobândirea şi amenajarea acestuia a beneficiat de diferite sume de bani de la autorităţile locale.

Sprijinirea cultelor religioase recunoscute legal şi reprezentate în rândul populaţiei locale este normală şi a fost făcută şi faţă de pârâtă deci nu se poate susţine că reclamanta nu ar mai avea interes în redobândirea unui imobil  numai pentru că a fost sprijinită să dobândească un alt imobil, mai ales că între părţi nu a existat ideea unui schimb.

Apoi, din punct de vedere al procedurii de conciliere prevăzută de Decretul  Lege nr. 126/1990, tribunalul apreciază că excepţia inadmisibilităţii şi prematurităţii invocate de pârâtă sunt neîntemeiate şi vor fi respinse.

Este adevărat că prin art.3 al Decretului Lege nr. 126/1990  s-a prevăzut că situaţia juridică a lăcaşelor de cult a caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi preluate de Biserica ortodoxă Română  se va stabili de către o comisie mixtă ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părţi cu respectarea unor condiţii de formă specifice (art.3 al. 2).

Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, tribunalul apreciază că acţiunea nu este inadmisibilă şi nici prematură, ci se poate soluţiona prin analizarea fondului cauzei.

Această soluţie se impune întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluţionării amiabile a litigiului, iar condiţiile pentru evacuare au fost stabilite pentru a da celeilalte părţi termen pentru analizarea propunerilor şi găsirea unei soluţii amiabile. Ori în cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis (chiar înainte de a revendica bunul, pentru că s-a solicitat şi o folosinţă provizorie sau una alternativă) fără a obţine nici un rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nici o intenţie de conciliere nici măcar în cursul procesului de faţă instanţa apreciază că procedura  prevăzută de  art.3 al.2 din Decretul Lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un  rezultat chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită. Pentru aceste motive, excepţiile invocate vor fi respinse, mai ales că şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este în acest sens. Această instanţă, a arătat că respingerea unei acţiuni ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurilor prealabile reprezintă o încălcare a art.6 din CEDO  pentru că nu se asigură dreptul de acces la instanţă şi a art.14 din CEDO dacă în situaţii similare unele cauze au fost soluţionate pe fond (cauza Parohia Greco- Catolică Sâmbăta Bihor contra România). A refuza accesul la justiţie al reclamantei încalcă şi art. 21 din Constituţie şi art. 3 din Codul civil.

In plus, la nivelul judeţului Sibiu nici nu s-a constituit comisia mixtă, ca urmare nu se poate imputa reclamantei lipsa dialogului şi a concilierii.

De altfel, reclamanta nu trebuia în legătură cu obiectul cauzei de faţă să formuleze cerere nici la comisia specială, în temeiul OUG nr. 94/2000, pentru că lăcaşurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea  acestei legi speciale.

In cea ce priveşte casele parohiale tribunalul apreciază că acestea trebuie considerate ca un accesoriu al lăcaşului de cult şi supuse aceluiaşi regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza OUG nr. 94/2000, ci doar acţiune conform  dreptului comun (aceasta este singura soluţie în lipsa unui act  normativ special a cărui elaborare şi adoptare nu s-a realizat  deşi s-a manifestat această intenţie de peste 10 ani.)

Accesorialitatea casei parohiale faţă de lăcaşul de cult rezultă şi din HG nr. 53/2008 în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă şi cimitirul ca anexe  ale acesteia formează un tot unitar.

Analizând situaţia juridică a imobilului în litigiu aşa cum aceasta rezultă din cartea funciară se constată că acţiunea este neîntemeiată şi va fi respinsă .

In primul rând tribunalul reţine că acţiunea nu este prescrisă.

Conform art.36 din decretul Lege nr. 115/1938 (în vigoare la data efectuării înscrierilor) acţiunea în revendicare, sub rezerva prescripţiunii acţiunii de fond va fi imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit (…).

Acţiunea în rectificare va fi respinsă. Reclamanta a invocat ca temei al rectificării următoarele motive:

-abrogarea Decretului nr. 177/1998 care a constituit titlul de dobândire al pârâtei;

-lipsa acordului părţilor sau a unei hotărâri judecătoreşti pentru întabularea pârâtei.

Niciunul dintre motive nu este întemeiat .

Referitor la primul motiv, este adevărat că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin art.51 din Legea nr. 489/2006, însă abrogarea acestui act normativ şi recunoaşterea Bisericii greco –catolice de către Statul român după 1990 nu are ca efect direct redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă şi nici nu poate impune concluzia că reclamanta nu a pierdut niciodată proprietatea asupra bunurilor. Dimpotrivă, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate pe care pârâta l-a dobândit şi l-a exercitat până în prezent.

In acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin mai multe decizii având ca obiect Decretul Lege nr. 126/1990 (decizia nr. 23/1993, decizia nr.49/1995).

Astfel s-a arătat că soluţia pronunţată de Curtea Constituţională este în concordanţă cu Apelul Senatului României din 29 decembrie 1994 şi cu Documentul de la Balamand - Liban, elaborat de Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între biserica ortodoxa şi biserica romano-catolica, la al VII-a sesiune plenara ce a avut loc între 17-24 iunie 1993. La pct. 31 din acest document se face apel "să ne amintim de îndemnul Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creştinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frătesc, evitând astfel de a incredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se puneau între biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericesti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine numai pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale".

Trimiterea la realităţile prezente de pe plan local rezultă şi din Legea cultelor nr. 489/2006. Acest act normativ a abrogat Decretul nr. 177/1948 şi a prevăzut că disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă iar în caz contrar, potrivit dreptului comun (art.31.al.3).

In ceea ce priveşte al doilea motiv invocat de reclamantă referitor la lipsa titlului (sau nevalabilitatea) înscrierii în CF a pârâtei şi acesta este neîntemeiat. Pârâta este întabulată în CF în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în baza unui act normativ în vigoare la acel moment.

Prin această hotărâre s-a constatat că trecerea credincioşilor din H. de la cultul greco-catolic la cultul ortodox s-a făcut în proporţie de 100%, astfel că în temeiul art. 37 din Decretul nr.177/1948, întreaga avere aparţinând fostei parohii greco-catolice din comuna H. a trecut în proprietatea pârâtei din prezenta cauză.

Susţinerile reclamantei, că nu există titlu  valabil (hotărâre judecătorească) pentru întabularea pârâtei este deci nereală. Dimpotrivă, trecerea s-a făcut conform legii în vigoare la acel moment, prin hotărâre judecătorească ce a consfinţit îndeplinirea cerinţelor  legale pentru rectificarea cărţii funciare şi restabilirea situaţiei anterioare.

Întrucât în cartea funciară apare ca proprietar pârâta care şi foloseşte imobilele, rectificarea înscrierii nu este justificată, astfel că urmează a fi respinsă şi acţiunea în revendicare (indiferent care ar fi temeiul acesteia –art.480 C. civ. Legea nr. 489/2006 sau decretul nr. 126/1990) întrucât reclamanta nu poate opune pârâtei nici un titlu care să-i legitimeze acţiunea.

Tribunalul nu ignoră contextul politic în care s-a făcut întabularea pârâtei, ci doar a arătat că în speţa de faţă au fost respectate toate dispoziţiile legale referitoarea la cultele religioase şi la întabulare (Decretul Lege nr. 115/1938) în vigoare la data întabulării, astfel că titlu pârâtei este valabil. Abrogarea actelor normative pe baza cărora a fost desfiinţat la acel moment cultul greco-catolic şi s-a făcut preluarea patrimoniului acestuia, fie de către Stat, fie de către Biserica Ortodoxă Română nu invalidează titlu pârâtei care a fost o hotărâre judecătorească.

Faţă de toate aceste motive s-a respins acţiunea formulată şi precizată şi s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare