Pretenţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Filiaşi  la data de 24.01.2011 şi înregistrată pe rol sub nr. 87/230/2011, reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă  Craiova a chemat în judecată pe pârâtul G. C. pentru ca prin  sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de  280,90 lei reprezentând  contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionată de spital cu acordarea  serviciilor  medicale, reactualizată cu indicele de inflaţie până la data  plăţii efective a debitului.In motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că în perioada 24.02.2008-25.02.2008, pârâtul a fost internat în secţia  ortopedie, iar contravaloarea zilelor de spitalizare sunt în cuantum de 280,90 lei, sumă ce nu a fost achitată până în prezent, fiind întrunite astfel condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 şi 999  C.civ., precum şi condiţiile  prevăzute de art.313 din Legea nr.95/2006 privind  reforma în domeniul sănătăţii. A mai arătat reclamantul că, potrivit dispoziţiilor art.313 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii care prevăd că „pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc  calitatea procesuală a acestora”, iar spitalul, în calitate de furnizor de servicii medicale are obligaţia de a recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată, întrucât pârâta a fost victima unei agresiuni, iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat acestuia nu sunt suportate de Fondul naţional de asigurări de sănătate. În susţinerea opiniei sale, reclamantul a invocat şi Minuta CSM pentru discutarea aspectelor de practica neunitară din 01.04.2009 .A învederat reclamantul că sumele solicitate de unităţile sanitare cu serviciile medicale acordate pacienţilor victime ale agresiunilor/accidentelor de circulaţie, trebuie recuperate de furnizorii de servicii medicale, în speţă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi restituite către Casa de Asigurări de Sănătate Dolj, de la persoanele care datorează debitul.In drept, a invocat dispoziţiile art.998 şi 999 C.civ., art.112 C.pr.civ. şi art.313 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, iar în dovedire a depus la dosar, în copie: decont de cheltuieli.Potrivit dispoziţiilor art.17 din Legea nr.146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, reclamantul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.Pârâtul nu a depus la dosar întâmpinare şi nu s-a prezentat în instanţă.Din oficiu, instanţa a solicitat CAS Dolj şi CASAOPSNAJ să comunice dacă în perioada spitalizării, pârâtul era asigurată, CASAOPSNAJ răspunzând prin adresa nr.1222/9.03.2011 şi depusă la dosar la data de 10.03.2011 , prin care s-a învederat că în perioada 24.02.2008-25.02.2008, pârâtul figura ca persoană asigurată.Pe parcursul judecăţii, instanţa a administrat proba cu înscrisuri.Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa constată şi reţine următoarele În perioada 24.02.2008-25.02.2008 pârâtul G. C. a fost internat în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, contravaloarea îngrijirilor medicale ce i-au fost asigurate fiind de 280,90 lei, după cum rezultă din decontul de cheltuieli depus de reclamant Conform susţinerilor reclamantului, pârâtul a fost victima unui accident de circulaţie, fiind internat la secţia Ortopedie a Spitalului Clinic Judeţean Craiova, în perioada 24.02.2008-25.02.2008, unde i s-au acordat îngrijiri medicale, iar sumele ocazionate de unităţile sanitare cu serviciile medicale acordate pacienţilor victime ale agresiunilor sau accidentelor trebuie recuperate.În calitate de furnizor de servicii medicale, spitalul are dreptul legal de a se subroga în drepturile Casei de Asigurări de Sănătate, dobândind calitatea procesuală a acestora, pentru recuperarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile medicale, astfel cum prevede art. 313 alin.1 din Legea  nr.95/2006.Potrivit art. 313 alin. 1 din Legea  nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, „persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată”Se observă că o condiţie esenţială pentru a putea fi declanşată acţiunea de recuperare a sumelor cheltuite, este ca acţiunea să fie îndreptată împotriva persoanei vinovate de vătămarea sănătăţii, iar o altă condiţie este ca persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea să fi vătămat sănătatea altei persoane şi nu pe cea proprie.Reclamantul şi-a întemeiat prezenta acţiune pe dispoziţiile art. 998 şi art.999 din Codul civil, considerând în mod neîntemeiat că atitudinea pârâtului de a nu solicita tragerea la răspundere a persoanei ce ar fi provocat accidentul, constituie o faptă ilicită.Noţiunea de faptă ilicită desemnează conduita umană – comisivă sau omisivă – păgubitoare prin care se aduce atingere drepturilor subiective ori intereselor ocrotite de lege. Integrarea faptei ilicite între condiţiile ce antrenează răspunderea rezultă din dispoziţiile art.998 şi urm. din Codul civil. Literatura de specialitate a evidenţiat câteva trăsături caracteristice ale faptei ilicite: caracterul obiectiv, în sensul că este o manifestare umană exteriorizată, comisivă sau omisivă; este mijlocul de obiectivare a unui element psihic – voinţa omului de a alege o anumită conduită; este un act reprobabil din punct de vedere subiectiv şi social, constituind o încălcare a normelor juridice sau a celor de convieţuire socialăSolicitarea acordării asistenţei medicale pentru pârât sau neindicarea autorului accidentului de către persoana vătămată nu constituie o faptă ilicită.În conformitate cu dispoziţiile art.170 alin.1 din Legea nr.95/2006, orice spital are obligaţia de a acorda primul ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă oricărei persoane care se prezintă la spital, dacă starea sănătăţii persoanei este critică.Urgenţa medicală, astfel cum este definită de art.86 al.1 lit.e din acelaşi act normativ, constă în accidentarea sau îmbolnăvirea acută, care necesită acordarea primului ajutor calificat şi/sau a asistenţei medicale de urgenţă, la unul sau mai multe niveluri de competenţă, după caz. Ea poate fi urgenţă cu pericol vital, unde este necesară/sunt necesare una sau mai multe resurse de intervenţie în faza prespitalicească, continuând îngrijirile într-un spital local, judeţean ori regional, sau urgenţă fără pericol vital, unde îngrijirile pot fi efectuate, după caz, cu sau fără utilizarea unor resurse prespitaliceşti, la un centru ori cabinet medical autorizat sau, după caz, la un spital.Chiar dacă nu ar fi fost asigurat, pârâtul beneficia de servicii medicale gratuite în cazul urgenţelor medicale, conform dispoziţiilor art.220 din Legea nr.95/2006. Instanţa are în vedere şi faptul că, astfel cum s-a comunicat prin adresa nr.1222/09.03.2011 , pârâtul figura ca asigurat la CASAOPSNAJ din anul 2006 şi în prezent, în calitate de salariat al M.J., cu declaraţii de plată depuse la zi de către angajator, având deci dreptul de a beneficia de servicii medicale gratuite.Din decontul de cheltuieli depus de reclamant la dosar, reiese că pârâtul a fost spitalizat de la data de 24.02.2008 la data de 25.02.2008, diagnosticul fiind contuzie a gâtlejului, diagnostic stabilit de un medic specialist ortopedie. Este evident că în cauză este vorba de o urgenţă medicală, devenind aplicabile dispoziţiile art.220 din Legea nr.95/2006, astfel că pârâtul beneficia de asistenţă medicală gratuită.Chiar şi în ipoteza în care pârâtul ar fi cunoscut identitatea persoanei care a provocat accidentarea acestuia şi nu a comunicat reclamantului identitatea acestei persoane, fapta sa nu constituie o faptă ilicită în sensul art. 998 Cod civil.Reclamantul, de altfel, nu a făcut niciun demers pentru identificarea persoanei vinovate de agresiune, deşi aceasta s-a consemnat la internarea bolnavului, fiind înscrisă situaţia în fişa de calcul. Astfel, potrivit art.313 din Legea nr.95/2006, în cazul în care o persoană, prin fapta sa, aduce daune sănătăţii alteia, răspunde potrivit legii şi are obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale, care au obligaţia de a depune diligenţe în acest sens.Astfel, potrivit art.313 al.2 din Legea nr.95/2006, furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.Dacă o astfel de evidenţă ar fi fost păstrată în mod corect, reclamantul ar fi avut posibilitatea să interogheze bolnavul la internarea în spital şi să solicite să i se comunice numele agresorului, răspunderea civilă delictuală a acestuia nedepinzând de tragerea la răspunderea penală.Nu poate fi primită prin urmare susţinerea reclamantului că prin neanunţarea identităţii persoanei care a produs accidentul pârâtului ar fi săvârşit o faptă ilicită atâta timp cât nu avea această obligaţie şi fapta sa nu a adus o pagubă în patrimoniul acesteia.Cheltuielile efectuate pentru tratarea pârâtului sunt, potrivit susţinerilor reclamantului, urmarea vătămărilor produse de o terţă persoană, cauza prejudiciului suferit de reclamant fiind fapta acestei terţe persoane şi nu cea a pârâtului accidentat.Rezultă astfel că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, acestuia neputându-i fi imputată săvârşirea unei fapte ilicite.În cazul cheltuielilor ocazionate de asistenţa medicală acordată victimelor, legiuitorul a înţeles să sancţioneze pe autorii acestora. În acest sens, prin dispoziţiile art.  313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată şi completată, s-a prevăzut că, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale.În nici un caz aceste dispoziţii nu ar putea fi interpretate în sensul că victimele unor astfel de fapte ar trebui să suporte cheltuielile efectuate de spital în vederea recuperării lor, atâta timp cât aceste fapte sunt imputabile unor terţe persoane.Dimpotrivă, prevederile art. 313 din Legea nr. 95/2006 sunt clare şi neechivoce în sensul că legiuitorul a înţeles să sancţioneze persoanele care, cu intenţie sau din culpă, au adus atingere integrităţii corporale şi sănătăţii altor persoane, stabilind în sarcina acestora obligaţia de a achita contravaloarea serviciilor medicale efectuate în astfel de situaţii şi de a repara în felul acesta prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale.Nu are relevanţă eventuala pasivitate a pârâtului în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile a autorului agresiunii câtă vreme obligaţia acestuia din urmă de a repara prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale este reglementată în mod expres în lege: „persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată”.Privitor la practica judiciară relevantă, respectiv opinia majoritară care ar fi fost exprimată în Minuta CSM pentru discutarea aspectelor de practică neunitară din 01.04.2009 (paragraf 29), instanţa reţine, în primul rând, că în sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu este considerată izvor de drept, art.4 C.civ. interzicând judecătorului "de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. Opinia exprimată în cadrul Comisiei CSM pentru unificarea practicii judiciare este una orientativă pentru judecător, fără a fi legiferată nicăieri obligativitatea respectării întocmai a acesteia.

Pe de altă parte, reclamantul denaturează în mod voit adevărul, opinia majoritară exprimată în cadrul şedinţei Comisiei CSM pentru discutarea aspectelor de practică neunitară din 01.04.2009 fiind în sensul că în situaţia în care persoana spitalizată a fost victima unei agresiuni, faţă de prevederile art.313 al.1 din Legea nr.95/2006 şi art.1 pct.34 din OUG nr.72/2006, calitate procesuală pasivă nu are persoana spitalizată – indiferent dacă victima este sau nu persoană asigurată – ci autorul direct al faptei de agresiune, din cauza căruia a fost necesară spitalizarea victimei. S-a considerat că dispoziţiile legale mai sus citate sunt în concordanţă cu practica europeană, prin care se acordă protecţie victimelor faptelor ilicite, iar unitatea spitalicească nu poate pretinde victimei să identifice autorul faptei.Din considerentele mai sus arătate, instanţa urmează să respingă acţiunea civilă având ca obiect „pretenţii” formulată de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova în contradictoriu cu pârâtul G. C. ca neîntemeiată.Respinge acţiunea civilă având ca obiect „pretenţii” formulată de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, jud. Dolj în contradictoriu cu pârâtul G. C. ca neîntemeiată.Irevocabilă.Pronunţată în şedinţa publică de la 23 martie 2011.

1

Domenii speta

Spete similare