Procedura insolvenţei

Legea insolvenţei permite prin reglementarea cuprinsă în art. 138 alin. (3), recunoaşterea calităţii procesuale active subsidiare a unui creditor de a formula acţiunea în atragerea răspunderii fostelor organe de conducere ale debitoarei, supuse procedurii insolvenţei, acest aspect nu implică ca, dacă judecătorul sindic i-a conferit legitimitate procesuală pentru introducerea acţiunii întemeiată pe art. 138 din Legea 85/2006, implicit i-a recunoscut dreptul, în calitate de creditor bugetar, de a face dovada elementelor delictuale prevăzute de articolul indicat.

Prin Decizia civilă nr. 425/A/11.05.2015 Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 161/12.02.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1831/108/2014/a1, instanţa de apel reţinând următoarele:

Prin sentinţa apelată a fost respinsă cererea formulată de reclamanta  A.A.A.S. împotriva  pârâtului  S.M.,  având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei SC T SRL, prima instanţă reţinând că lichidatorul  judiciar, analizând actele debitoarei care i-au fost puse la dispoziţie de reprezentanţii legali ai debitoarei, nu a identificat elemente care ar putea conduce la angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei

Potrivit tabelului definitiv al creanţelor debitoarei (fila 105 dosar insolvenţă), creditorii înscrişi în tabel sunt : DGRFP Timişoara – AJFP Arad cu o creanţă de 92 lei şi AAAS Bucureşti, cu o creanţă de 145, 97 lei, în total suma de 237,97 lei, sumă în raport cu care creditorul majoritar a cerut angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Astfel, judecătorul sindic  a reţinut că în ceea ce priveşte culpa administratorului şi legătura de cauzalitate, acestea sunt condiţii de bază ale răspunderii, care trebuie dovedite la fel ca şi fapta ilicită şi prejudiciu, legea neinstituind nici o prezumţie în privinţa celor două elemente menţionate iniţial şi este necesar să se probeze că administratorul, prin săvârşirea culpabilă a uneia sau mai multora dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de art. 138 din Legea 85/2006, a dus la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, iar pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile legale arătate, se impunea ca faptele să se fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele prevăzute de textul ce le enumeră.

Această răspundere este o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârşirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de încetare a plăţilor de către societate.

Natura juridică a răspunderii institute de art. 138 din Legea insolvenţei este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, culpa.

Faptele enumerate în dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006, trebuie să fi contribuit la insuficienţa activului iar prin urmare, trebuie să se probeze că administratorul, prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societăţii în stare de insolvenţă.

 Răspunderea pentru insuficienţa activului trebuie angajată doar dacă prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă  a administratorului.

În cauză, judecătorul sindic a reţinut că reclamanta nu a dovedit existenţa unor fapte de natura celor prevăzute de art.138 din Legea 85/2006, că au fost săvârşite de pârât şi nici că acesta  le-ar fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele arătate de legiuitor în textul de lege incident, aşa cum s-a evidenţiat.

Sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea insolvenţei nu atrage automat răspunderea administratorului.

Ori, aceste dovezi nu au fost administrate, raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la insolvenţă relevând că pârâtul nu a săvârşit faptele prevăzute la art. 138  din Legea 85/2006.

Împrejurarea că reclamanta a apreciat că există aceste fapte, fără a le individualiza în  condiţiile în care nu a  dovedit existenţa raportului de cauzalitate între fapta pârâtului şi prejudiciu, nu au echivalat, în opinia primei instanţe, cu vreuna dintre ipotezele prevăzute în art. 138 Legea 85/2006, şi nici că pârâtul a contribuit la ajungerea debitoarei în insolvenţă  prin vreuna din faptele prevăzute la art. 138 din Legea 85/2006.

Acuzaţia referitoare la faptul că  pârâtul a săvârşit aceste  fapte trebuie probată, iar simpla invocare că pârâtul a săvârşit aceste  fapte, nu antrenează răspunderea patrimonială a acestuia.

Ba mai mult, din raportul de activitate nr. 2 (fila 146 dosar de insolvenţă), judecătorul sindic a reţinut că fosta contabilă a debitoarei s-a prezentat la sediul lichidatorului judiciar şi a depus în copie dovada achitării sumei de 150 lei către AAAS Bucureşti, în condiţiile în care datoria  acesteia din tabelul definitiv de creanţe este suma de 145, 97 lei.

Faţă de toate aceste considerente, nefiind incidente prev.art.138 din Legea nr.85/2006, Tribunalul Arad a respins acţiunea exercitată de reclamantă împotriva pârâtului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel AAAS, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata întregului pasiv al debitoarei.

În motivare arată că  pârâtul nu a făcut dovada predării patrimoniului debitoarei, lipsa acestei dovezi, coroborată cu cererea de deschidere a procedurii insolvenţei ducând la concluzia însuşirii activelor debitoarei de către pârât, faptă care atrage răspunderea acestora, în baza art. 138 lit. a) si e) din Legea nr. 85/2006.

Apelanta susţine că, din analiza bilanţului contabil, rezultă că debitoarea avea înregistrate în contabilitate la 31.12.2013, imobilizări corporale, constând în instalaţii tehnice şi obiecte de inventar care nu au fost predate lichidatorului judiciar pentru a fi valorificate în vederea îndestulării creditorilor, astfel că sunt incidente prevederile art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006.

De asemenea susţine că din raportul lichidatorului judiciar nu rezultă că au fost efectuate demersuri pentru recuperarea creanţelor şi nici nu se precizează dacă au fost prescrise, astfel încât apelanta consideră că sunt incidente prevederile art. 138 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006.

Prin modul de folosire a sumelor de bani, respectiv împrumuturile luate de debitor, apreciază că fostul administrator se face vinovat de utilizarea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri pentru fapta prevăzuta de art. 138 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2006.

A.A.A.S. consideră eronate susţinerile judecătorului sindic cu privire la faptul că legea insolvenţei nu instituie o prezumţie de vinovăţie şi de răspundere a administratorilor debitoarei, deoarece aceasta rezultă din chiar modul de prezentare a faptelor care presupun un interes străin societăţii debitoare, o cauză nelicită sau o încălcare vădită a dispoziţiilor. Vinovăţia apare în această situaţie sub forma intenţiei, directe sau indirecte, în sensul că autorul prevede rezultatul şi urmăreşte producerea lui sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Ţinând seama că în patrimoniul debitoarei au fost înregistrate imobilizări corporale, apelanta consideră că prin valorificarea acestora se puteau achita datoriile către creditori şi evitată, astfel, starea de insolvenţă a societăţii. În această situaţie este evidentă legătura de cauzalitate dintre faptele săvârşite cu vinovăţie de pârât, care se circumscriu dispoziţiilor art. 138 lit. a) şi e) din Legea nr. 85/2006 şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.

Ulterior, formulării acţiunii prevăzuta de art. 138 din lege, fostul administrator statuar a achitat creanţa A.A.A.S., dar fără a achita creanţa D.G.R.F.P.

Precizează că A.A.A.S., prin cererea de atragere a răspunderii patrimoniale, a solicitat acoperirea întregului pasiv al debitoarei, nu numai creanţa deţinută de apelantă, astfel încât aceasta consideră neîntemeiată respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale pe motiv că fostul administrator al debitoarei a achitat integral creanţa A.A.A.S.

Ba mai mult, urmare a achitării creanţei A.A.A.S. de către fostul administrator al debitoarei prin intermediar - fosta contabilă a societăţii, se evidenţiază faptul ca acesta îşi recunoaşte vinovăţia pentru ajungerea debitoarei în încetare de plăţi, drept pentru care cu atât mai mult A.A.A.S consideră neîntemeiată respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.

Apelanta concluzionează că fosta conducere este răspunzătoare pentru neîndeplinirea tuturor obligaţiilor care îi reveneau cu privire la reprezentarea şi buna gestionare a societăţii potrivit prevederilor generale cuprinse în art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990.

În drept, invocă dispoziţiile art. 96 alin. (2) şi art. 466 şi următoarele din Codul de procedura civilă cu privire la apel, art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Intimatul nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare.

Examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, a dispoziţiilor art. 477 şi urm. Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat  şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:

 Asupra fondului pricinii, instanţa reţine că se impune aprecierea calităţii recurentei de a formula prezentul demers.

 Cu toate că legea insolvenţei permite prin reglementarea cuprinsă în art. 138 alin. (3), recunoscând calitatea procesuală activă subsidiară a unui creditor de a formula acţiunea în atragerea răspunderii fostelor organe de conducere ale debitoarei, supuse procedurii insolvenţei, acest aspect nu implică ca, dacă judecătorul sindic i-a conferit legitimitate procesuală pentru introducerea acţiunii întemeiată pe art. 138 din Legea 85/2006, implicit i-a recunoscut dreptul, în calitate de creditor bugetar, de a face dovada elementelor delictuale prevăzute de articolul indicat.

Pe de o parte, nu judecătorul sindic recunoaşte, în speţă, legitimitatea procesuală activă, ci ea este conferită de lege, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în textul menţionat.

Totodată, indiferent de acest aspect, partea care face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească.

Revenind la textul legal, acesta stabileşte că dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

Însă, în privinţa declarării căii de atac incidentă în speţă, dacă, la fond, s-a respins o cerere cu obiectul menţionat, declararea căii de atac este reglementată distinct, atât ca modalitate de reprezentare a intereselor părţilor în cauză, cât şi ca limitare a acestei investiri, printr-o excepţie de la regula de drept comun conform căreia părţile din cadrul judecăţii, pe fond a unei cereri, se regăsesc şi în cadrul procesual al soluţionării căii de atac.

În acest cadru, alin. (6) al aceluiaşi articol, stipulează că în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii introduse în temeiul alin. (1) sau, după caz, alin. (3), administratorul judiciar/lichidatorul care nu intenţionează să formuleze apel împotriva acesteia va notifica creditorii asupra intenţiei sale. În cazul în care adunarea generală sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor decide că se impune introducerea apelului, administratorul judiciar trebuie să formuleze calea de atac, potrivit legii.

Ca urmare, condiţiile de promovare a căii de atac sunt opţionale şi alternative. Astfel, o poate declara practicianul în insolvenţă, sau, când apreciază că nu se impune promovarea căii de atac, îi va notifica creditorii asupra intenţiei sale. Apoi, dacă adunarea generală sau creditorul majoritar decide că se impune introducerea apelului, doar atunci administratorul judiciar trebuie să formuleze calea de atac, potrivit legii.

De aici rezultă expres faptul că numai practicianul în insolvenţă promovează calea de atac, indiferent dacă o face din propria iniţiativă sau la dispoziţia creditorilor, însă numai în modalitatea şi conform paşilor de urmat precizaţi în cuprinsul dispoziţiilor redate mai sus.

De aceea, fără a nega interesul unui creditor participant la procedura insolvenţei de a declara o cale de atac împotriva hotărârii nefavorabile pronunţate pe fond, legiuitorul a apreciat că acest demers nu se poate realiza de orice parte care alegă  un interes, ci doar de practician, tocmai pentru că, în procedura insolvenţei este vorba de un interes colectiv şi nu de unul individual.

 Pentru aceste considerente, Curtea a respins apelul.

Domenii speta

Spete similare