Drept civil. Partaj judiciar succesoral

Prin sentinţa civilă nr. 2513 pronunţată la data de 22.11.2013 de Judecătoria Roman  a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă modificată de ieşire din indiviziune, constatarea dreptului de creanţă şi instituirea măsurilor asigurătorii formulată de reclamanta CCM împotriva pârâţilor H. C. P. şi P. A.C., privind suma de 142.730 RON menţionată în ordinul de plată nr. 1 din 29 decembrie 2008.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî acestea, prima instanţă a reţinut că, prin acţiunea civilă iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman, reclamanta i-a chemat în judecată pe cei doi pârâţi, solicitând emiterea unei ordonanţe de plată, în sensul obligării pârâţilor de a consemna suma de 142.730 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data de 29.12.2008.

A precizat că este fiica defunctei H. E., decedată la 8.04.2013, calitate în care justifică interesul de a promova prezenta cerere de aducere a sumei menţionate la masa succesorală. La data de 26.02.2013, numita S. A.E., în calitate de tutore al defunctei (conform sentinţei civile nr. 14.743/11.09.2012 a Judecătoriei Iaşi), i-a notificat pe pârâţi în conformitate cu prevederile art. 1014 NCPC. Creanţa pretinsă are caracter cert, în sensul că suma de 142.730 RON este menţionată în ordinul de plată din 29.12.2008 (prin care pârâtul H. C. P., în calitate de împuternicit, a efectuat o plată din contul defunctei către pârâta P. A. C.), lichid şi exigibil (prin sentinţa civilă nr. 21.428/17.12.2012 a Judecătoriei Iaşi pârâţii fiind obligaţi să-i comunice reclamantei condiţiile contractului de împrumut încheiat cu defuncta). 

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1013 şi urm. NCPC.

La data de 22.05.2013, pârâta P. A.C. a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului H. C.P., prematuritatea şi nulitatea notificării necesare îndeplinirii procedurii prealabile şi inadmisibilitatea cererii introductive, prin lipsa îndeplinirii condiţiei prealabile a notificării. În susţinerea acestor excepţii şi pe fond, pârâta a precizat că, notificarea la care a făcut referire reclamata, a fost emisă la cererea numitei S. A.E., curator special al defunctei H. E., în condiţiile în care aceasta din urmă a decedat la data de 8.04.2013. Prin decesul persoanei ocrotit, calitatea de curator a încetat de drept, astfel că, în lipsa unei hotărâri irevocabile de punere sub interdicţie, demersul reclamantei se vădeşte a fi prematur. Reclamanta nu deţine o creanţă exigibilă, în condiţiile în care nu a făcut dovada cine a avut calitatea de împrumutat şi cine cea de împrumutător. În realitate, defuncta H. E. este cea care a împrumutat în mod repetat diferite sume de bani de la pârâtă, iar când defuncta i-a înstrăinat reclamantei o suprafaţă de teren, a restituit pârâtei o parte din datorie. În acest scop, l-a desemnat pe fiul său H. C.P. în calitate de împuternicit pentru operaţiuni din contul bancar. Ulterior, starea de sănătate a defunctei s-a deteriorat, suferinţa psihică agravându-se, astfel că la data de 8.04.2013 a decedat.

La aceeaşi dată pârâtul H.C.P. a formulat la rândul său întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, prematuritatea şi nulitatea notificării necesare îndeplinirii procedurii prealabile şi inadmisibilitatea cererii introductive, prin lipsa îndeplinirii condiţiei prealabile a notificării. Pe fond, a solicitat respingerea cererii reclamantei, ca efect al lipsei condiţiei exigibilităţii creanţei. În susţinerea excepţiilor şi pe fond, pârâtul a invocat, în esenţă, aceleaşi considerente de fapt care au fost expuse în cuprinsul întâmpinării depuse de co-pârâtă. A mai arătat că prezenta acţiune are un scop imoral, întrucât reclamanta doreşte să reintre în posesia sumei de bani pe care a achitat-o defunctei la cumpărarea unei suprafeţe de teren situate în mun. Iaşi. Referitor la ordinul de plată din data de 29.12.2008, pârâtul a precizat că a efectuat din contul mamei sale către co-pârâtă o plată cu titlul „contravaloare contract de împrumut” şi că, în realitate, este vorba de restituirea de către defunctă a unui împrumut primit de la P. A.C., şi nu de acordarea unui împrumut acesteia din urmă. Pârâtul susţine că la solicitarea expresă a defunctei, în luna decembrie 2008, cu 3 ani înainte de formularea cererii de punere sub interdicţie, a efectuat o plată către co-pârâtă în sumă de 142.730 RON, reprezentând o parte din împrumutul în valoare de 150.000 RON pe care i-l datora acesteia.

La data de 3.06.2013 reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului H. C.P., motivat de împrejurarea că acesta este cel care a emis ordinul de plată a sumei de 142.730 RON către pârâta P. A.C.. Mai mult, pârâtul are, alături de reclamantă, calitatea de succesor legal al defunctei, ceea ce îi legitimează calitatea procesuală. A solicitat respingerea excepţiei prematurităţii, motivat de împrejurarea că procedura de notificare şi punere în întârziere a pârâţilor a fost demarată la data de 26.02.2013, în timpul vieţii defunctei, de tutorele S. A.E.. Împrejurarea că hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie nu este irevocabilă nu poate împiedica tutorele să realizeze acte juridice de administrare în interesul persoanei ocrotite. Dânsa, în calitate de succesoare legală a defunctei, este îndreptăţită să continue orice acţiune judecătorească începută în numele defunctei, iar susţinerile pârâţilor potrivit cărora defuncta ar fi împrumutat sume de bani de la P. A.C. nu corespund realităţii. Pârâţii au acţionat în mod constant şi continuu împotriva intereselor defunctei (aspect reţinut chiar în hotărârea de punere sub interdicţie), iar în realitate, prin ordinul de plată respectiv a fost acordat un împrumut pârâtei P. A. C.

La data de 14.06.2013, în condiţiile art. 204 NCPC, reclamanta şi-a modificat obiectul acţiunii introductive, solicitând instanţei:

- să constate calitatea sa şi a pârâtului H. C.-P. de succesori legali ai defunctei H. E., decedată la 8.04.2013 (ca fiică şi, respectiv, fiu);

- să constate că suma de 142.730 RON încasată de pârâta P. A.C. în baza ordinului de plată din 29.12.2008 constituie o parte din masa succesorală;

- să constate îndeplinite condiţiile art. 1119 NCC şi să-i oblige pe pârâţi în solidar să-i transmită suma de 142.730 RON cu dobânda legală calculată începând cu data de 29.12.2008;

- să instituie măsuri asigurătorii asupra conturilor bancare ale pârâţilor până la concurenţa sumei de 142.730 RON.

În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 29.05.2013, pârâtul a dat declaraţie autentică de acceptare a succesiunii, iar la 30.05.2013 reclamanta a solicitat Camerei Notarilor Publici verificarea evidenţelor succesorale. Suma de 142.730 RON, a cărei includere la masa succesorală o solicită, a fost dobândită de defunctă prin vânzarea unei suprafeţe de 518 mp, teren situat în mun. Iaşi, aceasta fiind depusă într-un cont bancar deschis la Piraeus Bank. În calitate de împuternicit, pârâtul a întocmit ordinul de plată din 29.12.2008 şi a virat întreaga sumă către pârâta P. A.C. Starea de sănătate a defunctei la data efectuării transferului bancar o împiedica pe aceasta să înţeleagă şi să consimtă la efectuarea acestei tranzacţii bancare. Transferul bancar, ca act juridic, este lovit de nulitate absolută, datorită lipsei de discernământ a defunctei, fapt care demonstrează că acesta a reprezentat manifestarea unilaterală de voinţă a celor doi pârâţi.

Potrivit art. 1119 al. 1 NCC, succesibilul care cu rea credinţă a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului sau reducţiunii, este considerat că a acceptat succesiunea, chiar dacă anterior a renunţat la aceasta. El nu va avea, însă, niciun drept cu privire la bunurile sustrase ori ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia. Susţinerea pârâţilor potrivit căreia plata sumei de 142.730 RON ar fi reprezentat restituirea unui împrumut către P. A.C. este de rea credinţă, întrucât la data de 29.12.2008, defuncta era deja diagnosticată cu demenţă senilă şi atrofie cerebrală, fapt care ar fi împiedicat-o să-şi dea acordul la transferul bancar. În realitate, transferul bancar a reprezentat o modalitate de însuşire a banilor defunctei, pârâtul acţionând în aceeaşi modalitate şi în cursul anului 2009 (când şi-a însuşit suma de 10.715,90 USD). Argumentele invocate în continuare (referitoare la relaţiile cu caracter personal dintre reclamantă şi pârât) exced judecăţii.

Ca urmare a modificării obiectului acţiunii, instanţa a pus în sarcina reclamantei obligaţia de plată a unei taxe judiciare de timbru în sumă de 8.644 RON, stabilite în conformitate cu prevederile art. 3 lit. c din Legea nr. 146/1997 (50 RON/moştenitor şi 6% din valoarea masei partajabile). Reclamanta s-a conformat obligaţiei legale (fila 133).

Reclamanta a solicitat administrarea probatoriului cu înscrisuri, a celei testimoniale, fiind audiată martora D. A., luarea unui interogatoriu pârâţilor, precum şi efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea stabilirii existenţei discernământului critic al defunctei H. E. la momentul efectuării transferului bancar. În vederea efectuării expertizei judiciare, prima instanţă a solicitat de la Judecătoria Iaşi copia raportului de expertiză întocmit în dosarul nr. 31212/245/2011, care a avut ca obiect cererea de punere sub interdicţie a defunctei, iar de la Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iaşi istoricul medical al defunctei. În ceea ce priveşte luarea interogatoriului pârâţilor, instanţa a citat pârâţii cu menţiunea „personal la interogatoriu” pentru termenul din 18.10.2013, termen la care a constatat că aceştia nu s-au prezentat personal şi nici nu şi-au justificat absenţa. În privinţa expertizei medico-legale psihiatrice, reclamanta a renunţat la administrarea acesteia la termenul de judecată din 15.11.2013.

La termenul din 20.09.2013, reclamanta a depus o cerere precizatoare în ceea ce priveşte capătul doi de cerere al petitului cererii modificatoare, solicitând să se constate că suma de 142.730 RON şi dobânda legală încasată de pârâta P. A.C. începând cu data de 29.12.2008 constituie o parte a masei succesorale, reprezentând o creanţă a masei de partajat.

Ca urmare a depunerii cererii modificatoare, pârâţii au formulat întâmpinări, invocând, în esenţă, aceleaşi apărări. Au solicitat să se constate că demersul reclamantei este unul imoral (aceasta încercând să-şi recupereze suma de bani achitată mamei sale la cumpărarea unei suprafeţe de teren în mun. Iaşi) şi au motivat că transferul bancar a reprezentat restituirea unui împrumut acordat cu mult timp înainte de anul 2008, că reclamanta a cunoscut despre acordarea acestui împrumut, că susţinerea potrivit căreia la momentul respectiv defuncta nu ar fi avut discernământ nu corespunde realităţii şi că nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia pârâtul H. C.P. ar fi sustras vreun bun de la masa succesorală. Mai arată că reclamanta solicită a fi adusă la masa partajabilă o sumă de bani care nu mai exista în patrimoniul defunctei la data decesului, că la data de 14.09.2008 însăşi reclamanta a încheiat cu defuncta un contract autentic de vânzare-cumpărare (ceea ce înlătură susţinerea potrivit căreia în luna decembrie 2008 defuncta nu ar mai fi avut discernământ critic) şi că semnele afecţiunii psihice au apărut abia în anii 2012-2013, când a fost alterat discernământul defunctei, chiar dacă în continuare aceasta se bucura de autonomie. Defuncta a călătorit singură în vara anului 2008 în SUA şi Canada, vizitându-l pe pârât, aşa încât susţinerea că aceasta ar fi avut discernământul critic afectat încă din perioada respectivă trebuie înlăturată. Nemulţumirea reclamantei a fost determinată de faptul că ea şi soţul ei au fost înlăturaţi de defunctă din calitatea de împuterniciţi pentru efectuarea de operaţiuni pe contul bancar, tocmai pentru că defuncta intuise că aceştia vor încerca să reintre în posesia sumei de bani plătite ca preţ al terenului.

În apărare, pârâţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi planşe foto, luarea unui interogatoriu reclamantei şi audierea martorei S. A.N. (probă la care ulterior au renunţat).

La termenul de judecată din 20.09.2013, soluţionând cu precădere excepţiile invocate prin întâmpinările depuse la cererea de emitere a ordonanţei de plată, potrivit art. 248 NCPC, având în vedere şi redefinirea cadrului procesual prin modificarea obiectului cauzei, instanţa le-a respins ca rămase fără obiect.

În raport cu data formulării cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că, sub aspect procesual, sunt aplicabile ratione temporis prevederile noului Cod de procedură civilă (NCPC).

Competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei, în conformitate cu prevederile art. 94 NCPC. De asemenea, în cauză este competentă sub aspect teritorial Judecătoria Iaşi, potrivit art. 118 NCPC, ca instanţă în circumscripţia căreia se află ultimul domiciliu al defunctei. În considerarea calităţii reclamantei de judecător la Judecătoria Iaşi, a fost sesizată o instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia unei Curţi de Apel învecinate. Drept urmare, Judecătoria Roman s-a constatat legal învestită, conform prevederilor art. 127 NCPC.

Examinând lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că reclamanta C. C.M.şi pârâtul H. C.P.sunt fiica şi, respectiv, fiul defunctei H. E., decedată la 8.04.2013. Pârâta P. A.C. este nepoata defunctei şi, respectiv, verişoară primară cu reclamanta şi co-pârâtul.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3.987 din 16.09.2008 a BNP M.R.M., defuncta a înstrăinat către reclamantă şi soţul acesteia, C. D., suprafaţa de 519 mp teren curţi-construcţii situat în intravilanul municipiului Iaşi, str. Oancea, nr. 22, contra sumei de 42.000 EUR, echivalentul a aproximativ 152.090 RON. Au fost înlăturate speculaţiile pârâţilor asupra neseriozităţii preţului, acestea excedând obiectului cauzei. În cuprinsul contractului se face menţiunea că suma de 2.000 EUR a fost achitată anterior autentificării, 20.000 EUR la data autentificării prin virament în contul bancar al vânzătoarei (cu nr. cod IBAN deschis la Piraeus Bank – Sucursala Iaşi), urmând ca diferenţa de 20.000 EUR să fie virată în acelaşi cont bancar până la data de 10.11.2008. Acest cont bancar a fost deschis de defunctă la data de 12.09.2008, iar reclamanta şi soţul său au avut calitatea de împuterniciţi în perioada 22.09.2008 – 24.11.2008. La data de 24.12.2008, pârâtul H. C.P.a fost desemnat de defunctă ca împuternicit, această calitate încetând la închiderea contului, respectiv 17.01.2012.

În calitate de împuternicit, pârâtul poate efectua operaţiuni bancare în nume propriu, fără a fi necesar să prezinte înscrisuri care să ateste manifestarea de voinţă a titularului contului. În acest context, la data de 29.12.2008, pârâtul a emis un ordin de plată către pârâta P. A.C., prin care a transferat în contul bancar al acesteia (cu nr. cod IBAN .deschis la BCR – Sucursala Iaşi) suma de 142.730 RON, reprezentând, conform menţiunii exprese din ordinul de plată, „contravaloare contract de împrumut”.

Părţile au formulat susţineri divergente în legătură cu natura juridică a acestui transfer bancar, reclamanta pretinzând că reprezintă fie acordarea unui împrumut către pârâta P. A.C., fie chiar o remitere cu titlu gratuit, în timp ce pârâţii au susţinut că reprezintă restituirea unor împrumuturi succesive acordate de pârâtă defunctei în perioada anterioară. Instanţa a observat că menţiunea inserată în cuprinsul ordinului de plată pare să confirme apărările pârâţilor, neexistând nicio precizare care să poată conduce la concluzia că prin transferul respectiv s-ar fi acordat un împrumut (atât timp cât se utilizează termenul „contravaloare” prescurtat „c.v.”), cu atât mai puţin o transmitere cu titlu gratuit. Înscrisul respectiv nu poate fi calificat drept contract de împrumut, neconţinând menţiunile prevăzute de art. 1576 şi urm. din vechiul Cod civil (aplicabil ratione temporis), în principal cele referitoare la obligaţia de restituire şi la termen. Aşa fiind, s-a concluzionat că ordinul de plată respectiv atestă restituirea unor sume datorate de defunctă pârâtei P. A.C., împrejurare în care suma de 142.730 RON a ieşit cu titlu definitiv din patrimoniul defunctei.

Cum defuncta (în cazul de faţă prin împuternicit) a dispus de bun printr-un act inter vivos cu caracter oneros, acesta nu poate reveni în patrimoniul său decât ca efect al unei cauze de ineficienţă a actului juridic respectiv. Reclamanta a indicat in terminis lipsa manifestării valide de voinţă a defunctei, determinată de absenţa discernământului critic, fără, însă, a se face dovada acestei susţineri. Lipsa discernământului critic trebuie dovedită cu certitudine şi nu doar prezumată pe baza unor indicii probatorii echivoce. Pe de altă parte, chiar şi aşa fiind, aceasta nu ar putea reprezenta o cauză de nulitate, atât timp cât persoana împuternicită este îndrituită să acţioneze întocmai ca şi titularul contului. Aşa fiind, susţinerile reclamantei nu pot afecta valabilitatea actului juridic, astfel că a fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea de a se constata existenţa unui drept de creanţă împotriva celor doi pârâţi şi apartenenţa acestui drept la masa succesorală a defunctei H. E.. Această constatare lipseşte de obiect cererile accesorii referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1119 NCC şi instituirea măsurilor asigurătorii.

În ceea ce priveşte solicitarea de a se constata calitatea de succesori legali a reclamantei şi pârâtului, prima instanţă a reţinut că acţiunea în constatare este admisibilă doar în condiţii de subsidiaritate, respectiv numai în măsura în care partea nu are la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului pentru a-şi satisface pe cale legală dreptul subiectiv pretins. În cazul de faţă, calitatea de succesor legal se valorifică în cadrul procedurii de ieşire din indiviziune, pe cale notarială sau judecătorească, ambele reprezentând modalităţi de realizare a drepturilor succesorale. Drept urmare, capătul de cerere în constatarea calităţii de moştenitor a fost, de asemenea, respins. 

În condiţiile art. 451 şi urm. NCPC, fiind în culpă procesuală, reclamanta a fost îndatorată la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi, în măsura dovedirii acestora (onorariul apărătorului ales).

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamanta, solicitând casarea acesteia şi soluţionarea cererii de partaj cu cererile accesorii formulate prin cererea modificatoare depusă la data de 14.06.2013, formulând următoarele critici:

- conform art. 204 Cod de procedură civilă, în urma depunerii cererii sale modificatoare, pârâţii trebuiau să depună întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat pentru discutarea cererii modificatoare, cel din 20.09.2013, astfel că, în concret, întâmpinarea trebuia depusă până, cel mai târziu, la data de 10.09.2013. Întâmpinările au fost depuse de pârâţi la data de 16.09.2014, fapt reţinut şi de instanţă în sentinţa apelată. Deşi reclamanta a solicitat în mod constant instanţei să dea curs sancţiunii decăderii pârâţilor din dreptul de a mai depune întâmpinare, la termenul din 15.10.2013, Judecătoria Roman a admis pentru pârâţi administrarea probei cu acte şi martori, arătând că pârâţii au formulat „întâmpinare în care au făcut menţiunea că vor solicita administrarea probei cu înscrisuri şi martori, pe care le vor depune ulterior dacă se va încuviinţa ca utilă şi această probă. De aceea nu se poate aprecia că pârâţii ar fi fost lipsiţi de diligenţa necesară, şi de aceea încuviinţează nota de probatorii solicitată de aceştia.”

Pârâţii nu au respectat obligaţia de a indica înscrisurile pe care le solicită ca probe şi să le depună odată cu întâmpinarea şi nu au precizat numele şi adresa martorului. Cu toate acestea, instanţa a încuviinţat probele, administrându-le nu în mod unitar şi concomitent cu probele reclamantei, în şedinţa din 20.09.2013, ci abia la termenul din 18.10.2013, contrar art. 254 al. 1 şi art. 260 Cod de procedură civilă. Probele propuse de pârâţi, în mod nelegal au fost au fost încuviinţate după ce au fost administrate probele reclamantei. Pârâţii au renunţat, la termenul din 15.11, la administrarea probei cu martori, iar înscrisurile depuse cu încălcarea dispoziţiilor legale, au fost depuse la ultimul termen de judecată şi, de altfel, nu prezintă relevanţă în raport de obiectul cererii.

- indubitabil, obiectul cererii de chemare în judecată este partajul judiciar succesoral, fapt de care instanţa de fond a luat act prin încheierea de şedinţă din 20.09.2013 şi confirmată prin dispoziţia instanţei de a se achita taxa de timbru cu privire la calitatea de moştenitor, 3% din valoarea masei de partajat şi 3% pentru atribuirea masei de partajat. Contrar acestui fapt, instanţa de fond a reţinut în mod neîntemeiat, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, abia la momentul expunerii considerentelor hotărârii, că reclamanta ar fi învestit instanţa cu judecarea unei acţiuni in constatare, care ar fi nepermisă în condiţiile în care există calea acţiunii în realizare,  a partajului judiciar succesoral. Astfel, eronat se reţine că a fost învestită de reclamantă numai cu cererea de a se constata calitatea de succesori legali a reclamantei şi pârâtului H.C.P.. Or, instanţa fusese învestită chiar cu o cerere de partaj succesoral, calificare stabilită în şedinţa din 20.09.2013.

Această încadrare a obiectului cererii de chemare în judecată a fost stabilită de instanţă în mod greşit, în condiţiile în care temeiurile de drept invocate de reclamantă sunt: art. 193, 979 şi următoarele Cod de procedură civilă, art. 1100 şi următoarele, art. 975, art. 1119, art. 1145 Cod civil, dispoziţii ce reglementează partajul judiciar succesoral.

Nu s-a făcut, nicio clipă, referire la dispoziţiile art. 35 Cod de procedură civilă, text care constituie temeiul juridic al acţiunii în constatare. Mai mult, deşi instanţa a respins cererea de partaj ca neîntemeiată, a avut în vedere considerentul formulării sale în altă cale procedurală decât cea admisă de lege. Astfel, deşi a pronunţat o soluţie de netemeinicie a cererii, nu a analizat fondul cauzei, or, inadmisibilitatea impunea soluţionarea cererii doar pe cale de excepţie, excepţie ce trebuia discutată în contradictoriu cu părţile. Consideră că i-a fost încălcat dreptul recunoscut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Instanţa, insistând într-o calificare greşită a obiectul acţiunii, în pofida obiectului stabilit fără echivoc de însăşi instanţă, a interpretat în mod greşit obiectul dedus judecăţii, expunând motive contradictorii, faţă de natura pricinii, ce au condus la consecinţa lipsei de acces la justiţie pentru reclamantă şi la o denegare de dreptate.

- în ce priveşte masa succesorală compusă din creanţa ereditară (reglementată de art. 786 combinat cu art. 1060 vechiul Cod civil) a sumei de 142.730 lei, prima instanţă nu a sesizat că, atunci când este vorba de acte de dispoziţie, mandatul trebuie să fie special. În lipsa unei procuri speciale, persoana reprezentată, H. E., împuternicind pe reprezentantul său, pârâtul H. C., cu exerciţiul actelor de dispoziţie, nu se poate presupune că l-a împuternicit şi pentru restituirea unei eventuale sume împrumutate de către defunctă. Mandatul (clauza de împuternicire) nu îndeplineşte nici condiţiile de formă, trebuind să fie legalizat de notariat, şi, cu toate acestea, pârâtul a lichidat contul defunctei, care în acea perioadă se afla diagnosticată cu „demenţă senilă”, conform actelor medicale depuse la dosar. Ca urmare, pârâtul H. C., ca mandatar al titularului de cont, este ţinut să dea seamă moştenitorilor titularului despre sumele retrase din cont, ceea ce implica pentru instanţă a verifica dacă aceste împrumuturi invocate de pârâţi sunt sau nu reale şi dovedite, în condiţiile art. 1191 Cod civil: „orice plată mai mare de 250 lei trebuie dovedită prin înscrisuri".

- prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada absenţei discernământului critic al defunctei, fără a lua în  considerare actele medicale depuse la dosar, din care rezulta, în mod indubitabil, diagnosticul de „demenţă senilă”, stabilit de comisia de medici psihiatri din cadrul Spitalului de Psihiatrie Socola Iaşi.

Pornind de la o calificare greşită a înscrisului din litigiu, (ordinul de plată), instanţa a reţinut că cererea de constatare a creanţei ereditare a fost întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 35 Cod de procedură civilă şi că această cerere reprezintă un capăt de cerere principal. În realitate, această cerere este un capăt accesoriu al cererii de partaj judiciar (masa succesorală).

În literatura şi practica instanţelor de judecată, inclusiv de către Tribunalul Suprem, s-a reţinut că „persoana care are calitate de mandatar al titularului de libret C.E.C. trebuie să dea seama în faţa titularului, respectiv în faţa moştenitorilor, că a acţionat în interesul defunctei.” Persoana împuternicită să ridice  sumele depuse, are calitatea de mandatar al titularului de libret şi este obligată să dea socoteală mandantului cu privire la sumele pe care le ridică în temeiul clauzei de împuternicire.

Or, instanţa nu a reţinut că defuncta, în raport de demenţa senilă cu care fusese identificată, nu avea discernământul de a mai înţelege actele realizate de paratul H. în numele ei, context în care prezumţia lipsei discernământului nu a fost răsturnată de pârâţi prin nicio probă. Faptul identificării cu demenţă senilă, confirmat de înscrisuri medicale emise de medicii de specialitate, are valoarea cel puţin a unei prezumţii relative, ce nu a fost răsturnată de pârâţi.

- instanţa de fond a apreciat că ordinului de plată constituie o restituire de împrumuturi ale defunctei către pârâta P., aducând ca argument faptic, nu juridic, sintagma „pare”. Interpretarea conţinutului ordinului de plată s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 978-980 Cod civil privind clauzele echivoce, potrivit cărora, când o clauză este primitoare de două înţelesuri, se interpretează în sensul în care poate avea efect. Noţiunea de „contravaloare” inserată în ordinul de plată, este definită de dicţionarul explicativ al limbii române ca fiind „echivalentul în bani al unui lucru”. Din punct de vedere juridic, termenul „contravaloare contract de împrumut" reprezintă operaţiunea de transmitere a unei sume cu titlu de împrumut către o altă persoană, ce are calitatea de împrumutat, iar potrivit uzanţelor bancare şi notariale, noţiunea indică transmiterea sumei cu titlu de împrumut şi nu echivalează cu noţiunea de restituire, aşa cum a interpretat instanţa.

Literatura şi practica judiciară, în mod constant au statuat că, dacă obiectul pricinii îl constituie împrumutul unor sume de bani, instanţele aveau obligaţia să stabilească, prin probe, data când au avut loc contractele, precum şi sumele pretinse pentru fiecare act şi cadru legal, corespunzător pretenţiilor. Or, prima instanţă, fără a indica probele din care rezultă, a reţinut că defuncta a luat de la pârâta Popescu, cu titlu de împrumut, sume de bani, fără a se stabili cuantumul, epoca împrumutului, înscrisurile care au consfinţit acele împrumuturi, fără a lămuri condiţiile acestor contracte de împrumut.

Pârâţii nu au îndeplinit nici dispoziţiile reglementate de art. 1169 din vechiul Cod civil, potrivit căruia, cel ce face o propunere în faţa instanţei, are obligaţia de a o dovedi, după cum nu au respectat nici dispoziţiile art. 1198 prin care se permite unui creditor aflat în imposibilitatea morală de a întocmi un înscris, să facă proba existenţei împrumutului şi cu alte mijloace legale de probă.

Aceste aspecte au constituit puncte în interogatoriul depus de reclamantă pentru a fi luat pârâţilor, probă la care pârâţii au refuzat să se prezinte, iar instanţa de fond  a  ignorat  dispoziţiile art. 358 Cod de procedură civilă ce trebuiau aplicate ca norme de procedură. Deşi a solicitat instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 351-358 Cod de procedură civilă, prin care se reglementează consecinţele neprezentării pârâţilor la interogatoriu, instanţa nu s-a pronunţat pe această cerere.

Ordinul de plată trebuia analizat astfel:

A. Dacă se reţine că defuncta nu avea discernământ, ordinul de plată reprezintă un act juridic aparţinând, în exclusivitate, pârâţilor, deci fără consimţământul defunctei, fapt care impune revenirea sumei la masa de partajat, aspect ce nu a fost analizat de instanţa de fond.

B. Dacă se reţine existenţa discernământului defunctei, instanţa trebuia să constate că, prin ordinul de plată, s-a transmis pârâtei P. suma de 142.730 lei, cu titlu de împrumut.

Deci, în ambele teze se impune revenirea sumei la masa de partajat, în condiţiile în care pârâţii nu au îndeplinit obligaţia de a face dovada existenţei unui împrumut anterior luat de defunctă de la pârâta P. C.. În lipsa acestor dovezi, hotărârea instanţei de fond este întemeiată pe sintagme echivoce.

Instanţa nu a administrat ca probă la dosar contractul de mandat dat pârâtului H. C., contract care să dea posibilitatea instanţei să analizeze obligaţiile legale ale mandatarului.

- deşi instanţa reţine că ordinul de plată nu poate constitui un contract de împrumut pentru că nu arată termenul şi condiţiile restituirii, art. 1576 Cod civil nu arată, ca şi condiţie de valabilitate a contractului de împrumut inserarea acestor aspecte.

- instanţa a obligat reclamanta la plata întregului onorariu al avocatului pârâţilor, în cuantum de 2000 de lei, onorariu pe care-l apreciază ca fiind disproporţionat, în condiţiile în care actele procedurale realizate de acest avocat, în raport de dispoziţiile legale, au fost ineficiente, întâmpinarea fiind depusă cu încălcarea termenului de decădere prevăzut de art. 204 şi 205 Cod de procedură civilă, probele propuse nu au fost supuse discuţiei în termenul legal, iar alte acte de procedură nu au fost realizate de apărătorul pârâţilor.

În dovedire, apelanta-reclamantă a depus copia expertizei medico-legale efectuate în dosarul nr. 3831/245/2013 al Judecătoriei Suceava şi a solicitat efectuarea unei expertize medico-legale pentru stabilirea discernământului critic al defunctei H.E. la data de 29.12.2008, data transferului bancar prin ordinul de plată emis de pârâtul H. C. către pârâta P. A.C., probe ce au fost încuviinţate. 

Intimatul-pârât H. C.-P. a depus întâmpinare, invocând următoarele:

Apelanta nu respectă dispoziţiile art. 194 Cod de procedură civilă, întrucât, când face trimitere la probe, nu specifică, în conformitate cu lit. e a acestui articol, care sunt înscrisurile de care urmează să se prevaleze, solicitând doar generic această probă şi nu însoţeşte cererea de vreun înscris. Astfel, proba nu a fost propusă în condiţiile legii. De asemenea, solicită proba cu interogatoriul pârâţilor, însă nu solicită ca aceştia să fie citaţi cu menţiunea "personal la interogatoriu", ceea ce conferă acestei probe o urmă de formalism, mai puţin un scop în sine.

Încă de la instanţa de fond apelanta a avut un mod nesigur şi nehotărât de a învesti instanţa de judecată, trecând de la o pretenţie la alta, păstrând, ca singură invariabilă, goana după o sumă de bani despre care ştie că nu există. De aici şi modul defectuos de a încadra în drept pretenţiile deduse judecăţii, la momentul schimbării obiectului acţiunii. Prin calea de atac, apelanta încearcă abia acum să-şi clarifice ei înseşi ceea ce aşteaptă de la justiţie.

Prin sentinţa de fond s-au atins corect şi competent din punct de vedere profesional toate pretenţiile deduse analizei. Respingerea acţiunii nu este de natură să priveze părţile de dreptul de a se adresa instanţei pe viitor cu o solicitare clară, în sensul dezbaterii succesiunii şi ieşirii din starea de indiviziune, cu aducerea la masa succesorală a tuturor bunurilor imobile existente, rămase de pe urma defunctei H. E., şi nu ca în cazul de faţă, un bun mobil care nu există, fie el şi un drept de creanţă. Scopul central al demersurilor reclamantei nu a fost realizarea unei reale ieşiri din indiviziune, ci unul imoral şi ilicit, de a obţine o sumă de bani inexistentă, dar pe care să o facă sa existe printr-o hotărâre.

Chiar dacă apelanta nu şi-a întemeiat capătul de cerere pe art. 35 Cod de procedură civilă, din modalitatea solicitării şi din probatoriul depus, a format convingerea instanţei de fond că pretenţia sa se subsumează acestei prevederi, faţă de care instanţa a dispus în mod temeinic şi legal, fără a încălca principiile de drept, aşa cum le reclamă apelanta. Chiar dacă petentul ar fi greşit temeiul de drept sau nu l-ar fi indicat deloc, instanţei îi revenea obligaţia să soluţioneze în baza probatoriului şi să motiveze ea corect, în drept, ca rezultat al cercetării judecătoreşti.

Prin criticile aduse, apelanta nu vine cu nimic nou în argumentaţie, de natură să zdruncine legalitatea şi temeinicia sentinţei criticate, doar face un exerciţiu de distorsionare a temeiurilor de drept care au stat la baza pretenţiilor, în acelaşi mod haotic în care a procedat şi la prima instanţă, urmărind inducerea în eroare a instanţei.

Apelanta se cramponează inutil de nelegalitatea depunerii de către pârâţi a celei de-a doua întâmpinări. Întâmpinarea depusă la acel moment s-a datorat recomandării instanţei, iar luarea ei în considerare nu a determinat deznodământul nedorit de reclamantă, soluţia de respingere a acţiunii fiind uşor de anticipat chiar şi în absenţa apărărilor pârâţilor. Apelanta face trimitere la articole de lege pe care le interpretează în mod subiectiv, doar ca să confere o logică argumentelor sale ilogice.

Apelanta apreciază ca derizorie munca avocatului pârâţilor şi reclamă cenzurarea onorariului, uitând că judecata s-a purtat în altă localitate decât cea de domiciliu a pârâţilor, iar cheltuielile de deplasare, care dublau suma, nici măcar nu i-au mai fost pretinse, astfel că această pretenţie nu poate fi primită.

A solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă P. A.C.  a depus întâmpinare, invocând următoarele:

Argumentaţia apelantei priveşte aspecte colaterale, neasimilabile motivelor care să conducă la desfiinţarea sentinţei. Instanţa de fond a analizat amănunţit fiecare capăt de cerere şi a dat posibilitate părţilor să administreze toate probele pe care aceştia le-au considerat necesare. Interesul apelantei a fost aducerea la masa de partaj a unei sume de bani pe care defuncta H. E. a gestionat-o cu mulţi ani înaintea decesului, în condiţiile unui discernământ valabil. Cum această sumă reprezenta preţul plătit de apelantă pentru terenul de 519 mp pe care defuncta i l-a vândut, apelanta urmăreşte a avea şi terenul şi banii plătiţi pentru acesta.

Apelanta nu a produs dovezi de natură a infirma lipsa discernământului mamei la momentul anului 2008, cu atât mai puţin la momentul transferului banilor. Pârâţii au probat, însă, prezenţa discernământului mamei la momentul întocmirii ordinului de plată, cu înscrisuri şi interogatoriu, iar prin prezumţii legale au lămurit şi natura contractului de împrumut în care P. A.C. avea calitatea de împrumutător. Apelanta a răspuns mincinos la întrebările legate de existenţa împrumutului şi la destinaţia banilor împrumutaţi, pe care H. E. a înţeles să o dea prin intermediul fiului, în condiţiile în care a ştiut tot timpul cum, de ce şi pentru cine se obligase defuncta când a înţeles să încheie un raport juridic cu intimata-pârâtă, al cărui obiect a fost împrumutul.

Apelanta şi-a nuanţat pretenţiile în sensul înţeles şi de instanţă,m conform exprimării deducându-se că se supune judecăţii un capăt de cerere prin care se solicită a se constata calitatea de succesori legali a reclamantei şi pârâtului. Or, aprecierea instanţei de fond că acţiunea în constatare este admisibilă doar în condiţiile în care nu există calea acţiunii în realizare, este corectă şi legală, care justifica respingerea acestui capăt de cerere. Dezbaterea succesiunii cu arătarea moştenitorilor şi indicarea cotelor succesorale trebuia să preceadă ieşirii din indiviziune la care apelanta făcea referire.

A solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În dovedire, intimaţii-pârâţi au depus, în copie, următoarele înscrisuri: carnet de muncă al intimatei-pârâte, decizie pensionare pentru H. E. nr. …./30.11.2005, fişa emisă pârâtului pentru obţinerea de drepturi ca cetăţean emigrant permanent în Canada, index imobiliar evoluţie preţuri locuinţe, cerere obţinere acte din dosarul nr. 20380/2008 formulată în numele defunctei la data de 16.12.2008, adresa nr. 1025/2013 a Piraeus Bank Sucursala Iaşi, cereri adresate de defunctă Judecătoriei Iaşi la datele de 5.12.2008, 9.01.2009 în dosarul nr. 20380/2008, adrese trimise defunctei de Judecătoria Iaşi la 15.12.2008, de Consiliul Local al mun. Iaşi la 10.12.2008, paşaport defunctă schimbat la 13.03.2009, carte de identitate defunctă, adeverinţa nr. 970/19.11.2013 emisă de Asociaţia de Proprietari PT1 Oancea Iaşi, fotografii, decizia civilă nr. 610/25.11.2013 a Tribunalului Iaşi, probe ce au fost încuviinţate. În cursul dezbaterilor, intimaţii-pârâţi au depus în copie adresa nr. 1025/2013 a Piraeus Bank Sucursala Iaşi, extras de cont titular H.E. pentru perioada 1.08.2012 – 22.08.2012, extrase portalul instanţelor de judecată, privind dosarul nr. 7064/333/2013 al Tribunalului Vaslui şi dosarul nr. 3831/245/2013 al Judecătoriei Suceava.

Apelanta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinările intimaţilor-pârâţi, arătând că, deşi intimaţii arată în întâmpinări că obiectul prezentei acţiuni este partajul succesoral, susţin că instanţa de fond a calificat în mod corect acţiunea ca fiind una în constatare. Intimaţii nu au invocat un temei juridic care să legitimeze ca legală recalificarea făcută unilateral de către prima instanţă, abia cu ocazia expunerii considerentelor, fără a fi pusă în discuţia părţilor.

Pârâţii, deşi au arătat că suma de care s-a dispus prin ordinul de plată din 29.12.2008 reprezenta restituirea unei datorii contractată de defunctă în anii 1990 pentru a o susţine pe apelantă la facultate, nu au administrat nicio probă în acest sens. Astfel, nu au respectat nici dispoziţiile art. 1191 Cod civil, de a proba printr-un înscris acordarea acelui împrumut şi nici nu au făcut dovada imposibilităţii întocmirii unui înscris.

Pârâtul, acţionând ca mandatar al defunctei, avea obligaţia de a lămuri condiţiile care au determinat transmiterea sumei de 142.730 lei către pârâta P.A.C.. Susţinerea că suma de peste 150.000 lei a fost împrumutată de defunctă pentru a o susţine pe reclamantă în pregătirea profesională nu poate fi reţinută, în condiţiile în care dânsa a absolvit o facultate de stat, unde primea bursă şi obţinea şi o indemnizaţie socială.

Din dosarul medical înaintat de Spitalul de psihiatrie Socola Iaşi reiese clar că defuncta avea stabilit diagnosticul de demenţă senilă încă din anul 2007, astfel că nu se poate reţine că nu a dovedit lipsa discernământului mamei sale la momentul efectuării transferului bancar. Indiferent ce se va reţine cu privire la discernământul defunctei, pârâţii aveau obligaţia de a-şi dovedi susţinerile cu privire la faptul că plata realizată prin ordinul de plată ar constitui o restituire a unui împrumut luat de defunctă.

Apelanta-reclamantă a depus în cauză note privind susţinerile, în temeiul art. 244 al. 2 Cod de procedură civilă, iar ambele părţi, apelanta şi intimaţii, au depus în cauză concluzii scrise, în temeiul art. 394 al. 2 Cod de procedură civilă.

La ultimul termen de judecată, cel la care au urmat dezbaterile asupra apelului, Tribunalul a pus în discuţie, din oficiu, excepţia nulităţii capătului de cerere având ca obiect instituirea de măsuri asiguratorii asupra conturilor pârâţilor, pentru lipsa unui obiect determinat.

Analizând apelul formulat, tribunalul constată că acesta este în parte fondat, urmând a fi admis, în temeiul art. 480 Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel invocat are în vedere nerespectarea dispoziţiilor procedurale privitoare la consecinţele pe care trebuia să le aplice prima instanţă situaţiei pârâţilor, derivând din depunerea peste termenul procedural a întâmpinării formulate faţă de cererea modificatoare a reclamantei. Critica adusă, în concret, vizează nelegalitatea dispoziţiei primei instanţe de a încuviinţa probele solicitate de pârâţi prin întâmpinarea depusă în afara termenului, în condiţiile în care, sancţiunea procedurală reglementată la art. 204 al. 1 teza a doua Cod de procedură civilă şi art. 208 al. 2 Cod de procedură civilă, ar fi fost aceea a decăderii din dreptul de a mai propune probe.

Susţinerea apelantei-reclamante referitoare la depunerea de către pârâţi a întâmpinării la cererea modificată, cu depăşirea termenului de cel puţin 10 zile înaintea termenului de judecată fixat la data de 20.09.2013, corespunde realităţii, fiind o împrejurare constatată şi de prima instanţă prin încheierea redactată la acel termen (fila 136 fond), însă Tribunalul reţine că acest motiv de apel nu este fondat.

Deşi art. 177 al. 2 Cod de procedură civilă prevede că nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea sau dacă se produce ori subzistă o vătămare, în condiţiile în care apelanta nu reclamă survenirea unei încălcări a dispoziţiilor procedurale referitoare la instituţiile enumerate la art. 176 Cod de procedură civilă, concluzia este aceea că, nulitatea probelor administrate de pârâţi este una condiţionată. Potrivit art. 175 al. 1 Cod de procedură civilă, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. Apelanta nu a făcut dovada vătămării suferite prin încuviinţarea probelor propuse de pârâţi peste termenul legal, în condiţiile în care contestă încuviinţarea pentru aceştia a probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale. Astfel, în legătură cu înscrisurile depuse de pârâţi, însăşi apelanta recunoaşte că acestea nu prezintă relevanţă în raport de obiectul cererii, şi, într-adevăr, prima instanţă nu a făcut referire, în argumentarea soluţiei pronunţate, la aceste înscrisuri, iar în privinţa martorului S. A.-N., pârâţii au renunţat la audierea acestuia, la termenul din 15.11.2013 – act de dispoziţie consemnat în încheierea redactată, fila 325 fond. 

În aceste condiţii, este evident că reclamanta nu a suferit vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea probelor propuse de pârâţi.

Al doilea motiv de apel invocat, antamează cumva discuţiile asupra fondului acţiunii deduse judecăţii. Apelanta-reclamantă critică faptul că, prima instanţă, în urma modificării cererii iniţiale de chemare în judecată, deşi s-a constatat învestită cu o acţiune de partaj succesoral, cu încălcarea principiului contradictorialităţii, fără a pune în discuţia părţilor noua încadrare juridică, prin considerentele sentinţei pronunţate se consideră învestită şi cu o acţiune în constatare, pe care o respinge în considerarea art. 35 teza a doua Cod de procedură civilă, pe temei că reclamanta ar avea deschisă calea unei acţiuni în realizare, respectiv procedura de ieşire din indiviziune pe cale notarială sau judecătorească.

Această critică este găsită întemeiată de către instanţa de apel. Astfel, acţiunea de partaj succesoral cu care reclamanta a învestit instanţa prin modificarea cererii sale iniţiale, presupune, de regulă, aşa cum, de altfel, şi-a detaliat reclamanta capetele de cerere, două aspecte: atât efectuarea dezbaterii succesorale (în sensul constatării deschiderii succesiunii defunctului, a calităţii de moştenitor după de cujus, a cotelor succesorale cuvenite, a componenţei masei de partaj), cât şi ieşirea efectivă din indiviziune prin atribuirea bunului a cărui partajare se solicită, în materialitatea lui. Art. 983 al. 1 şi 2 Cod de procedură civilă, având denumirea marginală „partajul judiciar” stipulează că „(1) Instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia (...). (2) Instanţa va face împărţeala în natură. În temeiul celor stabilite potrivit alin. (1), ea procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor (...)”.

Cod de procedură civilă recunoaşte necesitatea parcurgerii celor două etape în soluţionarea unui partaj succesoral, fără ca acest lucru să însemne că instanţa ar fi sesizată şi cu o acţiune în constatare, care să-şi aibă temei juridic în dispoziţiile art. 35 Cod de procedură civilă, deşi stabilirea aspectelor ce ţin de efectuarea dezbaterii succesorale, aşa cum s-au detaliat mai sus, se reflectă în dispozitivul hotărârii judecătoreşti prin consacrata menţiune a „constatării” (deschiderii succesiunii, calităţii de moştenitori, cotelor-părţi cuvenite succesorilor, componenţei masei de partaj).

Sub acest aspect, în mod incorect reţine prima instanţă că solicitarea de constatare a calităţii de succesori pentru reclamantă şi pârâtul H. C.P.este supusă regulii subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu cea de realizare. De altfel, în mod contradictoriu prima instanţă reţine că reclamanta ar avea la îndemână acţiunea în realizare, a partajului notarial sau judecătoresc, pierzând din vedere că aceasta constituia chiar obiectul acţiunii modificate, cu soluţionarea căreia o învestise reclamanta la data de 14.06.2013.

Prima instanţă, pornind mai întâi analiza speţei deduse judecăţii din perspectiva existenţei sau nu a creanţei invocată ca deţinută de defunctă împotriva pârâţilor, şi ajungând la concluzia inexistenţei acesteia, întrucât aceasta era singurul bun pentru care s-a solicitat în prezentul dosar partajul, în mod nelegal ajunge la concluzia netemeiniciei solicitărilor ce ţineau de efectuarea dezbaterii succesorale şi care trebuiau analizate în primul rând. Critica adusă de reclamantă sentinţei atacate este întemeiată, întrucât nimic nu împiedica prima instanţă, în situaţia dată, a inexistenţei în cauză a vreunui certificat de moştenitor privind succesiunea defunctei, a admite în parte acţiunea de partaj succesoral şi a se pronunţa cu privire la deschiderea succesiunii defunctei H. E., constatarea calităţii de moştenitori şi a cotelor-părţi cuvenite succesorilor, chiar în situaţia în care, în urma probatoriului administrat, concluziona asupra inexistenţei în patrimoniul defunctei a bunului solicitat, cu consecinţa respingerii cererii de ieşire din indiviziune.

Un argument în plus care să susţină această soluţie îl reprezintă şi faptul că, prin Legea nr. 146/1997 aplicabilă la momentul formulării cererii reclamantei, art. 3 lit. c stabileşte în sarcina titularului cererii obligaţia plăţii unei taxe judiciare de timbru pentru capătul de cerere privind stabilirea calităţii de moştenitor, distincte de taxa datorată pentru stabilirea masei succesorale şi pentru cererea de partaj propriu-zis. Cum reclamantei i s-a solicitat plata acestei taxe, iar aceasta s-a conformat, achitând-o, acest capăt de cerere trebuia să beneficieze de o analiză pe fondul său.

În consecinţă, faţă de cele expuse, în temeiul art. 480 al. 2 Cod de procedură civilă, apelul formulat de reclamantă este fondat cu privire la acest punct, iar în urma admiterii, se va schimba sentinţa apelată şi se va admite în parte acţiunea având ca obiect partaj succesoral formulată de reclamanta C. C.M. în contradictoriu cu pârâtul H. C.-P., constatându-se că, la data de 8.04.2013, s-a deschis, prin deces, succesiunea defunctei H. E., cu ultimul domiciliu în mun. Iaşi, jud. Iaşi, potrivit certificatului de deces aflat în copie la fila 14 fond.

Urmează a se constata că reclamanta şi pârâtul H. C.P. au calitatea de moştenitori ai defunctei, în temeiul art. 975 Cod civil (cu menţiunea că referirile la Codul civil, în partea de considerente ce au în vedere efectuarea dezbaterii succesorale, se vor considera a fi făcute la noul Cod civil – Legea nr. 287/2009, aplicabil în cauză, faţă de data survenirii decesului defunctei H. E. şi faţă de interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009), ca descendenţi de gradul I, cu câte o cotă egală din moştenire, de ½ fiecare, în considerarea dispoziţiilor art. 975 al. 4 noul Cod civil: „Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descendenţilor se împarte între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu”.

Instanţa va respinge, ca neîntemeiată, solicitarea reclamantei de aplicare a dispoziţiilor art. 1119 al. 1 Cod civil faţă de pârâtul H. C.P., în sensul de a se reţine că pârâtul nu are niciun drept cu privire la bunul – dreptul de creanţă deţinut de defunctă – a cărui reţinere la masa de partaj s-a solicitat. Potrivit textului de lege invocat, denumit „acceptarea forţată”, „Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, (...) nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.”

Din cuprinsul prevederilor textului de lege menţionat, se desprinde concluzia că, pentru admiterea unei astfel de cereri, trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii, respectiv: să existe o faptă de ascundere sau sustragere a unor bunuri din patrimoniul succesoral, fapta să fie săvârşită de un succesibil, iar fapta să fi fost făcută cu rea-credinţă, cu intenţia de a frauda şi păgubi pe comoştenitori. În speţă însă, la momentul la care reclamanta invocă fapta pârâtului, respectiv data de 29.12.2008, nu era vorba de vreun patrimoniu succesoral, mama părţilor decedând la mai mult de patru ani după acest moment (8.04.2013). În consecinţă, reclamata faptă nu a vizat un bun din succesiune, succesiunea nefiind deschisă, astfel că, nefiind îndeplinită prima condiţie, nu mai prezintă relevanţă analiza îndeplinirii celorlalte două condiţii, faţă de caracterul lor cumulativ. 

Subsecventele motive de apel, urmând desfăşurarea lor punctuală din cererea apelantei, au în vedere soluţia dată cererii de constatare a existenţei în masa succesorală a unei creanţe a defunctei H. E., în sumă de 142.730 lei, împreună cu dobânda legală.

Reclamanta a făcut dovada că, la data de 29.12.2008, mama H. E.deţinea în contul deschis la Piraeus Bank – Sucursala Iaşi nr. cod IBAN, suma de 142.730 lei. Instanţa învestită în acest dosar a fost chemată a analiza dacă, prin ordinul de plată întocmit la data de 29.12.2008 de pârâtul H. C.P., în calitatea sa de împuternicit pe contul bancar al mamei sale, prin care acesta a transferat în contul bancar al pârâtei P.A.Că. cu nr. cod IBAN deschis la BCR – Sucursala Iaşi, suma de 142.730 lei, respectiva sumă a ieşit în mod valabil din patrimoniul titularei de cont H.E. – caz în care bunul nu mai făcea parte din masa succesorală a acesteia la momentul deschiderii succesiunii sale prin deces, ori părăsirea patrimoniului acesteia nu a avut o bază legală – caz în care, moştenitorii defunctei pot cere aducerea sumei la masa de partaj.

Reclamanta a invocat o nelegală ieşire a sumei de bani din patrimoniul mamei sale, justificată prin aceea că, la momentul efectuării transferului bancar de către pârâtul împuternicit pe cont, starea de sănătate a mamei titulare a contului o împiedica să înţeleagă şi să consimtă la realizarea acestei operaţiuni bancare. Cu privire la această solicitare, reclamanta nu a indicat în cuprinsul acţiunii adresate primei instanţe temeiul juridic al cererii, ci s-a limitat doar la expunerea unor fapte. Potrivit art. 22 al. 4 Cod de procedură civilă, „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.” În consecinţă, în situaţia în care partea doar deduce judecăţii acte sau fapte juridice, judecătorul este cel chemat a stabili şi aplica textul de lege corect, situaţiei de fapt expuse de către parte.

Cu toate acestea, deşi prima instanţă nu a invocat nici ea vreun temei juridic pentru care a procedat la analiza situaţiei juridice şi a consecinţelor operaţiunii de transfer bancar efectuate de pârâtul H. C.P. ca împuternicit al titularei de cont H. E., în drept, toată expunerea de motive a primei instanţe are ca punct de pornire, deşi neindicată în termeni concreţi, obligaţia mandatarului de a da socoteală mandantului despre operaţiunile făcute în temeiul mandatului. Aceasta constituie, totodată, însăşi legitimarea procesuală a reclamantei de a aduce în atenţia instanţei verificarea modului în care s-a respectat contractul de mandat acordat de defunctă pârâtului H. C.P. pentru perioada 24.12.2008-17.01.2012, în lipsa acestei perspective, neexistând vreun alt temei de drept care să justifice analizarea fondului cererii reclamantei de a se cerceta validitatea actului juridic efectuat de pârâtul fratele său. Aceasta întrucât actul juridic contestat nu emana în mod direct de la defuncta H. E., ci era un act juridic efectuat de mandatarul H.C.P., în numele mandantei H. E.. 

Din aceste motive, faptul că reclamanta face vorbire, în concret, abia prin cererea de apel, de obligaţia mandatarului H. Cătălin-Petru de a da seama moştenitorilor titularei de cont H.E.despre sumele retrase din cont, nu poate reprezenta un plus petita, aşa cum a invocat apărătorul pârâţilor prin concluziile asupra apelului. Apelanta nu îşi modifică în apel cererile, fapt ce nici nu ar fi fost admisibil, faţă de prevederile clare ale art. 478 al. 3 Cod de procedură civilă, ci, păstrându-şi aceleaşi pretenţii formulate şi la prima instanţă, dă formă concretă temeiurilor de drept de la care se porneşte analiza cauzei sale, temeiuri avute implicit în vedere de către prima instanţă. De altfel, de remarcat este faptul că, prin întâmpinările depuse, intimaţii-pârâţi şi-au asumat faptul că „prin criticile aduse, apelanta nu vine cu nimic nou în argumentaţie, de natură să zdruncine legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate”, precum şi faptul că, şi în ipoteza în care „petentul ar fi greşit temeiul de drept sau nu l-ar fi indicat deloc, instanţei îi revenea obligaţia să (...) motiveze ea corect, în drept, ca rezultat al cercetării judecătoreşti.”

În plus, art. 478 al. 4 Cod de procedură civilă dă posibilitate părţilor de a explicita în apel pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, fără ca aceasta să fie considerată a reprezenta o nouă cerere.

Trebuie făcută precizarea că, această obligaţie de a da socoteală, va fi analizată din perspectiva Codului civil de la 1864, întrucât contractul de mandat dintre mandanta H.E.şi mandatarul H.C.P.a luat naştere la data de 24.11.2008 (potrivit adresei nr. 1025/12.06.2013 emisă de Piraeus Bank Sucursala Iaşi, în copie la fila 312 fond), iar faţă de prevederile art. 3

din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ”actele şi faptele juridice încheiate (...) înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii (...) lor.”

Posibilitatea acordată pârâtului H.C.P.de a retrage sume de bani din contul bancar deschis de defunctă la Piraeus Bank – Sucursala Iaşi, în virtutea clauzei de împuternicire, constituie un mandat, beneficiarul unei astfel de clauze având obligaţia să dea socoteală mandantei pentru sumele de care a dispus în aceste condiţii. Încetarea contractului de mandat la data de 17.01.2012, dată la care contul a fost închis, nu îl exonera pe mandatar de obligaţia de da socoteală pentru modul de îndeplinire a mandatului, cu particularitatea că, faţă de survenirea decesului mandantei la data de 8.04.2013, această obligaţie se execută faţă de moştenitorul solicitant, fiind o obligaţie cu caracter patrimonial, care se transmite pe cale succesorală. Esenţa obligaţiei de a da socoteală constă în a justifica modul de utilizare a acestor bani, care trebuia făcut în interesul mandantei şi conform dispoziţiilor acesteia. Potrivit art. 1541 Cod civil vechi, ”mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale.”

Apelanta-reclamantă a susţinut că remiterea, prin transfer bancar, a sumei de 142.730 lei către pârâta P.A.C., nu avea nicio justificare, reprezentând un act juridic iniţiat de cei doi pârâţi, fără consimţământul defunctei. Intimaţii-pârâţi au susţinut că transferul sumei în cauză a avut la bază dorinţa defunctei de a restitui pârâtei P.A.C. cea mai mare parte a mai multor împrumuturi luate de la aceasta, în decursul unei lungi perioade de timp, într-un cuantum totalizat de 150.000 lei.

Prima instanţă a reţinut, exprimându-şi totuşi incertitudinea (”pare”), că menţiunea inserată în cuprinsul ordinului de plată ar converge spre exprimarea restituirii unui împrumut. Explicaţia folosită în cuprinsul ordinului de plată, ”c.v. împrumut” este însă echivocă, neexistând temei pentru interpretarea ei, dincolo de orice dubiu, în sensul reţinut de prima instanţă, al restituirii. Termenul ”contravaloare”, reprezentând echivalent în bani, poate avea – în egală măsură – legătură atât cu acordarea, cât şi cu restituirea unui împrumut.

Pârâtul H.C.P.a dispus de respectiva sumă mare de bani, fără a face dovada că avea vreo dispoziţie din partea defunctei şi fără să dovedească faptul că suma în cauză a fost folosită în interesul mandantei, respectiv conform voinţei acesteia. În mod greşit reţine prima instanţă că persoana împuternicită este îndrituită să acţioneze întocmai ca şi titularul contului, fără a mai face alte distincţii. Această aserţiune este valabilă doar în ceea ce priveşte raporturile dintre mandatarul H.C.P.şi instituţia bancară la care mandanta avea contul deschis, pe care-i acordase împuternicire. În raporturile dintre mandantă şi mandatar însă, operaţiunea efectuată de acesta din urmă era absolut necesar să aibă la bază o împuternicire specială pentru efectuarea acelui act de dispoziţie. Niciuna din probele administrate de pârâţi nu a relevat existenţa unui astfel de mandat. Or, în lipsa vreunui alt mandat care să-i confere intimatului-pârât împuternicirea de a dispune în modul în care a dispus de sumele existente în contul defunctei, acesta avea obligaţia să justifice în ce fel a utilizat sumele respective.

Nu poate fi reţinută critica adusă de apelantă, în sensul că trebuia depus la dosar contractul de mandat prin care defuncta l-a împuternicit pe pârâtul H.C.P.să efectueze operaţiuni pe contul său bancar, dat fiind că adresa nr. 1025/2013 a Piraeus Bank Sucursala Iaşi, aflată în copie la fila 312 fond, era suficientă pentru dovedirea calităţii pârâtului de persoană împuternicită a efectua operaţiuni pe contul defunctei, în intervalul de timp acolo menţionat, iar instanţa nu fusese învestită cu o cerere de constatare nulitate/anulare a acestei împuterniciri, pentru a proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor sale de validitate. 

Apărarea intimatului-pârât, legată de existenţa unui împrumut contabilizat în timp, pe care defuncta H.E.l-ar fi făcut de la nepoata P.A.C., nu este susţinută de nicio probă, nici măcar de prezumţii judiciare care, potrivit art. 329 Cod de procedură civilă, trebuie să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Din contră, prezumţiile judiciare ar conduce către concluzia inexistenţei vreunei datorii a defunctei de o valoare atât de mare. Conversaţiile purtate între reclamantă şi pârâtul H.C.P.prin e-mail, la nivelul lunii iunie 2008, nu relevau existenţa unei astfel de datorii care, faţă de cuantumul său major, nu ar fi putut fi trecută cu vederea. Discuţiile purtate, conform extrasului de la fila 108 fond, aveau legătură cu problema îngrijirii defunctei, iar pentru obţinerea de fonduri pentru asigurarea acestei îngrijiri, s-a luat în discuţie vinderea terenului deţinut de defunctă, în suprafaţă de 519 mp curţi-construcţii, situat în intravilanul municipiului Iaşi, str. Oancea, nr. 22. Atât timp cât  s-a susţinut că sumele împrumutate de defunctă erau destinate ajutorării celor doi copii, nu este credibil ca aceştia, ca oameni de onoare ce s-au indicat amândoi a fi, să nu fi cunoscut despre neîndeplinirea de către defunctă a obligaţiei – pretins existente – de restituire a unor sume atât de importante. Cu toate acestea, niciun moment nu s-a pus problema în cuprinsul acestor conversaţii, de a fi necesară înstrăinarea acelui teren pentru ca, din suma obţinută ca preţ, să poată fi restituit împrumutul datând din urmă cu mulţi ani. Vânzarea terenului în cauză a fost efectuată, de altfel, la scurt timp (mai puţin de trei luni) după purtarea acestor conversaţii, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3.987 din 16.09.2008 - BNP M.R.-M.. 

Intimata-pârâtă P.A.C. nu a făcut dovada deţinerii unor sume atât de mari de bani, care să depăşească nevoile propriei sale întreţineri în aşa măsură, încât să poată fi puse la dispoziţia defunctei rude, cu termen de restituire după foarte mulţi ani (cel puţin 10). Înscrisurile depuse de intimata-pârâtă la filele 41-46 apel, reprezentând veniturile obţinute de pârâtă şi de defunctă din muncă, nu relevă existenţa unei diferenţe copleşitoare între veniturile celor două. Astfel, doar cu titlul de exemplu, la nivelul datei de 1.07.1994 intimata obţinea lunar venituri de 225.500 lei, iar defuncta de 159.660 lei; la nivelul datei de 1.10.1995 intimata obţinea lunar venituri de 343.350 lei, iar defuncta de 230.625 lei; la nivelul datei de 1.10.1996 intimata obţinea lunar venituri de 400.346 lei, iar defuncta de 243.118 lei. De altfel, pârâta nu a indicat, în concret, ce sumă a acordat defunctei cu titlu de împrumut, la ce date, limitându-se a arăta că ar fi fost vorba de sume acordate succesiv. Cu atât mai mult în acest caz, părţile între care ar fi intervenit împrumuturile ar fi avut nevoie măcar de întocmirea unor notări personale – ce puteau fi folosite ca probe în temeiul art. 1185 Cod civil de la 1864, pentru a nu pierde din vedere cuantumul împrumuturilor mereu adăugate. Este adevărat că între defunctă şi intimata-pârâtă, în considerarea relaţiei de rudenie, se prezuma imposibilitatea morală a constituirii unui înscris doveditor. Aceasta însă, nu-i scutea pe pârâţi de obligaţia de a dovedi cu alte mijloace de probă pretinsele împrumuturi.

Pentru operaţiunea bancară dispusă de mandatarul H. C.-P., nu s-a făcut dovada că acesta ar fi dat socoteală mandantei H.E., iar concluzia expertizei medico-legale efectuate în stadiul apelului, în sensul că, la data de 29.12.2008, defuncta avea diminuată capacitatea psihică, are semnificaţia diminuării înţelegerii, în mod critic şi predictiv, a consecinţelor social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile, aşa cum explică art. 211 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În aceste condiţii, se naşte o puternică îndoială asupra concordanţei dintre modul de folosire a sumei de 142.730 lei şi voinţa şi dispoziţia defunctei, precum şi o puternică suspiciune asupra modului în care pârâtul  H.C.P., în calitatea sa de mandatar, s-a desocotit faţă de mandantă în timpul vieţii acesteia, în condiţiile în care competenţa psihică a mandantei, diminuată la acel moment, a cunoscut o continuă deteriorare, până la lipsa acesteia, atestată la data de 31.07.2012, conform expertizei efectuate sub nr. 355/PSH de Institutul de Medicină Legală Iaşi în dosarul nr. 31212/245/2011 al Judecătoriei Iaşi (în copie la filele 160-161 fond), ceea ce a exclus posibilitatea unei desocotiri valabile pentru sumele existente în contul bancar al defunctei.

Concluzionând, Tribunalul reţine că, atât timp cât reclamanta a făcut dovada existenţei în contul defunctei, la data de 29.12.2008, a sumei de 142.730 lei, pârâtul H.C.P.era cel care trebuia să dovedească faptul că operaţiunea prin care suma a ieşit din contul şi din patrimoniul defunctei mandante, a avut la bază, dincolo de orice dubiu, consimţământul titularei de cont. În lipsa acestei dovezi, caracterul fraudulos al ieşirii sumei de bani din patrimoniul defunctei, în sensul nedovedirii întrebuinţării ei în folosul mandantei, face necesară reţinerea acesteia la masa de partaj, chiar dacă suma nu mai exista, fizic, concret, în patrimoniul defunctei, la data deschiderii succesiunii. În lipsa îndeplinirii obligaţiei mandatarului-moştenitor al defunctei, de a da socoteală mandantei despre îndeplinirea mandatului, suma în cauză poate face obiect al desocotirii între cei doi moştenitori.

În consecinţă, urmează a se constata că masa succesorală este compusă din creanţa deţinută de defunctă împotriva pârâtului H.C.P., având ca obiect suma de 142.730 lei. Apărările intimaţilor-pârâţi în sensul că defuncta mai avea şi alte bunuri care ar fi putut face obiectul partajului nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care aceştia nu au formulat, pe cale reconvenţională, solicitarea de aducere şi a altor bunuri la masa de partaj, iar instanţa este obligată de art. 22 al. 6 Cod de procedură civilă a se pronunţa doar asupra a ceea ce i s-a cerut. De altfel, nimic nu împiedică părţile a proceda, ulterior, la efectuarea unui partaj suplimentar, dacă susţinerile intimaţilor sunt întemeiate.

Din masa succesorală se va reţine a face parte şi dobânda legală aferentă sumei de 142.730 lei, calculată începând cu data de 26.02.2013 şi până la data plăţii efective de către pârâtul H.C.P.. Se au în vedere, pentru aceasta, dispoziţiile art. 1088 al. 1 şi 1079 al. 1 Cod civil de la 1864, potrivit cărora, la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, iar dacă obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său. În cauză, pârâtul H.C.P.a fost pus în întârziere la data de 26.02.2013, conform notificării aflate în copie la fila 7 dosar fond, trimisă de tutorele defunctei, S. A.E., numit conform sentinţei civile nr. 14743/11.09.2012 a Judecătoriei Iaşi, rămasă definitivă prin anularea cererii de apel formulată de H.C.P.în numele apelantei H.E.împotriva acestei sentinţe, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant al apelantei (decizia civilă nr. 248/29.04.2013 a Tribunalului Iaşi, conform extrasului din portalul instanţelor de judecată aflat la fila 39 fond). 

Notificarea formulată prin tutore a operat punerea în întârziere a pârâtului cu privire la restituirea sumei, astfel că reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctei H.E., preluând drepturile ce s-ar fi cuvenit acesteia, este îndreptăţită a solicita obligarea mandatarului şi la plata dobânzii legale începând cu acest moment.

În temeiul art. 989 Cod de procedură civilă, instanţa va dispune sistarea stării de indiviziune dintre părţi, atribuind pârâtului H.C.P.creanţa având ca obiect suma de 142.730 lei şi dobânda legală aferentă, în considerarea faptului că acesta este cel care a dispus de sumă, fără a face dovada că a avut împuternicire din partea defunctei de a efectua operaţiuni, în considerarea unor pretinse raporturi contractuale cu pârâta P.A.C..

Totodată, instanţa urmează a obliga pârâtul H.C.P.la plata către reclamantă a sumei de 71.365 lei, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data de 26.02.2013 şi până la data plăţii efective, ca reprezentând contravaloarea cotei părţi din succesiune cuvenită reclamantei. Se va stabili, potrivit art. 989 Cod de procedură civilă, termenul în care pârâtul să-şi execute obligaţia de plată, ca fiind în trei luni de la pronunţarea prezentei decizii.

Pentru plata acestei sume, Tribunalul reţine că doar pârâtul H.C.P.poate avea calitate de obligat. Potrivit art. 1546 Cod civil de la 1864, „mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit.” Aşadar, actele juridice efectuate de mandatar în numele şi pe seama mandantului, îl obligă pe acesta din urmă, iar actul juridic încheiat va crea, în fapt, raporturi juridice directe între mandant şi terţ, numai în situaţia în care mandatarul a încheiat acte juridice pentru care a fost împuternicit. Cum în speţă, pârâtul H.C.P.nu a făcut dovada că suma transferată din contul defunctei a ieşit din contul acesteia cu consimţământul mandantei, actul juridic în cauză nu a creat raporturi juridice între mandantă şi terţ, întrucât a fost făcut cu depăşirea limitelor împuternicirii date.

Din acest motiv, întrucât defuncta ar fi avut la îndemână o acţiune personală, derivată din contract, doar împotriva mandatarului, dat fiind că actul îndeplinit cu depăşirea mandatului nu ar fi angajat-o faţă de terţul contractant, urmează a respinge, ca neîntemeiată, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei P.A.C. la plata sumei de 142.730 lei şi a dobânzii legale aferente.

Instanţa de apel a pus în discuţie, din oficiu, excepţia lipsei unui obiect determinat al capătului de cerere privind instituirea măsurii asiguratorii asupra conturilor pârâţilor, excepţie pe care o va analiza în condiţiile art. 248 al. 1 Cod de procedură civilă, considerând-o întemeiată, cu consecinţa respingerii acestei cereri fără antamarea fondului judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 194 lit. c Cod de procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre altele, şi obiectul cererii deduse judecăţii, obiect care trebuie să fie determinat în mod concret sau, în mod excepţional, determinabil. Raportându-se la solicitarea reclamantei, instanţa nu a putut stabili obiectul concret al cererii. Deşi acesta există, el nu este determinat în mod concret. Obiectul acţiunii este ceea ce se solicită prin cerere, pretenţia concretă a reclamantului. Reclamanta a solicitat, doar la modul general, instituirea unor astfel de măsuri, invocând doar dispoziţiile art. 1145 Cod civil. Potrivit acestora, „bunurile moştenirii pot să facă obiectul unor măsuri conservatorii, în tot sau în parte, la cererea persoanelor interesate, în condiţiile legii.” În reglementarea cuprinsă la Titlul IV al Cărţii a VI-a a Codului de procedură civilă, titlu referitor la „Măsuri asigurătorii şi provizorii”, sunt reglementate ca astfel de măsuri: sechestrul asigurător (art. 951-958), poprirea asigurătorie (art. 969-970), sechestrul judiciar (art. 971-976). Reclamanta nu a indicat în cererea sa care este măsura conservatorie concretă ce solicită a fi luată, ci s-a limitat a indica doar noţiunea generică a acestor măsuri, ceea ce face ca solicitarea sa să nu aibă un obiect determinat.

Împrejurarea că abia prin notele scrise privind susţinerea apelului, redactate în temeiul art. 244 al. 2 Cod de procedură civilă, apelanta a indicat măsura solicitată ca referindu-se, în concret, la un sechestru asigurător, nu este în măsură a acoperi viciul constatat, întrucât potrivit art. 478 al. 3 Cod de procedură civilă, în apel nu se pot formula pretenţii noi. Faţă de cele expuse, în temeiul art. 196 al. 1 Cod de procedură civilă, va fi anulat capătul de cerere privind instituirea de măsuri asiguratorii formulată de reclamanta C.C.M. în contradictoriu cu pârâţii H.C.P.şi P.A.C., pentru lipsa unui obiect determinat.

Cum în procesul de partaj părţile au o dublă calitate, iar soluţia pronunţată cu privire la ieşirea din indiviziune este deopotrivă în interesul tuturor, se impune compensarea cheltuielilor efectuate de cele două părţi care au calitate procesuală în capătul de cerere referitor la partajul succesoral şi obligarea părţii care a făcut cheltuieli mai mici, la suportarea diferenţei respective. Prin raportare la dispoziţiile art. 453 şi 455 Cod de procedură civilă, urmează a fi avută în vedere întinderea cotelor succesorale cuvenite reclamantei şi pârâtului H.C.P.. Cum aceştia culeg cote egale din succesiunea defunctei H.E., se vor avea în vedere următoarele:

Reclamanta a efectuat următoarele cheltuieli: taxă judiciară de timbru la prima instanţă – 8644 lei (aferentă cererii modificate, care cuprinde atât 3% din valoarea masei de partaj pentru stabilirea masei succesorale, cât şi 3% din valoarea masei de partaj pentru ieşirea din indiviziune şi 50 lei/moştenitor pentru stabilirea calităţii de moştenitor), timbru judiciar la prima instanţă – 5 lei, taxă judiciară de timbru în apel – 4322 lei (achitată de apelantă odată cu depunerea cererii de apel, ca reprezentând, în temeiul art. 11 al. 1 din Legea nr. 146/1997, 50% din taxa datorată pentru acţiunea evaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă), contravaloare expertiză medico-legală psihiatrică – 126 lei. În privinţa cheltuielilor de deplasare, apelanta-reclamantă a solicitat luarea în calcul a contravalorii a trei deplasări la prima instanţă, pe ruta Iaşi – Roman şi a cinci deplasări pe ruta Iaşi – Piatra Neamţ, la instanţa de apel. Datele menţionate în nota scrisă depusă coincid termenelor de judecată fixate în cauză, la care reclamanta s-a prezentat în instanţă. Însă, dintre acestea, vor fi luate în calcul doar următoarele deplasări: pentru prima instanţă cea pentru data de 18.10.2013, pentru care a fost anexat, în original, bonul fiscal la fila 267. Deşi prin cererea depusă la fila menţionată reclamanta arată că depune dovada cheltuielilor de deplasare pentru termenele din 20.09, 18.10 şi 15.11, în fapt, anexează doar un bon din data de 18.10.2013 – cel ce va fi luat în considerare şi unul din data de 16.10.2013, când dosarul nu a avut fixat termen de judecată. A mai depus reclamanta, la fila 331 fond, prin fax, copia bonului fiscal atestând deplasarea pentru termenul din 15.11.2013.

Plata cheltuielilor ocazionate de susţinerea unui proces se dovedeşte prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţelor ce atestă cheltuirea de sume cu acest titlu. Aceasta întrucât, în raport de actele justificative ale plăţilor efectuate, instanţa va acorda cheltuielile de judecată, iar dispozitivul hotărârii poate fi pus în executare silită, dreptul de creanţă al părţii căreia i-au fost acordate cheltuieli de judecată fiind stabilit prin hotărârea instanţei, care va constitui înscris justificativ pentru partea care a avansat aceste cheltuieli (în acest sens şi decizia nr. 1378/23.04.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Comercială).

Pentru deplasarea la instanţa de apel, apelanta-reclamantă a depus în dovedire doar patru bonuri fiscale, la filele 200-203, pentru datele de 9.04.2014, 19.08.2014, 13.01.2015 şi 10.02.2015. Întrucât la data de 9.04.2014 dosarul nu a avut fixat termen de judecată, vor fi luate în calcul doar celelalte trei bonuri enumerate. 

Pentru deplasarea dus-întors pe ruta Iaşi – Roman (86 km) şi cele trei deplasări dus-întors pe ruta Iaşi – Piatra Neamţ (130 km), rezultă un total de 952 km, pentru care cheltuielile cu transportul vor fi calculate la nivelul unui consum de 7,5 litri/100 km, consum preluat prin raportare la dispoziţiile art. 16 din H.G nr. 1860/2006, ca reper de calcul al unui consum mediu estimat. În consecinţă, rezultând un consum estimat de 71,4 litri carburant şi luând în calcul costul mediu al litrului de carburant rezultat prin efectuarea mediei aritmetice a valorilor relevate de cele patru bonuri luate în calcul, ca fiind o medie de 5,60 lei/ litru carburant, costurile totale ale deplasărilor pentru care reclamanta a depus acte justificative se ridică la suma de 400 lei.

Totalizând cheltuielile efectuate de reclamantă, acestea se ridică la nivelul sumei de 13.497 lei (taxe judiciare de timbru, expertiză, deplasări).

Pârâtul H.C.P.a efectuat cheltuieli reprezentând cuantumul onorariului apărătorului ales, potrivit chitanţelor de la fila 36 dosar fond şi fila 28 dosar apel, în sumă totalizată de 2.000 lei. Nu va fi reţinută apărarea apelantei, în sensul că acest cuantum al onorariului ar fi disproporţionat faţă de actele procedurale realizate, în considerarea faptului că întâmpinarea a fost depusă peste termen. Depunerea întâmpinării peste termen nu înseamnă că avocatul nu a îndeplinit o muncă ce se justifică a fi remunerată, iar cuantumul perceput nu poate fi apreciat ca fiind exagerat, ci a fi unul real, necesar şi de un nivel rezonabil. În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea litigiului.

Separat de acestea, apărătorul intimatului-pârât a făcut şi dovada cheltuielilor de deplasare, depunând cinci bilete de autobuz (filele 209-213). Cum apărătoarea intimatului-pârât a fost prezentă în apel doar la două termene de judecată, cele din data de 29.04.2014 şi 10.02.2015, se va lua în considerare contravaloarea a patru bilete, reprezentând costul deplasării dus-întors pe ruta Iaşi – Piatra Neamţ (4x30 lei= 120 lei). Din suma totală, întrucât apărătoarea intimatului-pârât H.C.P.a reprezentat-o, în acelaşi timp, şi pe intimata-pârâtă P.A.C., se va include în cuantumul cheltuielilor suportate de către intimatul-pârât ½ din această sumă, adică 60 lei, astfel încât pentru acest intimat se are în vedere un cuantum totalizat al cheltuielilor de judecată, de 2.060 lei.

Totalizând cele două sume, 13.497 lei şi 2.060 lei, cheltuielile pe care părţile din cererea de partaj succesoral le-au efectuat sunt în cuantum de 15.557 lei, cuantum pe care părţile trebuie să îl suporte potrivit cotelor cuvenite, adică în mod egal. Astfel, intimatul-pârât H.C.P., care a suportat un cuantum mai mic decât cota în care trebuia să suporte aceste cheltuieli (2.060 lei din totalul cotei de 15.557:2=7.778,50 lei), va fi obligat la plata diferenţei de 5.718,50 lei cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă, în primă instanţă şi în apel.

În acelaşi timp, reclamanta este parte căzută în pretenţii faţă de intimata-pârâtă P.A.C., pretenţiile formulate împotriva acesteia nefiind găsite fondate, astfel că, în temeiul art. 453 al. 1 Cod de procedură civilă, va fi obligată a plăti acesteia suma de 2.060 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel. Acest cuantum include onorariului apărătorului ales, potrivit chitanţelor de la fila 25 dosar fond şi fila 39 dosar apel, în sumă totalizată de 2.000 lei, sumă care, pentru aceleaşi considerente expuse în privinţa cheltuielilor efectuate de intimatul-pârât H.C.P., nu pot fi apreciate a avea un nivel nereal şi nerezonabil, aşa cum a susţinut apelanta-reclamantă. La această sumă se adaugă suma de 60 lei cheltuieli de deplasare dus-întors pe ruta Iaşi – Piatra Neamţ ale apărătorului ales, pentru prezenţa la termenele de judecată din data de 29.04.2014 şi 10.02.2015, potrivit precizărilor făcute mai sus, când s-a analizat situaţia cheltuielilor care au fost luate în calcul pentru intimatul-pârât H.C.P..

Domenii speta

Spete similare