Perimare. Întreruperea cursului perimării. Condiţii

C. pr. civ. : art. 248, art. 249.

Perimarea operează de drept la împlinirea termenului de perimare, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerinţe: organul judiciar să fie învestit cu o cerere, care a declanşat o judecată în prima instanţă sau într-o cale de atac, cauza să rămână în nelucrare timp de un an în materie civilă, din culpa părţii, aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., cu menţiunea expresă a legiuitorului că partea nu este considerată în culpă, în cazul în care actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, literatura de specialitate este unanimă în a arăta că este vorba de data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din culpa părţii, de actele procesuale ce trebuiau să succeadă în mod firesc, astfel încât dosarul a rămas în nelucrare. Făcând aplicarea acestei reguli, în ipoteza în care judecata a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., momentul de la care începe să curgă termenul de perimare este reprezentat de data încheierii de şedinţă prin care s-a luat măsura suspendării, deoarece din acest moment, oricare dintre părţi poate efectua un act de procedură eficient pentru reluarea judecăţii.

Pentru a fi apt să producă efectul întreruptiv de perimare, actul procesual (pe lângă faptul că trebuie să provină de la partea care justifică un interes şi să aibă ca obiectiv repunerea pe rol) trebuie să fie şi eficient, în sensul că sunt îndeplinite toate cerinţele pentru ca, în concret, cauza să fie repusă pe rol.

Cererea de repunere pe rol nu este aptă să producă efectul întreruptiv de perimare, în condiţiile în care a fost anulată ca netimbrată, cerinţa timbrajului impunându-se ca o condiţie prealabilă, de îndeplinirea căreia depinde legala învestire a instanţei cu orice cerere adresată organului judiciar, în măsura în care normele legale prevăd o taxa judiciară de timbru.

Prin sentinţa civilă nr. 139 din 19.02.2004 Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul D. A. N., prin mandatar R. P., în contradictoriu cu pârâta A. C. N., prin mandatar I. M. şi în consecinţă a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor sentinţei din 28 mai 2002, pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă Offenbach pe Main, în dosarul nr. 315 F 549/00 precum şi a deciziei pronunţată la data de 19.11.2002, în acelaşi dosar.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, astfel: caracterul definitiv al sentinţei este expres menţionat în cuprinsul acesteia, iar cât priveşte decizia din 19.11.2002, caracterul definitiv rezultă din menţiunea că executarea silită poate avea loc peste cel puţin două săptămâni. S-a mai reţinut că instanţa a fost competentă să soluţioneze cauza, câtă vreme a fost investită chiar de către pârâta din cauza de faţă şi există reciprocitate privitor la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti între România şi Germania iar procedura de citare a fost legal îndeplinită, pârâta fiind asistată de avocat.

Prin încheierea din 8.04.2004 aceeaşi instanţă a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta I. M., ca reprezentant al pârâtei A. M. N., reţinând dispoziţiile art. 281 Codul de Procedură Civilă şi faptul că criticile pe care petenta le aduce conţinutului hotărârii pot fi atacate doar pe calea apelului.

Împotriva sentinţei şi a încheierii sus-menţionate a declarat apel reprezentanta pârâtei, în numele acesteia, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea în tot a hotărârii atacate, respingerea cererii formulate de reclamant, sancţionarea reclamantului, în baza art. 108 ind. 1, par. 1 pct. 1 lit. a Codul de Procedură Civilă, cu amenda judiciară maximă, pentru introducerea cu rea-credinţă a cererii vădit netemeinice pentru recunoaşterea hotărârii străine  şi obligarea reclamantului, în baza art. 108 ind. 1 par. 1 pct. 1 lit. a Codul de Procedură Civilă, la plata despăgubirii pârâtei cu suma de 100.000.000 lei pentru pagubele morale şi materiale provocate prin introducerea cu rea-credinţă a cererii vădit netemeinice pentru recunoaşterea hotărârii străine.

În motivarea apelului a arătat că instanţa de fond a nesocotit faptul că reclamantul nu şi-a însoţit, conform art. 171 lit. a din Legea nr. 105/1992, cererea de recunoaştere a hotărârii străine de actele prevăzute la lit. b, c şi d, a încălcat prevederile imperative ale art. 167, 168  din aceeaşi lege.

Prin încheierea nr. 6195 din 9 noiembrie 2004, ÎCCJ Bucureşti a admis cererea formulată de petentă şi a strămutat judecarea prezentului apel de la Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă, la Curtea de Apel Târgu-Mureş. Cauza s-a înregistrat la această din urmă instanţă la data de 21.02.2005, sub dosar nr. 634/278/05/C.

Cauza a fost suspendată iniţial în baza art. 242 pct. 2 Codul de Procedură Civilă, prin încheierea de şedinţă din data de 13 mai 2010 şi a suferit suspendări succesive, pentru acelaşi temei, respectiv lipsa părţilor şi faptul că niciuna dintre părţile împrocesuate nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Ultima suspendare a fost dispusă prin încheierea din 15 ianuarie 2014.

Prin încheierea din 3 septembrie 2014 s-a anulat ca netimbrată cererea de repunere pe rol a cauzei şi în consecinţă s-a menţinut măsura suspendării apelului, în conformitate cu art. 242 pct. 2 Codul de Procedură Civilă, dispuse la termenul de judecată din 15.-01.2014, având în vedere că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă nici prin cererea de repunere pe rol.

Cauza s-a repus pe rol din oficiu, pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor perimării.

Perimarea operează de drept la împlinirea termenului de perimare, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerinţe: organul judiciar să fie învestit cu o cerere, care a declanşat o judecată în prima instanţă sau într-o cale de atac, cauza să rămână în nelucrare timp de un an în materie civilă, din culpa părţii, aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., potrivit cărora orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, cu menţiunea expresă a legiuitorului că partea nu este considerată în culpă, în cazul în care actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, literatura de specialitate este unanimă în a arăta că este vorba de data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din culpa părţii, de actele procesuale ce trebuiau să succeadă în mod firesc, astfel încât dosarul a rămas în nelucrare. Făcând aplicarea acestei reguli, în ipoteza în care judecata a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., momentul de la care începe să curgă termenul de perimare este reprezentat de data încheierii de şedinţă prin care s-a luat măsura suspendării, deoarece din acest moment, oricare dintre părţi poate efectua un act de procedura eficient pentru reluarea judecăţii.

Interpretând dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., prin raportare la toate celelalte norme procedurale care reglementează instituţia perimării, Curtea a apreciat că, pentru a fi apt să producă efectul întreruptiv de perimare, actul procesual (pe lângă faptul că trebuie să provină de la partea care justifică un interes şi să aibă ca obiectiv repunerea pe rol) trebuie să fie şi eficient, în sensul că sunt îndeplinite toate cerinţele pentru ca, în concret, cauza să fie repusă pe rol.

O interpretare contrară ar fi de natură să lase la latitudinea părţilor prelungirea nejustificată a procesului, prin depunerea la dosar a unor înscrisuri, respectiv formularea unor cereri (care vizează soluţionarea cauzei) în timpul suspendării judecăţii, dar care nefiind precedate de solicitarea repunerii pe rol a cauzei nu conduc practic la rezolvarea litigiului, ci doar la întinderea duratei acestuia, organul judiciar fiind împiedicat să constate pasivitatea părţilor şi să aplice sancţiunea procedurală corespunzătoare. În egală măsură, interpretarea contrară ar fi de natură să contravină şi concepţiei legiuitorului, reflectată prin dispoziţiile art. 252 C. proc. civ., în sensul că perimarea operează de drept la împlinirea termenului, putând fi constată din oficiu de către instanţă sau la cererea părţii interesate.

Curtea a apreciat că cererea de repunere pe rol nu este aptă să producă efectul întreruptiv de perimare, în condiţiile în care a fost anulată ca netimbrată, cerinţa timbrajului impunându-se ca o condiţie prealabilă, de îndeplinirea căreia depinde legala învestire a instanţei cu orice cerere adresată organului judiciar, în măsura în care normele legale prevăd o taxa judiciară de timbru.

Faţă de atitudinea procesuală a părţilor, care nu au făcut nici un act de procedură eficient, de natură să întrerupă cursul perimării, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. şi nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea a dat eficienţă prevederilor art. 252 C. proc. civ. şi a constatat că a intervenit perimarea apelului.

Domenii speta

Spete similare