Legea nr.10/2001 – deşi reclamantul cunoştea faptul că a formulat o contestaţie în baza lg.10/2001 nu a uzat de posibilitatea prev.de art.47 din aceeaşi lege în sensul că nu a solicitat suspendarea judecării cauzei de revendicare şi nici nu a renunţa...

5. Legea nr.10/2001 – deşi reclamantul cunoştea faptul că a formulat o contestaţie în baza lg.10/2001 nu a uzat de posibilitatea prev.de art.47 din aceeaşi lege în sensul că nu a solicitat suspendarea judecării cauzei de revendicare şi nici nu a renunţat la judecata cererii.

Prin poziţia procesuală a reclamantului, care nu a renunţat la judecarea cererii de revendicare şi nici nu a solicitat suspendarea judecării cauzei, se înţelege că acesta a dorit ca pretenţiile sale să fie soluţionate pe calea dreptului comun.

După admiterea pretenţiilor reclamantului, în acţiunea în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu se poate emite o nouă dispoziţie de restituirea imobilului prin acordarea de despăgubiri. În această situaţie persoana îndreptăţită s-ar afla în posesia a două titluri de proprietate fiind beneficiara a unei duble măsuri reparatorii: hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă precum şi dispoziţia de restituire.

Sentinţa civilă nr.417/2008.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui la  nr.74/2004 reclamantul R. Gh. I. a solicitat, ca, în contradictoriu cu pârâta SC. Autotrans SA.Bârlad, să fie obligată să răspundă la notificarea trimisă de reclamant prin  intermediul executorului judecătoresc în condiţiile L.10/2001.

Prin această notificare reclamantul a  solicitat măsuri reparatorii pentru  un teren preluat în mod abuziv  de către stat  în 1968 în suprafaţă de 1000 mp. situat în Bârlad. Acest  teren a aparţinut părinţilor săi.

Prin această cerere reclamantul nu a solicitat  restituirea în natură a imobilului, însă a solicitat despăgubiri în sumă de  200.000.000 lei ( ROL) pentru acoperirea  pagubei create.

În urma analizării acestei cereri s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 235/2006 de către Tribunalul Jud. Vaslui prin care a  fost respinsă acţiunea reclamantului, ca rămasă fără obiect.

În sentinţa Tribunalului se reţine că cererea a rămas fără obiect deoarece  dispoziţia a fost depusă la  dosar de către unitatea petentă în cursul judecăţii.

Prin acelaşi dispozitiv al sentinţei Tribunalul Jud. Vaslui a fost disjunsă cererea a revendicare a terenului în suprafaţă de  1000 mp., cerere cu care şi-a completat  acţiunea introductivă, la  un termen  ulterior (fila 30 dosar 74/C/2004 a Tribunalului Vaslui).

Deoarece reclamantul mai formulează o acţiune în revendicare pe calea dreptului  comun, cerere introdusă la  Tribunalul Jud.Vaslui, prin dispozitivul sentinţei civile  nr. 235/2006, a fost suspendată judecata cererii de revendicare formulată ulterior , în baza art.244 pct. 1 Cod proc.civilă, până la soluţionarea definitivă a cererii de revendicare formulată pe calea dreptului comun.

Această sentinţă (nr.235/2006) a  Tribunalului Jud.Vaslui a fost atacată cu apel, iar Curtea de Apel prin Decizia civilă nr. 121/2006 a păstrat sentinţa  civilă a Tribunalului Jud. Vaslui.

Împotriva acestei decizii, reclamantul R.Gh.I. a formulat recurs la I.C.C.J., recurs ce a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 3830/2007.

Prin această decizie a fost casată sentinţa civilă nr.235/14.03.2006 a Tribunalului Jud. Vaslui ,dar şi decizia Curţii de Apel  Iaşi nr.121/2006.

S-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Judeţean Vaslui.

I.C.C.J. a reţinut că odată ce Tribunalul Vaslui a solicitat documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei înseamnă că s-a acceptat poziţia  reclamantului de contestare  a dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare.

S-ai mai reţinut că deşi  instanţa a apreciat că  urmează să verifice legalitatea dispoziţiei, la următorul termen de judecată, soluţionează cauza respingând cererea ca rămasă fără obiect, omiţând motivul repunerii pe rol a cauzei şi fără să arate argumentat care este raţiunea pentru care s-a revenit  asupra celor dispuse prin încheierea  de repunere pe rol.

Mai trebuie precizat faptul că în cursul judecării cauzei  nr.74/2004 şi până la pronunţarea sentinţei civile nr.235/2006 a Tribunalului Jud.Vaslui, la termenul din  16.05.2005, cererea  a fost suspendată în baza dispoziţiei art.244 al. 1 şi 2 Cod proc. civilă (până la soluţionarea definitivă a acţiunii în revendicare formulată iniţial).

Această încheiere a fost casată prin decizia civilă nr.655/2005 a Curţii de Apel Iaşi şi  trimisă cauza pentru continuarea judecăţii. Curtea de Apel  a reţinut că  potrivit disp. art. 47 din Legea 10/2001, persoana îndreptăţită poate alege calea  acestei Legi, renunţând  la judecarea cauzei  potrivit dreptului comun sau solicitând  suspendarea ei.

Odată ce acţiunea în revendicare nu a fost soluţionată definitiv, reclamantul poate alege între judecata pe calea dreptului comun ori calea legii speciale.

Din al.3  al art. 47 din Legea 10/2001 rezultă că dreptul de opţiune aparţine  reclamantului  şi prevede că în cazul  în care persoanei îndreptăţite i s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă acţiunea privind  restituirea în natură a bunului  solicitat, termenul de depunere a notificării prevăzut de art.11 al. 1, curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Reclamantul este singurul în cauză  să opteze pentru  judecata, fie pe calea dreptului comun, fie pe calea legii speciale.

Judecata cauzei de faţă are loc ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare de către I.C.C.J., în urma casării sentinţei civile nr.235/2006 a Tribunalului Jud.Vaslui şi a  deciziei nr. 121/2006 a Curţii de Apel Iaşi.

Cu privire la  cererea de revendicare a suprafeţei de 1000 mp. ,ce face  obiectul contestaţiei de faţă, cerere ce a fost formulată pe calea dreptului comun în anul 2001 la Tribunalul Judeţean Vaslui. Această cerere a  fost respinsă prin sentinţa civilă nr.171/2001 a Tribunalului Judeţean Vaslui.

Prin decizia civilă nr. 5/2002 a Curţii de  Apel Iaşi a fost schimbată în parte sentinţa Tribunalului Vaslui, iar pârâta SC.Autotrans SA.Bârlad a fost obligată să lase reclamantului în deplină proprietate  suprafaţa de  1000 mp. teren situată în Bârlad ,str. Ferăstraielor nr.1.

Împotriva acestei decizii reclamantul a  declarat recurs pe motiv că unitatea pârâtă nu a fost obligată şi la plata unor despăgubiri pentru demolarea construcţiei de pe acest teren.

Recursul a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 505/2006 a Curţii de Apel Iaşi  fiind  menţinută decizia civilă nr.5/2002 a  Curţii de Apel Iaşi.

Aşadar, la data de 7.06.2006 a rămas irevocabilă hotărârea Curţii de  Apel Iaşi prin care SC. Autotrans era obligată să-i lase reclamantului în deplină  proprietate suprafaţa de 1000 mp.  situată în Bârlad, jud.Vaslui

Sintetizând, după trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Jud.Vaslui, aceasta a fost înregistrată la nr.1803/89/2004.

Având în vedere considerentele din  hotărârea I.C.C.J. nr. 3830/2006, care  sunt obligatorii pentru instanţa de fond, respectiv Tribunalul Jud.Vaslui, acesta a analizat temeinicia şi legalitatea dispoziţiei emise de SC. Autotrans SA. Bârlad nr.1/4.01.2005.

Aşadar cererea a fost considerată o veritabilă contestaţie  formulată în baza disp.  art. 26 al.3 din Legea 10/2001, republicată.

I s-a solicitat reclamantului  de mai multe ori să-şi precizeze cu mai multă claritate obiectul cererii de chemare în judecată în condiţiile în care s-a pronunţat o sentinţă de admitere definitivă şi irevocabilă privind revendicarea  suprafeţei de teren în cauză, iar  dispoziţia emisă a fost depusă de unitate la dosar.

Acest lucru nu s-a realizat, reclamantul  precizând în mai multe memorii depuse la dosar că solicită: obligarea pârâtei Autotrans să răspundă la notificarea reclamantului, comunicată la data de 3.05.2001, anularea dispoziţiei nr. 1/4.01.2005 emisă de SC. Autotrans  SA.Bârlad; obligarea pârâtei la plata  de despăgubiri materiale şi morale.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului în cauză tribunalul a constatat următoarele :

În baza unui înscris sub semnătură privată  intitulat „Act de vânzare”  nedatat R. Gh., autorul reclamantului, a cumpărat  suprafaţa de 1000 mp. situat în  Bârlad, str. Ferăstraielor având ca vecini :P.C.D., prof.L., drumul Trei Erarhi şi drumul gării.

Acest teren a fost cumpărat de la S.S. Autorul reclamantului a fost  autorizat să-şi construiască o cameră din furci şi vălătuci acoperită cu scândură.

Din adresa nr. 1579/2001 emisă de Primăria Bârlad rezultă că imobilul cu destinaţia  de locuinţă situată în Bîrlad, a fost demolat înainte de anul 1989 şi nu s-au găsit acte  cu privire la trecerea în patrimoniul statului a acestui imobil. Acest amplasament este ocupat în prezent de investiţii, respectiv de Autogara Bârlad.

Prin decizia nr.488/30.10.1979 a Consiliului Popular al judeţului Vaslui s-a  transmis dreptul de administrare directă asupra unui teren proprietate de stat în suprafaţă de 5600 mp. de la Comitetul Executiv al Consiliului Popular  al mun. Bârlad la Întreprinderea de Transporturi  auto Vaslui în vederea amplasării obiectivului de investiţii „Autogara Bârlad”.

Din analiza tuturor actelor dosarului în  cauză rezultă că nu s-a făcut  dovada  că acest teren ar fi ieşit în mod legal din patrimoniul defunctului R. Gh. şi ar fi intrat în proprietatea  statului.

Aşadar, fostul Consiliu Popular al jud.Vaslui nu putea să transmită dreptul de administrare directă asupra acestuia către intimata SC.Autotrans SA.Bârlad.

La data înfiinţării acestei unităţi, terenul în litigiu nu se afla în proprietatea sa, aşa încât nu putea  fi atestat dreptul său  de proprietate în baza disp.  H.G.834/1991.

In concluzie, autorul reclamantului a avut în proprietate o suprafaţă de 1000 mp. teren  situat în Bârlad, teren ce a fost preluat în mod abuziv de către stat.

Aceste aspecte au fost reţinute şi  în decizia civilă nr.5/5.03.2002 a Curţii de Apel Iaşi prin care a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamant.

Reclamantul R.Gh.I., a uzat de disp. art. 22 din Legea 10/2001 şi a trimis o notificare Primăriei Bârlad pentru ca SC.Autotrans  să fie obligată la plata de despăgubiri pentru terenul de 1000 mp.,  moştenit de la părinţii săi.

Deoarece Primăria nu avea calitate de unitate deţinătoare, aceasta a trimis notificarea formulată  de petent pârâtei SC.Autotrans SA.Bârlad.

Notificarea formulată de petent este legală chiar dacă nu a fost introdusă iniţial la unitatea deţinătoare, în această situaţie având prevalenţă, principiul realizării dreptului în raport cu cel  al respectării procedurii.

Din adresa nr.2336/2004 a Primăriei mun. Bârlad (fila 13 dosar) rezultă că notificarea a fost înaintată către  SC. Autotrans SA.Bârlad.

Din decizia nr.505/2006 a Curţii de  Apel Iaşi rezultă că suprafaţa de teren în litigiu se află în incinta SC.Autotrans  SA.Bârlad. Pe acest teren  este construită o staţie  pompă carburant  şi un depozit carburant  (conform concluziilor raportului de expertiză).

Aşadar, motivele  de respingere a pretenţiilor formulate de reclamant, arătate în dispoziţia nr.1/04 ianuarie 2006 nu sunt conforme cu  realitatea.

Aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a respectat  disp. art. 22 din Legea 10/2001, în sensul că  notificarea a fost  trimisă  petentei de către Primărie, iar pe de altă parte, este de necontestat  faptul  că pârâta are  calitatea de unitate deţinătoare pentru terenul în litigiu.

Pretenţiile formulate de către reclamant  în notificarea comunicată  pârâtei  trebuiau, într-adevăr, respinse însă pentru alte considerente, care vor fi expuse  în continuare :

La data de 5.03.2002 a fost  pronunţată decizia nr.5 de către  Curtea de Apel Iaşi, decizie prin care unitatea pârâtă a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1000 mp.

Chiar dacă la data emiterii dispoziţiei ( 4 ianuarie 2006) deciziei Curţii de Apel Iaşi se afla în faza recursului, motivul respingerii pretenţiilor reclamantului trebuia să fie tocmai decizia Curţii de Apel Iaşi.

Cu toate acestea soluţia de respingere a  pretenţiilor reclamantului prin  dispoziţia unităţii deţinătoare este corectă deoarece din art. 2 al Dispoziţiei rezultă că a fost  analizat şi fondul cauzei.

Deşi reclamantul cunoştea faptul că a formulat o contestaţie în baza dispoziţiilor Legii 10/2001, nu a uzat de posibilitatea prevăzută de art.47 din aceeaşi lege în sensul că nu a solicitat suspendarea judecării cauzei de revendicare (aflată în recurs la data  emiterii dispoziţiei) şi nu a renunţat la judecata  cererii.

În aceste condiţii, reclamantul a uzat atât de calea dreptului comun  (acţiunea în revendicare formulată ) cât şi de calea legii speciale, respectiv contestaţia formulată în baza L. 10/2001.

În condiţiile în care  pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte  revendicarea terenului au fost admise, situaţia din punct de vedere juridic în soluţionarea prezentei contestaţii îmbracă forma unei cereri pentru o dublă reparaţie.

Chiar dacă instanţa de drept  comun şi instanţa investită să judece în procedura specială a Legii 10/2001 cunoşteau despre aceste acţiuni, suspendarea judecăţii nu se  putea dispune din oficiu.

Aceasta deoarece art.47 din Legea 10/2001 instituia în drept,  o posibilitate de opţiune liberă pentru cei care au recurs  anterior apariţiei acestui act normativ la acţiuni în justiţie. Nu se instituie o obligaţie generală în sensul  suspendării acţiunilor în curs ori  renunţării la  judecata acestora.

În al.3 al art.47 din Legea 10/2001 se arată că în cazul persoanei îndreptăţite căreia i s-a respins prin hotărâre judecătorească  definitivă şi irevocabilă, acţiunea de restituire în natură a bunului solicitat, termenul de notificare curge de la  data rămânerii definitive  şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Nu se face nici o referire cu privire la hotărârile judecătoreşti  definitive şi irevocabile de admitere.

Reclamantul, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de revendicare,  a continuat judecata în contestaţia formulată în baza L.10/2001.

Chiar dacă reclamantul întruneşte condiţiile de persoană îndreptăţită în sensul L.10/2001, iar societatea petentă are calitatea de  unitate deţinătoare, soluţia de respingere  a pretenţiilor reclamantului este temeinică şi legală, însă pe alte considerente decât  cele arătate în dispoziţie.

Aceasta deoarece la data de 7.06.2006  a rămas definitivă şi irevocabilă decizia Curţii de Apel Iaşi prin care unitatea pârâtă a fost obligată să lase reclamantului în  deplină proprietate  suprafaţa de 1000 mp.  teren  ce face obiectul contestaţiei la orice hotărâre judecătorească, decizia Curţii de Apel Iaşi nr. 5/5.03.2002 rămasă definitivă şi irevocabilă constituie înscris  autentic, din punct de vedere probator, poate fi investită cu formulă executorie, constituind titlu executoriu hotărârea poate fi pusă în executare în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.

În situaţia în care reclamantul ar fi  solicitat prin contestaţia formulată restituirea în natură a terenului de 1000 mp.  instanţa ar fi putut constata lipsa de interes în promovarea contestaţiei de faţă.

Însă din memoriile depuse de reclamant la dosarul cauzei  rezultă că acesta solicită ca unitatea deţinătoare să fie obligată la plata de despăgubiri pentru imobilul proprietatea sa.

In condiţiile în care  reclamantul nu mai  doreşte ca terenul să-i fie  restituit în natură, interesul în promovarea prezentei contestaţii există. Pe de altă parte reclamantul a urmat în mod paralel atât procedura  pe drept  comun, cât şi procedura specială.

Numai că reclamantul a avut în  prezenta contestaţie o poziţie oscilantă faţă de cea avută în cadrul  promovării acţiunii în revendicare.

Chiar dacă ulterior reclamantul nu a dorit să mai uzeze de  decizia Curţii de Apel Iaşi de admitere a cererii de revendicare, mai precis, nu a dorit  să o mai pună în executare, nu exista posibilitatea prevăzută de  lege de restituire  în natură a  unui imobil preluat în mod abuziv  de către stat pe calea dreptului comun şi în acelaşi  timp persoanei îndreptăţite să i se  stabilească şi măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri).

Dacă s-ar proceda în acest mod, persoana îndreptăţită s-ar afla în posesia a două titluri de proprietate, fiind beneficiara a unei duble  măsuri reparatorii.

La fel ca şi hotărârea definitivă  şi irevocabilă  de admitere a cererii de revendicare şi dispoziţia  de admitere a  pretenţiilor face dovada proprietăţii , este  înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie (art. 25 al. 4 din  Legea 10/2001.

Prin poziţia  procesuală a reclamantului, care nu a renunţat la judecata cererii  de revendicare şi nici nu a solicitat  suspendarea judecării cauzei, se înţelege că acesta a dorit ca pretenţiile sale  să fie  soluţionate  pe calea dreptului comun.

Aşa cum se reţine în decizia civilă nr. 505/2006 a Curţii de Apel Iaşi ,  suprafaţa de teren revendicată de reclamant de 1000 mp.  a fost delimitată de către expert  împreună cu părţile. Pe această  suprafaţă de teren a fost construită o pompă carburant  şi un depozit  carburant, terenul  neafectând incinta  Autogării Bârlad.

Faţă de cele arătate, instanţa a constatat că pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate şi a fost respinsă cererea de anulare  a dispoziţiei nr.1/04.01.2006 emisă de  SC.Autotrans SA.Bârlad.

Instanţa a respins şi cererea de obligare a petentei  să răspundă la  notificarea reclamantului pe motiv că în cursul judecăţii petenta a emis dispoziţia nr.1/4.01.2006.

Instanţa a respins şi cererea formulată de reclamant privind  obligarea pârâtei la  plata de despăgubiri materiale şi  morale pentru prejudiciul cauzat prin  demolarea construcţiei întrucât nu s-a dovedit cine a demolat construcţia edificată şi nici întinderea prejudiciului  cauzat prin această demolare.

Domenii speta

Spete similare