Nerespectarea clauzelor negociate prin contractul individual de muncă. consecinţa obligării angajatului la plata unor despăgubiri.

NERESPECTAREA CLAUZELOR NEGOCIATE PRIN CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ. CONSECINŢA OBLIGĂRII ANGAJATULUI LA PLATA UNOR DESPĂGUBIRI.

Potrivit art. 3 alin. 2 din O.U.G nr. 259/15.12.2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar „după obţinerea diplomei de medic, de stomatolog sau de farmacist specialist aceştia sunt obligaţi să lucreze cel puţin 5 ani la unitatea sanitară cu care au încheiat contractul individual de muncă”

În conformitate cu al. 3 din acelaşi articol:

„Contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară în condiţiile alin.1 va cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin.2 atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie, suma calculată la data încetării contractului individual de muncă din iniţiativa rezidentului”.

Articolul 969 din Codul civil, în prezent abrogat, conferă putere de lege convenţiilor legal făcute între părţi. În acelaşi sens, art. 8 din Codul muncii statuează că relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe.

Tribunalul Hunedoara. Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale. Dosar nr. 1648/97/2010 – Sentinţa civilă nr. 282/2011.

Reclamantul SPITATUL DE URGENŢĂ P., prin acţiunea în conflict de drepturi formulată, a chemat în judecată pe pârâta M.C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată aceasta din urmă la plata sumei de 45.720 lei, reprezentând prejudiciul produs primului, în calitate de angajator, prin nerespectarea clauzelor contractului individual de muncă, încheiat în anul 2001.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat, în fapt, că în urma reuşitei pârâtei la concursul de rezidenţiat din sesiunea 19.11.2000, între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 3263/22.01.2001, în baza căruia pârâta s-a obligat să lucreze 5 ani pe post după rezidenţiat ca medic specialist, iar în cazul nerespectării acestei obligaţii să restituie suma echivalentă a cel puţin 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului individual de muncă din iniţiativa rezidentului, conform art. 3 din OUG nr. 259/2000.

Cum pârâta nu a respectat această clauză contractuală, denunţând unilateral contractul individual de muncă, reclamanta a fost prejudiciată, întrucât, deşi a asigurat pregătirea în specialitate a acesteia sub forma rezidenţiatului (cu intenţia de a avea medic specialist în specialitatea ATI) şi plătindu-i pe durata celor 5 ani salariul de medic rezident, nu a mai beneficiat ulterior de serviciile de medic specialist ale fostei angajate, pe perioada celor 5 ani pentru care s-a obligat să desfăşoare activitatea în folosul său.

În drept au fost invocate disp. art. 969 Cod civil, art. 64, 71 şi 187 din Legea nr. 10/1972, O.U.G. nr. 259/2000, art. 21 din Legea nr. 1/1970, art. 2 pct.1 lit. c Cod proc. civilă, art. 270, 281 – 285 din Legea nr. 53/2003.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii pe motiv că suma pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea a 36 de salarii, pe care ea nu le-a încasat decât parţial, pentru munca efectiv prestată şi care i se cuveneau potrivit art. 39 şi 154 din Codul muncii, deci care nu pot fi restituite, condiţii în care clauza invocată în susţinerea acţiunii este lovită de nulitate absolută potrivi art. 11 din Codul muncii, iar restul sumei îl reprezintă salarii viitoare, pe care ea nu le-a încasat, reclamanta neputând  dovedi existenţa unui prejudiciu în condiţiile legii.

A invocat şi excepţia lipsei de interes a reclamantului, solicitând respingerea acţiunii pe această excepţie.

În susţinerea excepţiei, a arătat că salariile medicilor rezidenţi se plătesc de către Casa de Asigurări de Sănătate, prin urmare în speţă, Casa de Asigurări de Sănătate H. ar fi trebuit să-i pretindă suma de 45.720 lei şi nu reclamantul Spitalul de Urgenţă P., care nu are un interes personal şi direct în promovarea acţiunii.

A mai învederat că, în situaţia admiterii acţiunii, reclamantul se va îmbogăţi fără temei, întrucât nu el, ci Casa de Asigurări de Sănătate Hunedoara şi-a diminuat patrimoniul, iar diminuarea patrimoniului nu este reală în condiţiile în care ea îşi desfăşoară activitatea tot în cadrul unui spital public (Spitalul Municipal H.) care aparţine aceleiaşi case de asigurări de sănătate.

S-a susţinut de către pârâtă că prin clauza sus menţionată i se îngrădesc dreptul la muncă, respectiv dreptul de a-şi alege ulterior terminării rezidenţiatului un alt loc de muncă.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, reclamanta a evidenţiat faptul că pârâta a ales în mod liber tipul de rezidenţiat pe care l-a dorit (rezidenţiat pe post) şi care, în opinia sa presupune anumite avantaje dar şi anumite obligaţii, că nu este lovită de nulitate clauza din contractul de muncă întrucât reprezintă o clauză de formare profesională. A mai arătat că pârâta a prestat în mod efectiv activitate în cadrul altor unităţi medicale dar a fost remunerată de unitatea reclamantă în baza fişelor de pontaj transmise de acestea spitalului, astfel că ea a încercat un prejudiciu prin faptul că nu a beneficiat de serviciile de medic specialist ale pârâtei decât 1 an în loc de 5 ani iar prin acea clauză s-a determinat anticipat echivalentul acelui prejudiciu.

A solicitat respingerea excepţiei lipsei de interes invocată de pârâtă, întrucât plata salariilor medicilor rezidenţi s-a făcut din veniturile proprii ale spitalului, nefiind relevantă modalitatea de obţinere a acestor venituri, aşa încât spitalul are un interes personal şi direct în promovarea acţiunii.

A mai arătat că nu se pune problema unei îmbogăţiri fără just temei a spitalului întrucât ne aflăm în prezenţa unui caz de răspundere contractuală.

În fine, a evidenţiat că pârâtei nu i-a fost îngrădit dreptul la muncă, întrucât ea a ales în mod liber timpul de rezidenţiat pe care a dorit să-l urmeze, cu avantajele care le oferă şi obligaţiile pe care le presupune, iar prevederile din contractul individual de muncă şi din O.U.G. nr. 259/2000 nu au adus nici o atingere libertăţii salariatei de a-şi căuta un alt loc de muncă ea fiind doar obligată să restituie unităţii reclamantei o

despăgubire care reprezintă o contrapartidă la angajamentul asumat de unitatea reclamantă.

Examinând  actele şi lucrările dosarului precum şi susţinerile părţilor, instanţa, în temeiul disp. art. 137 Cod proc. civilă, s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiei lipsei de interes, invocată de pârâtă, pe care a apreciat-o ca neîntemeiată şi a respins-o ca atare, opinând că în condiţiile în care plata salariilor pârâtei pe perioada rezidenţiatului s-a făcut din fondurile spitalului, indiferent de modalitatea în care au fost obţinute, fără ca spitalul să beneficieze de activitatea pârâtei, apare ca firească despăgubirea lui şi deci spitalul are un interes personal şi direct în promovarea acţiunii.

Pe fond, instanţa a învederat că potrivit art. 3 alin. 2 din O.U.G. nr. 259/15.12.2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar „după obţinerea diplomei de medic, de stomatolog sau de farmacist specialist aceştia sunt obligaţi să lucreze cel puţin 5 ani la unitatea sanitară cu care au încheiat contractul individual de muncă”

Potrivit alin. 3 din acelaşi act normativ:

„Contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară în condiţiile alin. 1 va cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. 2 atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie, suma calculată la data încetării contractului individual de muncă din iniţiativa rezidentului”.

 În speţă, este de necontestat faptul că între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 3263/22.01.2001, în baza căruia pârâta şi-a asumat obligaţia de a lucra 5 ani pe post după rezidenţiat, ca medic specialist, în caz contrar va restitui suma echivalentă cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului de muncă din iniţiativa rezidentului (art. IV).

În acelaşi sens, prin declaraţia autentificată notarial prin încheierea nr. 195/22.01.2001 de, pârâta arată că este de acord cu clauzele contractului individual de muncă nr. 3263/22.01.2001, încheiat cu Spitalul de Urgenţă P. şi a luat la cunoştinţă de conţinutul Ordonanţei de Urgenţă nr.259/15.12.2000: „După obţinerea diplomei de medic specialist, nerespectarea obligaţiei de a lucra cel puţin 5 ani la unitatea sanitară cu care s-a încheiat contractul individual de muncă, atrage răspunderea materială a rezidentului în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului individual de muncă din iniţiativa rezidentului, nerespectarea acestei obligaţii, poate atrage şi sancţiunea retragerii autorizaţiei de liberă practică a medicului”.

Obligaţia asumată de pârâtă prin aceste două acte nu a fost respectată. Astfel, a fost confirmată ca medic rezident în specialitatea ATI în cadrul Spitalului de Urgenţă Petroşani, prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1086/28.12.2000, iar prin O.M.S. nr. 467/28.04.2006 a fost confirmată ca medic specialist, începând cu data de 01.05.2006.

 La data de 04.04.2007 pârâta a solicitat încetarea contractului său de muncă începând cu data de 10.04.2007 prin demisie, iar prin dispoziţia nr. 111/10.04.2007 emisă de conducerea unităţii reclamante, s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă începând cu data de 10.04.2007, în temeiul disp. art. 79 şi 55 lit. c din Codul muncii.

Nici în contractul de muncă, părţile nu au inserat vreo clauză de exonerare privind obligaţia de plată a cheltuielilor cu pregătirea de specialitate a pârâtei.

Or, potrivit art. 969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi. In acelaşi sens, art.8 din Codul muncii prevede că relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe.

Aşa fiind, atâta vreme cât unitatea reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, asigurându-i pârâtei locul de muncă ca medic specialist la sfârşitul perioadei de pregătire – pârâta optând în speţă, pentru rezidenţiatul pe post – şi plătindu-i lunar acesteia salariul în baza fişelor de pontaj transmise, deşi activitatea a fost desfăşurată efectiv în perioada de pregătire în alte unităţi spitaliceşti şi pârâta trebuia să-şi respecte obligaţia asumată prin contract, respectiv să lucreze în unitatea sanitară unde a ales postul de rezident cel puţin 5 ani de la data când a obţinut titlul de medic specialist.

Încălcarea acestei obligaţii de către pârâta, care la scurt timp după obţinerea titlului de medic specialist şi-a dat demisia, atrage răspunderea acesteia în condiţiile contractuale stabilite.

Susţinerile pârâtei vizând nulitatea clauzei din contractul individual de muncă şi a declaraţiei autentificate prin care s-a obligat să restituie suma echivalentă cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie, nu au fost reţinute, apreciindu-se că aceste acte au avut ca temei legal disp. O.U.G. nr. 259/15.12.2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar – act normativ în vigoare la data încheierii contractului individual de muncă între părţi 22.01.2001.

Nu este nevoie ca unitatea reclamantă să probeze un prejudiciu în condiţiile art. 270, 287 Codul muncii, deoarece părţile se află în cadrul unei răspunderi contractuale, unde prejudiciul este stabilit de părţi la cuantumul a cel puţin 36 de salarii medii pe economie, cuantum de altfel prevăzut şi de legiuitor în conţinutul art. 3 din OUG nr. 259/2000.

Această sumă nu reprezintă restituirea salariului încasat de către pârâtă pentru activitatea desfăşurată, cum greşit a considerat aceasta, ci reprezintă o despăgubire pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract şi, ca atare  nu este incidentă în speţă nici instituţia îmbogăţirii fără just temei, invocată de pârâtă.

În fine, nu se pune nici problema îngrădirii dreptului la muncă al pârâtei, deoarece prevederile din contractul individual de muncă şi din O.U.G. nr. 259/2000 nu au adus nici o atingere libertăţii pârâtei de a-şi căuta un alt loc de muncă, ea fiind obligată doar să restituie unităţii reclamante o despăgubire, pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract de către pârâtă. Finalitatea clauzei de despăgubire nu a fost privarea pârâtei de dreptul său de a demisiona, ci a reprezentat o contraprestaţie la angajamentul asumat de unitatea reclamantă de a asigura formarea ca medic specialist a pârâtei şi de a-i asigura un loc de muncă la  sfârşitul perioadei de rezidenţiat.

Faţă de considerentele expuse, instanţa a admis ca fondată acţiunea în conflict de drepturi formulată de reclamantul SPITALUL DE URGENŢĂ P. şi drept consecinţă a obligat-o pe pârâta să plătească acestuia suma de 45.720 lei, reprezentând prejudiciu pentru nerespectarea clauzei contractului individual de muncă.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul disp. art.274 Cod proc. civilă pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Soluţia a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursul declarat de pârât.

5

Domenii speta

Spete similare