Decăderea din probă într-un litigiu de muncă. Condiţiile în care poate fi cerută

Decăderea din probă într-un litigiu de muncă. Condiţiile în care poate fi cerută

Codul muncii, art. 273

Decăderea din probă este sancţiunea ce poate fi aplicată părţii, care din neglijenţă sau cu scopul de a tergiversa judecata, nu depune diligenţa necesară pentru administrarea unei probe încuviinţată de instanţă la cererea sa. Pe cale de consecinţă, aplicarea sancţiunii poate fi cerută de partea adversă, iar nu de către partea care a solicitat administrarea probei şi doar până la administrarea probei. 

Această sancţiune poate fi dispusă de instanţa în faţa căreia se administrează proba, vizând doar etapa procesuală în care se află judecata la momentul invocării ei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 2656 din 6 noiembrie 2013, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1897/4.07.2013, pronunţată în dosarul nr. 4808/30/2012, Tribunalul Timiş a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată de către reclamanta M. L. în contradictoriu cu pârâta SC RCS & RDS SA Timişoara şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 573 lei, reprezentând diferenţe drepturi salariale neachitate de către pârâtă pentru perioada iulie 2011 – decembrie 2012, respingând în rest cererea.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta este angajata societăţii pârâte, pe durată nedeterminată, cu începere de la data de 01.07.2011, în funcţia de agent comercial rezidenţial, iar salariul tarifar net este de 300 de lei, conform lit. J pct. 1 din contract, la care se adaugă sporurile arătate la lit. J.

Având în vedere activităţile prestate, reclamanta a primit, în perioada de la 01.07.2011 şi până la data introducerii acţiunii, suma de 22.372 lei.

Pârâta a virat în contul reclamantei, deschis la ING Bank, Sucursala Timişoara, suma de 5.872 lei.

Reclamanta, conform procedurilor interne şi fişei postului, are dreptul să primească în plus, faţă de salariul de bază, suma de 10 lei, pentru servicii noi contractate pe lună, cuprinse între 31 şi 40 de contractări noi pe lună.

În situaţia în care numărul contractărilor depăşeşte 40 de servicii, reclamanta are dreptul să primească în plus, faţă de salariul de bază, şi un adaos la sumele nete menţionate în contractul individual de muncă, dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lit. J pct. 2, lit. c2 şi c3 din contract.

În cauză s-a efectuat un raport de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, din care rezultă că pârâta nu a achitat drepturi salariale în cuantum de 573 lei pentru perioada iulie 2011 – decembrie 2012. Aceste drepturi au fost acordate, deşi pârâta a învederat instanţei că au fost achitate, dat fiind că, la dosar, nu există dovada plăţii lor şi prin raportare la dispoziţiile art. 168 alin. (1) din Codul muncii, republicat.

Petitul având ca obiect acordarea daunelor morale a fost respins, deoarece, în privinţa prejudiciului moral suferit de reclamantă pentru neachitarea sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale, dovada existenţei şi cuantumului acestuia, revenea autorului cererii, prevederile art. 272 din Codul muncii, republicat, în materia analizată, nefiind aplicabile, iar reclamanta nu a îndeplinit această obligaţie.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamanta-recurentă, solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 16.500 de lei, reprezentând drepturi salariate, respectiv comisioane neacordate.

În susţinerea recursului, reclamanta a solicitat, în esenţă, să se facă aplicabilitatea art. 273 din Legea nr. 53/2003, modificată şi renumerotată, şi pârâta să fie decăzută din beneficiul probei cu expertiza, iar în temeiul art. 174 din Codul de procedură civilă, să se constate dovedite pretenţiile sale.

Urmare a decăderii angajatorului din proba admisă în apărare, sarcina administrării acesteia nu revine salariatului, fiind incidentă, în continuare, regula generală potrivit căreia sarcina probei revine angajatorului. Angajatul poate solicita administrarea unor probe pentru a dovedi nelegalitatea ori netemeinicia măsurilor luate de angajator, iar în cazul în care probele solicitate de salariat şi admise de instanţă sunt deţinute de angajator, acesta va fi obligat să le prezinte. În aceste condiţii, nu sunt lezate garanţiile procedurale care asigură desfăşurarea unui proces echitabil şi într-un interval de timp rezonabil, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante.

În speţă, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 272 şi art. 273 din Codul muncii, republicat, dat fiind că, la pronunţarea hotărârii, a avut în vedere expertiza efectuată în cauză, deşi, la prima zi de înfăţişare, pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, singura sa apărare fiind aceea că reclamanta se află în culpă, deoarece nu a comunicat societăţii pârâte rapoarte zilnice şi săptămânale privind bunurile şi serviciile contractate şi nu a predat către societate, pe bază de proces-verbal, toate contractele cu abonaţii, depunând doar un centralizator cu toate contractele pe care reclamanta le-a încheiat. La termenul din 24.01.2013, pârâta a invocat o altă apărare, susţinând că reclamanta nu a înţeles cum se face calculul comisionului, şi a solicitat efectuarea unei expertize contabile pentru evaluarea comisionului. Prima instanţă a încuviinţat expertiza contabilă, iar efectuarea acesteia a durat aproximativ 3 luni. Pârâta nu a arătat, însă, expertului contabil nici un act contabil. Întrucât la şase termene, la care au avut loc întâlniri la sediul pârâtei, expertul a solicitat actele contabile, iar pârâta a refuzat să le predea acestuia, reclamanta a solicitat ca expertiza să fie făcută pe baza actelor depuse de către pârâtă, constând în tabele provenite exclusiv de la pârâtă, apreciind că, prin eventualele obiecţiuni încuviinţate de instanţă, va obliga pârâta să depună acele contabile. La termenul de judecată din 30.05.2013, instanţa a încuviinţat obiecţiunile la expertiză şi, în baza art. 212 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a dispus întregirea expertizei pe baza actelor contabile. Deşi pârâta a fost citată, în data de 18.06.2013, cu menţiunea de a depune actele contabile, aceasta a refuzat.

Prin refuzul sistematic de a depune actele contabile, pârâta a amânat efectuarea expertizei, şi, în final, nu a prezentat actele contabile în faţa expertului, astfel încât reclamanta a solicitat instanţei de fond să aplice dispoziţiile art. 273 din Codul muncii şi să decadă pârâta din beneficiul probei cu expertiza.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor sale salariale, în cuantum de 16.500 lei, reprezentând comisioane neacordate.Potrivit contractului individual de muncă, reclamanta beneficia de adaosurile menţionate la lit. J în condiţiile prevăzute de lit. c2 din contract, una din condiţii fiind  comunicarea către societate a rapoartelor zilnice şi săptămânale privind bunurile şi serviciile contractate şi predarea către societate, pe bază de proces-verbal, a tuturor contractelor cu abonaţii.

Reclamanta-recurentă a solicitat, în principal, decăderea pârâtei din proba cu expertiza contabilă, invocând dispoziţiile art. 273 din Codul muncii.

În cauză, reclamanta a solicitat administrarea acestei probe, ce a fost încuviinţată prin încheierea din 24.01.2013. Raportul de expertiză contabilă a fost depus la data de 15.05.2013, fiind acordate, în acest scop, trei termene de judecată. La data de 31.05.2013, reclamanta a formulat obiecţiuni la expertiză, solicitarea fiind admisă de către tribunal prin încheierea din 31 mai 2013.

Decăderea din probă este sancţiunea ce poate fi aplicată părţii, care din neglijenţă sau cu scopul de a tergiversa judecata, nu depune diligenţa necesară pentru administrarea unei probe încuviinţată de instanţă la cererea sa. În consecinţă, aplicarea sancţiunii poate fi cerută de partea adversă, iar nu de către partea care a solicitat administrarea probei, respectiv reclamanta-recurentă. Această sancţiune poate fi aplicată înainte de efectuarea sau neefectuarea expertizei, iar nu după depunerea raportului de expertiză, când partea are deschisă calea formulării de obiecţiuni sau pe cea a solicitării efectuării unei noi expertize.

Curtea constată că decăderea din sarcina probei este o sancţiune ce poate fi aplicată de instanţa în faţa căreia se administrează proba, vizând doar etapa procesuală în care se află judecata la momentul invocării sancţiunii. În condiţiile în care proba, considerată utilă în soluţionarea litigiului, a fost deja administrată, ea rămâne câştigată cauzei, partea putând invoca doar nulitatea expertizei.

Deşi recurenta nu a invocat în mod direct această excepţie, ea rezultă implicit din modul de formulare a criticilor, respectiv din susţinerile privitoare la faptul că expertiza contabilă ar fi fost efectuată fără a avea la bază nici un act contabil. Aceste critici au fost apreciate, de către instanţa de recurs, ca nefondate. Astfel, Curtea a constatat că, deşi balanţa contabilă analitică aflată în evidenţa contabilă nu a fost pusă la dispoziţia expertului, aceasta s-a datorat imposibilităţii practice de selectare doar a clienţilor contractaţi de reclamantă. Aceasta împrejurare nu a împiedicat însă efectuarea expertizei în condiţiile în care exista o evidenţă tehnică operativă de gestiune în care erau menţionate toate contractele încheiate cu clienţii, evidenţă ce cuprindea detaliile tehnice legate de serviciile contractate.

Alegaţia reclamantei că ar fi existat o practică impusă de către pârâtă de a nu se întocmi procese-verbale de predare-primire a contractelor este nefondată, în condiţiile în care obligaţia de întocmire a acestora aparţinea reclamantei, conform fişei postului şi contractului individual de muncă. Este incontestabil că, potrivit art. 272 din Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă aparţine angajatorului, însă, în contextul în care obligaţiile de serviciu ale reclamantei intrau în categoria acţiunilor, respectiv comunicarea către societate a rapoartelor zilnice şi săptămânale privind bunurile şi serviciile contractate şi predarea către societate pe bază de proces-verbal a tuturor contractelor cu abonaţii, angajatorul nu avea obligaţia de a proba un fapt omisiv. Astfel, salariatul avea sarcina de a dovedi că, deşi şi-a îndeplinit atribuţiile, a respectat clauzele contractuale şi a îndeplinit cumulativ condiţiile de acordare a adaosurilor, pârâta nu a efectuat plata acestora.

Reţinând că hotărârea primei instanţe respectă cerinţele de legalitate şi temeinicie, iar criticile recurentei sunt nefondate, Curtea a respins recursul.

Domenii speta

Spete similare