Competenţa generală a instanţelor române. Termenul de recurs. Identificarea, în cazul muncii pe platforme petroliere mobile, a locului „în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea”, la care se referă art. 19 pct. 2 lit. a) din Regulamentu

1. Termenul de recurs împotriva sentinţei prin care cererea a fost respinsă ca inadmisibilă întrucât nu este de competenţa instanţelor române este de 30 de zile de la comunicare, inclusiv în materia conflictelor de muncă.

2. Numai o instanţă care se declară în prealabil competentă să soluţioneze cauza va analiza care este legea aplicabilă contractului care constituie temeiul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale nu este aplicabil în cadrul verificării competenţei generale a instanţei, care reprezintă o chestiune distinctă de aceea a stabilirii legii aplicabile.

3. În perioada în care reclamantul a lucrat la bordul platformei petroliere în zona economică exclusivă a României se consideră că a lucrat pe teritoriul acestei ţări. În interesul aplicării art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, este lipsit de importanţă pavilionul platformei petroliere, care nu face ca aceasta să se confunde cu teritoriul acelui stat.

În speţă, reclamantul a lucrat ca intendent la bordul platformei petroliere GSP S, precum şi la bordul altor platforme şi al barjei B 1, aflându-se în perioada relaţiilor de muncă dintre părţi în mai multe state, caz în care nu se poate considera că activitatea reclamantului prestată în România a fost mai importantă decât în celelalte state mai sus menţionate şi nici că în România s-ar fi aflat „punctul central al afacerilor”. În aceste condiţii, se dă eficienţă locului în care salariatul îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţilor reclamantului, ceea ce presupune o abordare exclusiv cantitativă a timpului de lucru.

Întrucât procentul de timp lucrat în România, deşi nu atinge majoritatea perioadei contractuale, este covârşitor mai mare decât procentul total al perioadelor lucrate în alte state şi cu atât mai mult decât perioadele lucrate în fiecare alt stat în parte, se poate conchide fără riscul de a greşi că „cea mai mare parte a activităţilor reclamantului” s-au desfăşurat în România.

Art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001

I. Sentinţa recurată:

Prin sentinţa civilă nr. 3762/4.10.2013, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi a respins ca inadmisibilă cererea formulată la 18.02.2013 de reclamantul TI în contradictoriu cu pârâtele NSC Ltd şi GSP S Ltd, prin care acesta a solicitat obligarea pârâtelor la plata drepturilor salariale pentru perioada 5.12.2009 – 20.09.2012, în cuantum de 39.087 usd, precum şi la plata cheltuielilor legate de taxe, asigurări sociale, contribuţii calculate la nivelul salariului minim pe economie din România şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin contractul de ambarcare incheiat la data de 19.11.2007 intre NSC Limited, in calitate de angajator, ?i reclamantul TI, in calitate de navigator, s-a stabilit că acesta din urmă va exercita func?ia de intendent, locul muncii fiind platforma S, pentru o durată de 5 ani de la data semnării.

La art. 12.1 din contractul de ambarcare se stipulează ca angajatul este de acord ca platforma să fie localizată oriunde in lume.

La Sec?iunea 13 din contract se prevede ca acesta va fi in mod exclusiv guvernat si interpretat in conformitate cu legile, regulamentele si contractele colective din Cipru (art. 13.1), precum ?i faptul că orice dispută apărută pe perioada prezentului contract va fi solu?ionată exclusiv de catre ins?antele din Cipru (art. 13.2).

In cauză a fost invocată excep?ia necompeten?ei generale a instan?elor române, având in vedere dispozi?iile contractului de ambarcare.

Instanta retine ca raporturile contractuale au fost stabilite intre pârâta NSC Limited, societate cu sediul in Cipru, si reclamantul TI, in calitate de angajat, cetă?ean român. Pentru pârâta NSC Limited, contractul a fost incheiat prin numitul EM.

Potrivit art. 2 din Codul muncii, dispoziţiile cuprinse în prezentul cod se aplică: a) cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România; b) cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă şi care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepţia cazului în care legislaţia statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă (...); f) angajatorilor, persoane fizice şi juridice.

Rezultă că parte într-un conflict de muncă, conform art. 267 CM, poate fi salariatul cetă?ean român încadrat cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România, ori cetăţeanul român încadrat cu contract individual de muncă şi care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român.

În speta, reclamantul TI este cetă?ean român, insă acesta nu se incadrează in niciuna din ipotezele prevăzute de art. 2 lit. a si lit. b CM, intrucat nu s-a facut dovada ca acesta prestează activită?i in România sau că, de?i prestează munca in strainatate, angajatorul este român.

Articolul 2 din Codul muncii priveşte domeniul de aplicare rationae personae. El enumeră categoriile de persoane (subiecte de drept) ce intră sub incidenţa normelor sale. Este vorba, în esenţă, de toate categoriile de salariaţi şi de angajatori, de ucenici, conform contractelor de ucenicie, de organizaţiile salariaţilor (sindicate) şi cele ale angajatorilor (patronate). Soluţia Codului, în concordanţă cu dispoziţiile unor legi speciale, este că sub aspectul subiectelor de drept, el se aplică nu numai celor care au calitatea de salariaţi, cetăţeni români sau străini în România, dar şi cetăţenilor români care lucrează în străinătate, în baza contractelor individuale de muncă încheiate cu angajatori români, cu excepţia cazului în care legislaţia statului unde prestează munca (lex loci laboris, care coincide cu lex loci executionis) ar fi mai favorabilă. Prin acte normative speciale se reglementează atât angajarea străinilor şi a cetăţenilor Uniunii Europene în Romania, cât şi protecţia românilor care lucrează în străinătate.  În Uniunea Europeană, în situaţia în care există un conflict de legi se va aplica Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Astfel, la art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 este reglementată „Libertatea de alegere” iar la art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 este reglementată legea aplicabilă in cazul contractului individual de muncă.

Fa?ă de dispozi?iile regulamantului invocat, instan?a a constatat că in cazul alegerii unei legi aplicabile unui contract individual de muncă, litigiile apărute se solu?ioneaza conform voin?ei păr?ilor exprimată in scris, in spe?ă in cuprinsul contractului de ambarcare.

Dispozi?ii asemănătoare există ?i in Regulamentul 44/2001, care la art. 19 prevede ca un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: 1. înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau 2. în alt stat membru: a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

Raportat la dispozitiile art. 12.1 din contractul de ambarcare care stipuleaza ca angajatul este de acord ca platforma sa fie localizata oriunde in lume, instan?a re?ine ca in speta sunt aplicabile dispozitiile art. 19 pct. 2 lit. b din Regulamentul 44/2001, platforma S neavând o loca?ie stabilă. ?i fa?ă de aceste dispozitii, trecand peste alegerea de competen?ă făcută la art. 13.2 din contractul de ambarcare, se constată că sunt competente instanţele din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe reclamantul TI.

II. Recursul:

1. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul TI, solicitând casarea acesteia în baza art. 488 pc. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea cererii de recurs, reclamantul a arătat că instanţa a aplicat greşit Regulamentul (CE) nr. 593/2008 şi art. 19 pc. 2 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. astfel, locul în care recurentul şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea este România.

Prin întâmpinare, intimata pârâtă NSC Limited a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurentul şi-a desfăşurat preponderent activitatea la bordul platformei S, care este înregistrată în Panama, stat care nu face parte din Uniunea Europeană. Astfel, stabilirea instanţei competentei nu se poate face în baza art. 19 pc. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. În perioada de referinţă 5.12.2009 – 20.09.2012, recurentul nu a prestat nicio activitate în beneficiul societăţii intimate şi nu a fost prezent la bordul platformei S.

2. Prin încheierea din 10.04.2014, curtea a respins excepţia tardivităţii recursului ca nefondată.

În acest sens, s-a reţinut că sentinţa civilă nr. 3762/6.10.2013 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, este susceptibilă de recurs, potrivit art. 132 alin. 4 şi art. 1070 alin. 1 C. proc. civ., calea de atac fiind astfel calificată de curte prin încheierea din 25.02.2014.

Potrivit art. 485 alin. 1 C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În cazul de faţă legea nu reglementează un alt termen de recurs, iar faptul că în materia apelului a fost prevăzut în cazul conflictelor de muncă un termen special de 10 zile, potrivit art. 215 din Legea nr. 62/2011, nu conduce la o altă concluzie, întrucât acel termen este aplicabil numai apelului, nu şi recursului.

În cauză, sentinţa recurată a fost comunicată recurentului la 6.11.2013, iar acesta a formulat cererea de recurs la 5.12.2013, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. 1 C. proc. civ.

3. În cadrul judecăţii în recurs a fost ataşat dosarul de fond şi a fost depus la dosar un centralizator al perioadelor lucrate de recurent, cu menţionarea situării locului de muncă, întocmit de intimata NSC Limited.

III. Analiza recursului:

1. Deşi recurentul a invocat art. 488 pc. 8 C. proc. civ., criticile acestuia au vizat modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române, ceea ce constituie în realitate o chestiune de procedură.

Instanţa de recurs este datoare să dea motivelor de recurs calificarea juridică corectă, care în speţă se circumscrie art. 488 pc. 5 C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), iar nu art. 488 pc. 8 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), mai ales că, nefiind încă stabilită legea aplicabilă litigiului cu elemente de extraneitate, nici nu se poate determina în cadrul prezentului recurs care ar fi normele de drept material aplicabile.

2. Litigiul de faţă priveşte plata unor drepturi salariale pretinse în baza unui contract de muncă încheiat între un cetăţean român şi un angajator cipriot, având ca obiect prestarea muncii la bordul unei platforme petroliere mobile. Litigiul prezintă astfel elemente de extraneitate, constând în naţionalitatea diferită a părţilor şi mai ales în specificul locului de muncă, neprecizat în contract sub aspectul unor coordonate geografice, dar de esenţa căruia este posibilitatea de a fi situat succesiv pe teritoriul mai multor ţări.

Soluţionarea unui litigiu cu element de extraneitate implică rezolvarea cu titlu preliminar a două probleme distincte şi anume verificarea competenţei generale şi stabilirea legii aplicabile litigiului, aceasta din urmă privind doar fondul cauzei.

Verificarea competenţei generale se face întotdeauna în baza legii române, potrivit art. 1087 C. proc. civ., care prevede că în procesul civil internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziţii exprese contrare.

Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. De asemenea, potrivit art. 4 C. proc. civ., în materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.

Astfel, reglementările europene fac parte din dreptul intern şi se aplică cu prioritate faţă de reglementările adoptate la nivel naţional.

3. În privinţa litigiului de faţă, chestiunea competenţei generale a instanţei este guvernată de Secţiunea 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care priveşte competenţa în materia contractelor individuale de muncă.

Pentru început se constată că prevederea atributivă de competenţă inserată în contractul de muncă şi în actul adiţional din 1.05.2009, potrivit căreia „orice dispută apărută pe perioada contractului va fi soluţionată de către instanţele din Cipru”, respectiv „exclusiv” de aceste instanţe, potrivit contractului iniţial, intră în câmpul de reglementare al art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care prevede că „de la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii atributive de competenţă: 1. ulterioare naşterii litigiului sau 2. care permit angajatului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni”.

Convenţia atributivă de competenţă sus-citată, invocată de pârâta NSC Limited în faţa instanţei de fond, nu este nici ulterioară naşterii litigiului şi nici nu permite angajatului să sesizeze alte instanţe, ci dimpotrivă limitează posibilitatea acestuia de a sesiza alte instanţe decât acelea din statul în care angajatorul îşi are sediul.

Fiind încheiată deci cu încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, convenţia atributivă de competenţă aflată în discuţie nu poate fi recunoscută ca fiind valabilă, aplicarea sa în speţă fiind din acest motiv exclusă.

4. În ceea ce priveşte clauza din contractul iniţial în sensul că „prezentul contract de angajare va fi în mod exclusiv guvernat şi interpretat în conformitate cu legile, regulamentele şi contractele colective din Cipru”, precum şi clauza din actul adiţional din 1.05.2009 potrivit căreia „contractul de ambarcare şi addendumurile sale vor fi guvernate şi interpretate în conformitate cu legile şi regulamentele din ţara de pavilion”, acestea privesc numai legea aplicabilă contractului, chestiune care excede celei a verificării competenţei generale. Numai o instanţă care se declară în prealabil competentă să soluţioneze cauza va analiza care este legea aplicabilă contractului care constituie temeiul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, la care s-a referit instanţa de fond, nu este aplicabil în cadrul verificării competenţei generale a instanţei, care reprezintă o chestiune distinctă de aceea a stabilirii legii aplicabile.

5. Potrivit art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: 1. înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau 2. în alt stat membru: a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat activitatea în mod obişnuit pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

În speţă reclamantul este domiciliat în România, iar angajatorul NSC Limited are sediul în Cipru, ambele state fiind membre ale Uniunii Europene.

GSP S Ltd nu are calitate de angajator, ci este proprietarul platformei petroliere GSP S, la bordul căreia reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în baza contractului de muncă depus la dosar, modificat prin acte adiţionale. Faptul că GSP S Ltd are sediul în Malta şi că platforma petrolieră a fost înregistrată la 22.11.2010 în Panama sunt nerelevante asupra chestiunii competenţei generale, pentru care prezintă relevanţă doar locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau, în subsidiar, locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat, astfel cum prevede art. 19 pc. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

În ceea ce priveşte ultimul loc în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea, acesta nici nu a pretins că s-ar fi aflat în România, sens în care o asemenea ipoteză nu poate fi luată în considerare.

Astfel, reclamantul nu şi-a desfăşurat activitatea într-un singur stat, iar pe de altă parte este cert că unul dintre statele în care acesta şi-a desfăşurat activitatea este România, caz în care se impune a se verifica dacă se poate determina locul în care reclamantul şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea.

6. Prin noţiunea de „loc al desfăşurării activităţii” se are în vedere spaţiul asupra căruia un stat membru îşi exercită drepturile suverane, ceea ce include şi apele maritime interioare, marea teritorială şi zona economică exclusivă, în cazul acesteia din urmă numai în ceea ce priveşte resursele naturale ale fundului mării, subsolului acestuia şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele activităţi legate de explorarea, exploatarea, protecţia, conservarea mediului şi gestionarea acestora, astfel cum prevede art. 9 alin. 1 din Legea nr. 17/1990.

În acest sens, prin hotărârea CJUE din 27.02.2002 din cauza C-37/00 (Herbert Weber) s-a stabilit că munca desfăşurată de un salariat pe instalaţii fixe sau plutitoare poziţionate pe sau deasupra unei părţi a platoului continental adiacent unui stat contractant, în contextul prospectării şi/sau exploatării resurselor sale naturale, trebuie considerată ca fiind desfăşurată pe teritoriul acelui stat. În acest caz, Curtea a citat hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie din 20.02.1969 în sensul că drepturile statului de coastă asupra zonei platoului continental constituind o prelungire a teritoriului sub nivelul mării există ipso facto şi ab initio în virtutea suveranităţii statelor asupra teritoriului lor şi ca o extindere a acestei suveranităţi în forma exercitării drepturilor suverane în vederea explorării fundului mării şi a exploatării resurselor sale naturale.

Noţiunea de „platou continental” este definită de art. 76 pc. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982 de la Montego Bay în sensul că platoul continental al unui stat riveran cuprinde fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanţă de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanţă inferioară.

Potrivit art. 9 alin. 2 din Legea nr. 17/1990, în condiţiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se stabileşte prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al Mării Negre, ţinându-se seama de faptul că lăţimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază prevăzute la art. 2.

Din coroborarea celor două prevederi rezultă că noţiunile de „platou continental” şi de „zonă economică exclusivă” sunt echivalente.

Aşa fiind, în perioada în care reclamantul a lucrat la bordul platformei petroliere în zona economică exclusivă a României se consideră că a lucrat pe teritoriul acestei ţări, în sensul verificărilor legate de locul în care acesta şi-a desfăşurat activitatea în mod obişnuit.

7. Se impune şi precizarea că, în interesul aplicării art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, este lipsit de importanţă pavilionul platformei petroliere. Astfel, arborarea pavilionului unei ţări face ca activitatea desfăşurată să fie supusă jurisdicţiei acelei ţări, fără ca aceasta să însemne că ea se şi desfăşoară în acea ţară. Astfel, faptul că o navă sub pavilion străin se află, de exemplu, într-un port românesc, chiar dacă pavilionul atrage jurisdicţia acelei ţări asupra persoanelor şi bunurilor aflate la bord, nu exclude, în principiu, jurisdicţia română dată de prezenţa acelor persoane şi bunuri pe teritoriul românesc. De aceea, pavilionul unui stat nu face ca nava care îl arborează să se confunde cu teritoriul acelui stat.

În acest sens, potrivit art. 92 pc. 1 din Convenţia asupra dreptului mării, navele navighează sub pavilionul unui singur stat şi sunt puse, în afara cazurilor excepţionale prevăzute în mod expres de tratatele internaţionale sau de prezenta convenţie, jurisdicţiei exclusive a acestuia în marea liberă. Totodată, art. 89 prevede că nici un stat nu poate pretinde în mod legitim să supună o parte oarecare a mării libere suveranităţii sale.

Se vede astfel că, nici când este vorba despre marea liberă, noţiunea de „teritoriu”, asupra căruia un stat îşi exercită drepturile suverane, nu se confundă cu jurisdicţia asupra navei arborând un anumit pavilion.

Dacă în marea liberă această jurisdicţie a statului de pavilion este exclusivă, în afara acesteia ea este limitată. În acest sens, art. 90 din aceeaşi convenţie, prevede că orice stat, fie că este riveran, fie fără litoral, are dreptul ca navele sub pavilionul său să navigheze în marea liberă, iar potrivit art. 94 pc. 2 lit. b) orice stat îşi va exercita jurisdicţia conform dreptului său intern asupra oricărei nave care poartă pavilionul său, ca şi asupra căpitanului, ofiţerilor şi echipajului, pentru problemele de ordin administrativ, tehnic şi social, referitoare la navă.

Indiferent însă de pavilionul navei, aceasta nu se află pe teritoriul nici unui stat când circulă în marea liberă şi se află pe teritoriul statului căruia îi aparţin apele maritime interioare sau marea teritorială unde se află, precum şi pe teritoriul statului căruia îi aparţine zona economică exclusivă, când obiectul de activitate al navei este legat de exploatarea resurselor naturale, cum este cazul unei platforme petroliere.

8. Din centralizatorul perioadelor lucrate de reclamant depus de intimata NSC Limited rezultă că acesta a lucrat până la 22.05.2009 la bordul platformei S, apoi s-a ambarcat la bordul platformei P la 16.06.2009, fără a se preciza data debarcării. În tot acest timp locul de muncă al reclamantului s-a aflat pe teritoriul României.

Angajatorul pârât nu a combătut susţinerile reclamantului din răspunsul la întâmpinare în sensul că în perioada 21.10 – 6.11.2009 acesta din urmă şi-a desfăşurat activitatea pe platforma J aflată în apele teritoriale româneşti, astfel încât această afirmaţie trebuie considerată ca fiind dovedită în contextul oferit de regula procedurală prevăzută de art. 272 Codul Muncii, potrivit căruia sarcina probei revine angajatorului.

Din cuprinsul centralizatorului menţionat anterior rezultă că reclamantul a lucrat în continuare la bordul barjei B 1, pe teritoriul României în perioada februarie – martie 2010 (2 luni), al Turciei în perioadele 1-16.04.2010 şi 1-13.09.2010 (1 lună), al Rusiei în perioadele 1.05 – 3.08.2010 şi 14.10 – 6.12.2010 (5 luni), al Bulgariei în perioada 1-13.10.2010 (0,5 luni) şi al Tunisiei în perioada 17-31.10.2011 (0,5 luni), în total 9 luni, din care 2 luni pe teritoriul României.

 Aşa fiind, în toată perioada până la 31.03.2010, reclamantul a lucrat exclusiv pe teritoriul României, cu excepţia perioadei 05.12.2009 – 01.01.2010, pentru care a formulat pretenţii în cauza de faţă invocând răspunderea contractuală a angajatorului pentru că nu a fost ambarcat.

Rezultă astfel că în perioada 19.11.2007 – 31.03.2010, cu excepţia intervalului 05.12.2009 – 01.01.2010, deci timp de 27,5 luni, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în România, timp de 7 luni a lucrat pe teritoriul altor state, iar pentru restul perioadei de până la 20.09.2012 a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtelor pentru că nu a fost ambarcat.

9. Prin hotărârea mai sus citată a CJUE din cauza Herbert Weber s-a stabilit că, în cazul unui contract de muncă în baza căruia un salariat prestează aceleaşi activităţi în mai mult de un stat contractant, este necesar în principiu să se ţină cont de întreaga durată a relaţiei de muncă, în vederea identificării locului în care salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea.

Ţinând astfel cont de durata de 60 de luni a relaţiilor de muncă dintre părţi, se constată că cele 27,5 luni lucrate în România corespund unui procent de 45,83%, iar cele 7 luni lucrate în alte state corespund unui procent total de 11,66%.

În restul perioadei contractuale, este necontestat că reclamantul s-a aflat în România.

10. Prin hotărârea CJUE din 15.03.2011 din cauza C-29/10 (Heiko Koelzsch) s-a stabilit că se impune interpretarea largă a criteriului ţării în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit munca, care să fie înţeles ca referindu-se la locul în care sau din care angajatul îşi desfăşoară în mod efectiv activităţile profesionale şi, în lipsa unui punct central al afacerilor, la locul în care acesta îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţilor sale.

În acest sens, referindu-se la activităţi de transport internaţional, Curtea a menţionat că trebuie luat în calcul în care stat este situat locul pornind din care angajatul îşi efectuează misiunile de transport, primeşte instrucţiunile cu privire la misiunile sale şi îşi organizează munca, precum şi locul în care se află instrumentele de muncă.

Se observă că, pentru situaţia transporturilor rutiere internaţionale, Curtea a găsit aplicabilă în principiu prima situaţie, respectiv aceea a existenţei unui „punct central al afacerilor”.

În cazul activităţilor desfăşurate pe mare, o asemenea abordare nu este posibilă, întrucât specificul muncii nu este legat de teritoriul unui anumit stat, iar întreaga activitate se desfăşoară la bord.

În plus, trebuie înţeles că, spre deosebire de Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, precum şi de Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, care se referă inclusiv la criteriul statului cu care munca are o legătură semnificativă, respectiv mai strânsă, în sistemul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 acest criteriu este inoperant, urmând a se aplica numai criteriile prevăzute de prevederile citate din acest din urmă act normativ. Astfel, în discuţie este competenţa instanţei naţionale sesizate, iar nu legea aplicabilă contractului de muncă, aceasta din urmă urmând a fi discutată numai dacă instanţa română sesizată s-ar declara competentă.

Prin urmare, rămâne aplicabilă, prin analogie, cea de-a doua situaţie menţionată în hotărârea din cauza Heiko Koetzsch, respectiv aceea a inexistenţei unui punct central al afacerilor, caz în care se va lua în considerare locul în care salariatul îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţilor sale.

În acest scop trebuie ţinut cont de hotărârea CJUE din 13.07.1993 din cauza C-125/92 (Mulox IBC Ltd), în sensul că se impune evitarea multiplicării instanţelor care ar avea competenţă şi în consecinţă a pronunţării unor hotărâri ireconciliabile, astfel încât nu se poate ajunge la concluzia conferirii unor competenţe concurente în favoarea instanţelor din fiecare stat pe teritoriul căruia salariatul a prestat câte o parte din munca sa.

Prin hotărârea sus-citată din cauza Herbert Weber s-a stabilit că, în principiu, criteriul care trebuie aplicat este acela al locului în care salariatul îşi petrece majoritatea timpului de muncă. În cazul din speţa respectivă, în care salariatul a lucrat exclusiv ca intendent, orice criteriu calitativ privind natura şi importanţa muncii prestate în diverse locuri este irelevant.

Astfel, aplicarea criteriului temporal, bazat pe durata perioadelor de timp lucrate în diverse state presupune ca întregul termen contractual să fie luat în seamă la stabilirea locului în care salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit cea mai importantă parte a muncii şi unde, în acest caz, relaţia contractuală cu angajatorul este centrată.

În cazul în care fie două sau mai multe locuri prezintă o importanţă egală, fie nici unul nu are o legătură permanentă sau suficient de strânsă cu locul de muncă, Curtea a stabilit că este necesar să se evite multiplicarea instanţelor naţionale având competenţă asupra unui singur raport de muncă.

11. Coroborând astfel hotărârile citate în contextul oferit de situaţia de fapt din speţă, în care reclamantul a lucrat ca intendent la bordul platformei petroliere GSP S, precum şi la bordul altor platforme şi al barjei B 1, aflându-se în perioada relaţiilor de muncă dintre părţi în mai multe state, curtea reţine că nu se poate considera că activitatea reclamantului prestată în România a fost mai importantă decât în celelalte state mai sus menţionate şi nici că în România s-ar fi aflat „punctul central al afacerilor”. În aceste condiţii, interpretarea largă prescrisă prin hotărârea din cauza Heiko Koetzsch nu este posibilă, urmând a se da eficienţă locului în care salariatul îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţilor reclamantului, ceea ce presupune o abordare exclusiv cantitativă a timpului de lucru.

Din examinarea expresiei „cea mai mare parte” reiese că aceasta este cel mai apropiată de noţiunea de „majoritate”, ceea ce, impunând aceeaşi manieră largă de interpretare menţionată mai sus, poate corespunde fie unui procent de peste 50% din durata contractului, fie unui procent mai mic, dar comparativ cu procente considerabil mai mici.

În speţă, reclamantul a lucrat în România 45,83% din perioada contractuală, în Turcia 1,67%, în Rusia 8,33%, în Bulgaria şi în Tunisia câte 0,83%. În rest, reclamantul s-a aflat în România, de unde nu a mai fost ambarcat şi reclamă în dosarul de faţă drepturile salariale aferente perioadei respective.

Se observă că procentul de timp lucrat în România, deşi nu atinge majoritatea perioadei contractuale, este covârşitor mai mare decât procentul total de 11,66% al perioadelor lucrate în alte state şi cu atât mai mult decât perioadele lucrate în fiecare alt stat în parte, caz în care se poate conchide fără riscul de a greşi că „cea mai mare parte a activităţilor reclamantului” s-au desfăşurat în România.

Acest fapt atrage aplicabilitatea art. 19 pc. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care dă dreptul salariatului să se prevaleze de competenţa instanţei din locul în care îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea, care în speţă este instanţa română.

12. Rezultă din cele de mai sus că instanţa de fond a apreciat greşit că instanţele române nu sunt competente să soluţioneze cauza, în realitate având această competenţă în baza art. 19 pc. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

În consecinţă, în baza art. 498 alin. 2 şi art. 488 pc. 5 C. proc. civ., reţinând că instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, curtea va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Constanţa.

Domenii speta

Spete similare