Personal contractual. Spor de dispozitiv acordat în baza contractului colectiv de muncă. Plată nedatorată.

Atât  în Legea  nr. 330/2009, în O.U.G. nr. 1/2010, precum şi în Legea nr. 284/2010  s-a evidenţiat faptul că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data încheierii lor şi care exced prevederilor legii cadru. Prin urmare, inserarea unor clauze în contactul colectiv de muncă nu poate genera sporuri care nu se mai regăsesc în dispoziţiile legale în vigoare la 01.01.2010 şi nu poate constitui temei legal de acordare a acestora după această dată.

Obligaţia angajatorului de a plăti un anumit spor constatat printr-o hotărâre judecătorească se întinde atât timp cât subzistă temeiul legal care a stat la baza pronunţării hotărârii. Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească este una absolută, pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă obligaţia angajatorului de a plăti un spor. Încetarea obligaţiei legale de plată a sporului este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia a fost acordat sporul în cauză. În speţă, prin art. 48 alin. 1 pct. 8 din Legea nr. 330/2009 s-a abrogat Legea nr. 138/1999 şi cu toate că Legea nr. 330/2009  prevede în Anexa III sporul de dispozitiv, acesta continuă să fie acordat numai personalului care a beneficiat de el în condiţiile legii, iar nu în baza unor hotărâri judecătoreşti sau contracte colective de muncă.

-Legea nr. 330/2009;

-O.U.G. nr. 1/2010;

-Legea nr. 284/2010: art. 37;

-Legea nr. 138/1999: art. 13, art. 47, art. 49.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, a constatat următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 612 din 27.02.2014 a Tribunalului Harghita, pronunţată în dosarul nr. 1683/96/2013 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Municipiul Miercurea Ciuc împotriva pârâtei B. Z. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea acesteia să restituie reclamantului suma de 1229,16lei, cu titlu de spor de dispozitiv, încasat în mod necuvenit în anul 2011.

 De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei menţionate anterior, începând cu data de 27.02.2014, până la data restituirii integrale, respingând cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, calculate până la data de 27.02.2014. 

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că pârâta este angajată în cadrul unităţii reclamante în baza unui contract individual de muncă, iar prin procesul-verbal de constatare din data de 28.06.2012 şi Decizia nr. 18/25.07.2012, Camera de Conturi a judeţului Harghita a constatat faptul că sporul de dispozitiv aferent anului 2011 a fost acordat în condiţiile abaterii de la legalitate şi regularitate, cauzându-se astfel un prejudiciu bugetului municipiului Miercurea Ciuc.

Totodată, prin Încheierea nr. 173/22.10.2012, Curtea de Conturi a României a respins contestaţia formulată de reclamant împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 18/2012 emisă de către Camera de Conturi Harghita, iar acţiunea în contencios administrativ formulată de Primarul Municipiului Miercurea Ciuc împotriva actelor menţionate anterior a fost respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr.7234/22.07.2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, pronunţată în Dosarul nr. 4137/96/2012.

Tribunalul a reţinut că sporul de dispozitiv a fost acordat angajaţilor reclamantului în baza Contractului/Acordului colectiv de muncă nr. 17756 din 28.12.2007, modificat prin Actul adiţional nr.1/13.02.2008, în care s-a prevăzut că salariaţii vor beneficia de această indemnizaţie conform Ordinului nr. 496/28.07.2003 al Ministerului Administraţiei şi Internelor, care însă nu prevede în mod expres că personalul civil, respectiv funcţionarii publici şi personalul contractual din Ministerul Administraţiei şi Internelor ar beneficia de un asemenea spor. Astfel, indemnizaţia de dispozitiv reglementată de art.13 din Legea nr. 138/1999 a fost instituită ca un spor salarial specific personalului militar şi salariaţilor civili din instituţiile publice ale apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale, neexistând niciun temei legal pentru ca drepturile salariale suplimentare constând în indemnizaţia de dispozitiv lunară de 25% din salariul de bază să poată fi recunoscute şi acordate tuturor funcţionarilor publici şi personalului contractual din administraţia publică locală.

S-a mai precizat faptul că în Legea 330/2009 precum şi în OUG nr. 1/2010 s-a evidenţiat faptul că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data încheierii lor şi care exced prevederilor legii cadru nr. 330/2009. Astfel, potrivit prevederilor acestui act normativ, după 01.01.2010 se menţin doar sporurile avute înainte de această dată, drepturi acordate în baza legii sau a unor  hotărâri ale Guvernului, iar nu a unor contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor.

Instanţa a făcut referire şi la Decizia nr. 37/14.12.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art.13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv lunar în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi instituţiilor publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare, din cadrul fostului Minister de Interne.

 De asemenea, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 256 alin.1 din Codul muncii republicat, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o suma nedatorată este obligat sa o restituie.

 În ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligarea a pârâtei la plata dobânzii legale, instanţa a reţinut că sunt incidente prevederile art.1084 şi art.1088 din vechiul Cod civil, art.1531 din noul Cod civil, art.2 şi art.3 din OG nr.9/2000, art. 3 din OG nr.13/2011, precum şi prevederile Circularei B.N.R. nr.15/2010.

 De asemenea, s-a menţionat că la art. 1522 din noul Cod civil este reglementată punerea în întârziere de către creditor, instituţie reglementată în vechiul Cod civil la art. 1079.

 În cauză, instanţa a constatat că pârâta nu a fost pusă în întârziere înainte de chemarea în judecată, context în care a obligat-o la plata dobânzii legale începând cu data de 27.02.2014, până la data restituirii integrale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.

Reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul obligării pârâtei la plata dobânzii legale de la data efectuării plăţii nedatorate.

În motivarea căii de atac promovate, reclamantul a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art. 1523 din Codul civil punerea în întârziere nu este necesară, debitorul fiind de drept în întârziere în situaţia obligaţiilor ce au ca obiect sume de bani, astfel că dobânda curge de drept din momentul în care salariatul a primit plata nedatorată.

În drept, apelantul reclamant a invocat  prevederile art. 466 şi urm. din Codul de procedură civilă, art. 1522, art. 1544, art. 1898 din Codul civil.

Pârâta, prin Sindicatul „M.” al Angajaţilor din Administraţia Publică Locală Harghita, a solicitat, prin apelul promovat, schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a arătat că plata sporului de dispozitiv este o plată datorată, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 256 din Codul muncii, întrucât plata a fost făcută în temeiul unui contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui clauze nu au fost revocate sau anulate, îndreptăţirea pârâtei la acordarea acestui spor fiind întărită şi de sentinţa civilă nr. 92 din 23.01.2008 a Tribunalului Harghita, pronunţată în dosarul nr. 3407/96/2007.

Apelanta a mai arătat că fiind de bună credinţă nu putea fi obligată la plata dobânzii, prima instanţă încălcând dispoziţiile art. 256 alin. 2 din Codul muncii.

În drept, apelanta pârâtă a invocat dispoziţiile art. 466 - art. 480 din Codul de procedură civilă.

Reclamantul a formulat întâmpinare la apelul pârâtei, prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate, întrucât acordarea sporului de dispozitiv a fost lipsită de temei legal.

De asemenea, pârâta a formulat întâmpinare la apelul reclamantului, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, subliniind că actele Curţii de Conturi nu sunt opozabile angajaţilor, iar în lipsa unei somaţii din partea reclamantului, actul de punere în întârziere este cererea de chemare în judecată.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a constatat următoarele:

Sporul de dispozitiv a fost acordat angajatei pârâte în baza Contractului/Acordului colectiv de muncă nr.17756/28.12.2007, modificat prin Actul adiţional nr.1/13.02.2008. Prin acest act adiţional s-a prevăzut că, începând cu data de 01.02.2008, salariaţii vor beneficia de indemnizaţia de dispozitiv, conform Ordinului nr.496/28.07.2003 al Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Indemnizaţia de dispozitiv reglementată de art. 13 din Legea nr. 138/1999 a fost instituită ca un spor salarial specific personalului militar şi salariaţilor civili din instituţiile publice ale apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale. Potrivit art. 1, art. 47 şi art. 49 din Legea nr. 138/1999, dispoziţiile legii se aplica şi personalului civil care desfăşoară activităţi în ministerele şi instituţiile centrale enumerate în lege, în condiţii similare cu cele ale cadrelor militare.

Prin Decizia nr. 37/14.12.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că dispoziţiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv lunar în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi instituţiilor publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare, din cadrul fostului Minister de Interne.

În Legea nr. 330/2009, precum şi în OUG nr. 1/2010 s-a evidenţiat faptul că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data încheierii lor şi care exced prevederilor legii cadru nr. 330/2009.

De asemenea, prin art. 37 din Legea nr.284/2010 s-a stabilit că prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor acestei legi.

Conform art. 46 din acelaşi act normativ respectivele prevederi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011. Prin urmare, începând cu această dată pârâta nu mai putea beneficia de alte drepturi, decât cele stabilite de legea cadru a salarizării. Cu toate acestea, i s-au acordat sume aferente altor sporuri decât cele recunoscute de legiuitor, prima instanţă stabilind în mod legal faptul că pârâta nu era îndreptăţită la acordarea sporului de dispozitiv.

De altfel, acordarea în mod nelegal a sporului de dispozitiv a fost stabilită în mod irevocabil de instanţa de contencios administrativ, care, prin decizia nr. 7234/R din 07.11.2013 a Curţii de Apel Tg.-Mureş a menţinut raportul Curţii de Conturi sub acest aspect.

Din această perspectivă argumentele pârâtei referitoare la împrejurarea că plata indemnizaţiei de dispozitiv nu a fost una nedatorată urmează a fi respinse.

Nu are relevanţă din această perspectivă împrejurarea că Acordul/Contractul colectiv de muncă invocat nu a fost anulat şi nici recunoaşterea dreptului la această indemnizaţie prin sentinţa civilă nr. 92/2008 a Tribunalului Harghita.

Astfel, pe de o parte, atât  în Legea 330/2009, în OUG nr. 1/2010, precum şi în Legea nr. 284/2010  s-a evidenţiat faptul că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data încheierii lor şi care exced prevederilor legii cadru. Prin urmare, inserarea unor clauze în contactul colectiv de muncă nu poate genera sporuri care nu se mai regăsesc în dispoziţiile legale în vigoare la 01.01.2010 şi nu poate constitui temei legal de acordare a acestora după această dată.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectul hotărârii judecătoreşti menţionate anterior, trebuie subliniat faptul că obligaţia angajatorului de a plăti un anumit spor constatat printr-o hotărâre judecătorească se întinde atât timp cât subzistă temeiul legal care a stat la baza pronunţării hotărârii. Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească este una absolută, pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă obligaţia angajatorului de a plăti un spor. Încetarea obligaţiei legale de plată a sporului este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia a fost acordat sporul în cauză. În speţă, prin art. 48 alin. 1 pct. 8 din Legea nr. 330/2009 s-a abrogat Legea nr. 138/1999 şi cu toate că Legea nr. 330/2009  prevede în Anexa III sporul de dispozitiv, acesta continuă să fie acordat numai personalului care a beneficiat de el în condiţiile legii, iar nu în baza unor hotărâri judecătoreşti sau contracte colective de muncă.

În concluzie, pârâta nefiind îndreptăţită la acordarea indemnizaţiei de dispozitiv, a primit o plată nedatorată, supusă restituirii în condiţiile art. 256 din Codul  muncii.

Faţă de cele expuse anterior, Curtea a constatat că apelul pârâtei este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului, instanţa a reţinut că potrivit prevederilor art. 1522 din Codul civil debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de chemare în judecată.

În cauză, nu s-a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei anterior formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât data de la care aceasta se consideră pusă în întârziere este data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 11.04.2013.

Instanţa a respins argumentele apelantului reclamant referitoare la împrejurarea că pârâta ar fi drept în întârziere ca urmare a faptului că obligaţia acesteia constă în restituirea unei sume de bani, întrucât nu ne aflăm în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 1523 alin. 2 lit. d din Codul civil, textul legal în discuţie având în vedere neexecutarea obligaţiei de a plăti o sumă de bani asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. De altfel, în cauză nu este aplicabilă niciuna din situaţiile reglementate de art. 1523 din Codul civil referitoare la întârzierea de drept în executarea obligaţiei.

Astfel cum am arătat anterior, pârâta a fost pusă în întârziere la data înregistrării cererii de chemare în judecată, acesta fiind momentul de la care datorează dobânda legală aferentă debitului principal, iar nu de la data pronunţării hotărârii, cum greşit a reţinut prima instanţă.

Nu pot fi primite nici apărările pârâtei în sensul că fiind de bună credinţă nu are obligaţia de a plăti dobânda legală decât de la data pronunţării hotărârii. În acest sens, instanţa subliniază că, într-adevăr accipiens-ul de bună credinţă nu are obligaţia de a plăti dobânzi sau despăgubiri, această obligaţie născându-se numai din momentul în care a devenit de rea credinţă. Buna credinţă încetează însă din momentul introducerii acţiunii în restituire, astfel că de la acest moment datorează dobânzi.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei datorate, calculată începând cu data de 11.04.2013 şi până la data restituirii integrale.

Domenii speta

Spete similare