Stabilirea domiciliului a doi fraţi la unul dintre părinţi. Interesul superior al minorilor

Soluţia încredinţării fiecărui părinte a unui minor nu poate asigura interesul superior al celor doi fraţi, în vârstă de 10 ani, respectiv 8 ani, de a creşte împreună. Minorii se află la vârsta la care îşi dezvoltă personalitatea şi relaţiile interumane, astfel că măsura separării lor este de natură să îi înstrăineze şi să afecteze pe termen lung relaţiile personale dintre fraţi. Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a statua că o astfel de măsură trebuie luată doar în mod excepţional, când există motive întemeiate care să o justifice.

Cu privire la preferinţa minorului pentru tată, respectiv poziţia exprimată raportat la mamă (că este un nimeni pentru el şi că nu o va iubi, indiferent dacă va locui cu ea sau cu tatăl său), acestea sunt nefireşti pentru un copil de această vârstă, denotând influenţe din mediul actual, care nu pot fi considerate benefice pentru o dezvoltare armonioasă a psihicului minorului pe viitor şi nu pot fi avute în vedere pentru a justifica reformarea hotărârii atacate. Este evident că minorul este influenţat de persoanele cu care locuieşte în prezent şi care nu par a fi apte să realizeze efectul pe termen lung a inoculării unor astfel de sentimente asupra psihicului unui copil influenţabil.

Nu sunt fireşti preferinţa tatălui pentru băiat şi dezinteresul faţă de fiica sa, nefiind în interesul niciunui copil diferenţele de regim între fraţi, care pot conduce la deteriorarea relaţiilor dintre copii, lucru cu repercusiuni negative greu de evaluat în prezent.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă –

complet specializat de familie şi minori,

Decizia civilă nr. 831 din 11 iunie 2013, C.R.

Prin sentinţa civilă nr. 8123/20.09.2012 pronunţată în dosar nr. 3792/55/2012,  Judecătoria Arad a admis acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta Z.D. în contradictoriu cu pârâtul Z.M. şi în parte acţiunea reconvenţională precizată formulată de pârâtul Z.M. în contradictoriu cu reclamanta Z.D. şi, în consecinţă, a desfăcut căsătoria încheiată între părţi la data de 15.02.2003, înregistrată în registrul stării civile al Primăriei comunei V., judeţul Arad, sub nr. 05/15.02.2003, prin acordul părţilor; reclamanta a reluat numele avut anterior căsătoriei, acela de ,,V.”; a dispus exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minorii Z.M.M., născută la data de 02.03.2003, în Arad, şi Z.M.E., născut la data de 22.01.2005 în Arad, de către ambii părinţi; a stabilit domiciliul minorilor la domiciliul reclamantei; a obligat pârâtul la plata unei pensii de întreţinere către reclamantă, în favoarea minorilor, în cuantum de 33 % lunar (câte 16,5% lunar pentru fiecare minor) din venitul net lunar realizat de pârât începând din 12.03.2012 şi până la majoratul minorilor sau alte dispoziţii; nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

 Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut cu privire la capătul de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti a minorilor Z.M.A., născută la data de 02.03.2003, în Arad, şi Z.M.E., născut la data de 22.01.2005, în Arad, prima instanţă a apreciat că, deşi minorul este ataşat de tată, faţă de vârsta copiilor, nu se impune separarea acestora, nefiind în interesul lor. Astfel, văzând poziţia părţilor, vârsta minorilor, dorinţa minorei exprimată în camera de consiliu, văzând concluziile referatelor de anchetă socială, ţinând cont de interesul superior al minorilor, în baza art. 397 Codul civil, a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti faţă de cei doi minori să fie exercitată de către ambii părinţi, urmând ca, în baza art. 400 Codul civil, să se stabilească locuinţa minorilor la mamă, reclamanta din prezenta cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Z.M., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a se stabili la el domiciliul minorului Z.M.E., născut la data de 22.01.2005, cu obligarea sa la plata unei pensii lunare de întreţinere pentru minora Z.M.M., născuta la data de 02.03.2003, în cuantum de 25% din veniturile pe care le realizează, cu începere din luna august, raportat la faptul că părţile au locuit împreuna până in luna iulie 2012, când reclamanta a părăsit împreună cu minora domiciliul comun, iar minorul M.E. a rămas în îngrijirea sa, întrucât nu doreşte sa locuiască împreuna cu mama sa.

Apelantul a mai solicitat obligarea reclamantei la plata unei pensii de întreţinere pe seama minorului Z.M.E., în cuantum de 25% din veniturile pe care aceasta le realizează tot din luna august a acestui an.

În motivele de apel, invocând netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii primei instanţe şi dispoziţiile art. 480 alin. (2) C. pr. civ. a apreciat că prima instanţa în mod greşit a stabilit domiciliul ambilor minori la reclamantă, în temeiul art. 400 din Noul Cod civil, neţinând cont de concluziile anchetei sociale, din care rezultă că minorul este ataşat în mod deosebit de pârât şi de bunicii paterni, care l-au crescut şi îngrijit şi că minorul sub nicio formă nu doreşte să stea cu mama sa, ameninţând că dacă va fi luat cu forţa de către aceasta, va pleca de acasă.

Prin decizia civilă nr. 4/A/24.01.2013 pronunţată în dosar nr. 3792/55/2012, Tribunalul Arad a admis apelul declarat de pârâtul Z.M., împotriva sentinţei civile nr. 8123/20.09.2012 pronunţată în dosarul nr. 3792/55/2012 al Judecătoriei Arad, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că pensia de întreţinere pe seama minorilor Z.M.M. şi Z.M.E. este datorată de pârât începând cu data decizie; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate, şi a compensat cheltuielile de judecată din apel ale părţilor.

Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că apelul promovat în cauză este fondat doar în partea ce priveşte problema pensiei de întreţinere şi nefondat în ce priveşte stabilirea locuinţei minorului Z.M.E.

Referitor la stabilirea locuinţei minorului, tribunalul nu a împărtăşit opinia apelantului în sensul stabilirii la tată a locuinţei copilului M.E., considerând că o atare dispoziţie nu corespunde interesului superior al minorului.

Aşadar, atunci când decide asupra încredinţării unui minor, instanţa trebuie întotdeauna să aibă în vedere interesul superior al acestuia. Acest principiu a fost definit în practică, în general, prin mai multe criterii: vârsta copilului, condiţiile  materiale pe care i le poate asigura părintele pentru o mai bună dezvoltare morală, fizică, intelectuală, ataşamentul părintelui faţă de copil şi reciproc, profilul social şi moral al părinţilor, interesul şi grija manifestată de aceştia în timpul căsătoriei şi după separarea în fapt, posibilitatea fiecărui părinte de a acorda supraveghere şi de a se îngriji de copil; de asemenea, trebuie menţionat că nu constituie criteriu fundamental ataşamentul copilului faţă de rudele unui soţ, dacă acesta s-a format doar prin voinţa acestuia, care a încercat să blocheze legătura cu mama sa şi cu rudele acesteia.

Raportând cele arătate anterior la situaţia din prezenta cauză, tribunalul a remarcat faptul că ambii părinţi dispun de posibilităţi financiare necesare creşterii şi educării copiilor, dar mama este mai preocupată de asigurarea unor condiţii şi mijloace materiale similare şi, pe cât posibil, egale pentru cei doi copii, spre deosebire de tată, care manifestă preocupare doar pentru minorul M., în detrimentul fiicei sale M., de educaţia căreia pare uşor dezinteresat; această concluzie a instanţei se bazează pe faptul că, în vacanţa de iarnă 2012, tatăl l-a invitat într-o excursie la Timişoara la grădina zoologică doar pe minorul M., omiţând să o invite şi pe fiica sa M., sub pretextul pueril că minora probabil ar fi refuzat invitaţia. Din procesul-verbal întocmit cu ocazia audierii minorilor, instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu sesizează importanţa implicării sale şi a fostei soţii în egală măsură în viaţa ambilor copii (ex: nu a participat la serbarea de Crăciun a fiicei sale M., nu a vrut să preia cadoul trimis de mamă pentru fiul său M., este mai distant cu fetiţa) şi nu conştientizează puternicul ataşament ce există între copii, aceştia fiind foarte legaţi afectiv, dorind să petreacă cât mai mult timp unul în compania celuilalt.

De asemenea, unul dintre elementele preponderente de care instanţa de apel a ţinut cont în prezenta cauză l-a constituit comportamentul pârâtului, cu referire concretă la atitudinea violentă manifestată faţă de reclamantă (chiar şi în prezenţa copiilor, după cum susţin şi aceştia), aspect care nu poate constitui o premisă a faptului că minorul se va dezvolta normal din punct de vedere afectiv şi moral în îngrijirea pârâtului; cu alte cuvinte, tribunalul a considerat că o conduită neconformă exigenţelor vieţii de familie este de natură a afecta închegarea armonioasă a personalităţii copilului.

Potrivit art. 264 din Noul Cod civil, în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă se consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi gradul său maturitate. Aşadar, opţiunea copilului spre a locui cu unul dintre părinţi nu are un rol preponderent în adoptarea soluţiei, opţiunea sa putând fi nesocotită atunci când acesta se află la o vârstă la care nu poate aprecia corect interesul său.

În prezenta cauză, deşi minorii nu au împlinit încă vârsta de 10 ani (având 9 – fetiţa, respectiv 8 ani – băiatul), instanţa de apel a dispus audierea lor, conform procesului-verbal încheiat la 27.12.2012. Din atitudinea şi susţinerile minorului M., Tribunalul a reţinut că acesta nu poate indica motive clare pentru care preferă compania tatălui, afirmând că o iubeşte pe mama sa, dar nu doreşte pur şi simplu să stea cu aceasta; de asemenea, minorul a mai arătat că se joacă cu tatăl „de-a boxul”, că a bătut un coleg de clasă, fapt pentru care a primit calificativul „insuficient” la purtare şi că, într-o împrejurare, tatăl l-a lăsat să conducă în prezenţa sa stivuitorul. Aceste relatări ale copilului ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea tatălui de a oferi o bună educaţie copilului, bazată printre altele şi pe exemplul personal.

În concluzie, instanţa de apel a considerat că minorul M. se află la o vârstă la care nu poate aprecia în concret care este interesul său datorită lipsei de maturitate, fiind evident în sfera de influenţă a tatălui, la locuinţa căruia minorul se şi afla la momentul audierii sale.

Drept urmare, tribunalul a constatat că nu se justifică modificarea soluţiei primei instanţe de stabilire la mamă a locuinţei celor doi minori.

În ce priveşte pensia de întreţinere, observând acordul reclamantei ca aceasta să fie plătită de la data pronunţării deciziei, întrucât până în prezent fiecare dintre părinţi a avut în întreţinere câte un copil, tribunalul a constatat întemeiată această solicitare a pârâtului.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Z.M., care a solicitat modificarea hotărârii recurate, cu consecinţa stabilirii domiciliului minorului Z.M.E. la pârât şi compensarea pensiei de întreţinere datorată de către ambii părinţi pentru cei doi copii.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, a probatoriului amplu administrat în cauză, în limitele trasate de art. 304 şi 3041 C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ. şi art. 400 din Noul Cod civil art. 2 din Legea nr. 272/2004, Curtea a constatat că recursul declarat de către pârâtul Z.M. este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Pârâtul a invocat, prin cererea de recurs, incidenţa art. 304 pct. 9 C. pr. civ., însă majoritatea argumentelor invocate vizau modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, motiv care nu se regăseşte printre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. pr. civ. pentru această cale de atac. In accepţiunea legii procesual civile, în calea de atac a recursului pot fi valorificate exclusiv motive de nelegalitate, nu de netemeinicie. Ca atare, în recurs, instanţa de judecată nu poate trece la reevaluarea probatoriului administrat, cum se solicită, iar, în speţă, singurul motiv invocat ce poate face obiectul controlului judiciar este respectarea dispoziţiilor legale la încredinţarea celor doi copii, respectiv a celor ce instituie, ca şi principiu director, interesul superior al minorului în luarea oricărei măsuri cu privire la acesta (art. 263 din Noul Cod civil şi art. 2 Legea nr. 272/2004).

Sub acest aspect, al interesului superior al copiilor, curtea constată că hotărârile date sunt urmarea unei juste aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale precitate, fiind corect decelat interesul ambilor copii, raportat la vârsta acestora, la situaţia şi comportamentul părinţilor faţă de cei doi fraţi.

Astfel, soluţia încredinţării fiecărui părinte a unui minor nu poate asigura interesul superior al celor doi fraţi, în vârstă de 10 ani, respectiv 8 ani, de a creşte împreună. Minorii se află la vârsta la care îşi dezvoltă personalitatea şi relaţiile interumane, astfel că măsura separării lor este de natură să îi înstrăineze şi să afecteze pe termen lung relaţiile personale dintre fraţi. Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a statua că o astfel de măsură trebuie luată doar în mod excepţional, când există motive întemeiate care să o justifice. In cauză, argumentele invocate de recurent în acest sens nu subzistă, între cei doi copii fiind o diferenţă mică de vârstă, iar relaţiile dintre ei sunt afectuoase, în acest sens existând şi confirmarea părţilor. De asemenea, în faţa instanţei de recurs, cu ocazia ascultării sale, Alexia a arătat că vrea să locuiască cu fratele său. Nu se poate constata o diferenţă mare de program sau de nevoi între cei doi copii, care să justifice separarea lor.

Cu privire la preferinţa minorului pentru tată, respectiv poziţia exprimată raportat la mamă (că este un nimeni pentru el şi că nu o va iubi, indiferent dacă va locui cu ea sau cu tatăl său), acestea sunt nefireşti pentru un copil de această vârstă, denotând influenţe din mediul actual, care nu pot fi considerate benefice pentru o dezvoltare armonioasă a psihicului minorului pe viitor şi nu pot fi avute în vedere pentru a justifica reformarea hotărârii atacate. Este evident că minorul este influenţat de persoanele cu care locuieşte în prezent şi care nu par a fi apte să realizeze efectul pe termen lung a inoculării unor astfel de sentimente asupra psihicului unui copil influenţabil.

Nu sunt fireşti preferinţa tatălui pentru băiat şi dezinteresul faţă de fiica sa, nefiind în interesul niciunui copil diferenţele de regim între fraţi, care pot conduce la deteriorarea relaţiilor dintre copii, lucru cu repercusiuni negative greu de evaluat în prezent.

Ca atare, se impune a conchide că tribunalul a decelat corect interesul minorilor, la stabilirea domiciliului acestora la acelaşi părinte.

În ceea ce priveşte părintele la care se va stabili domiciliul celor doi copii, se impune a constata că ambele părţi au condiţii materiale pentru creşterea copiilor, însă doar mama manifestă disponibilitate în acest sens, tatăl dorind doar băiatul. Martorii audiaţi au relevat aspecte din viaţa de cuplu şi din atitudinea părinţilor faţă de cei doi minori, din care rezultă că, la acest moment, este în interesul copiilor să fie încredinţaţi spre creştere şi educare mamei, care prezintă garanţii materiale şi morale că le va asigura o dezvoltare armonioasă.

Domenii speta

Spete similare