Excepţii procesuale. Ordine de soluţionare

Excepţii procesuale. Ordine de soluţionare

Codul de procedură civilă: art. 245, art. 246, art. 247, art. 248, art. 457, art. 483, art. 486

Excepţia nulităţii recursului pentru lipsa dovedirii redactării prin avocat se examinează cu prioritate faţă de cea a inadmisibilităţii recursului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 549 din 11 iunie 2014, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 595/17.12.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1101/246/2013 a fost admis apelul declarat de pârâta societate comercială împotriva sentinţei civile nr. 1080/17.09.2013 a Judecătoriei Ineu pronunţată în dosarul nr. 1101/246/2013 în contradictoriu cu reclamanţii B.C.D., B.C. şi D.L.

În consecinţă, sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanţi.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii.

La termenul de judecată din 04.06.2014, în şedinţă publică, în baza art. 245, 246 alin. (1), 247 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 457 alin. (1), art. 483 C. pr. civ., art. 486 alin. (1) lit. a), e), art. 486 alin. (2), (3) C. pr. civ., instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia nulităţii şi, respectiv, a inadmisibilităţii recursului, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483, 486 alin. (1) lit. a), e), art. 486 alin. (2), (3) C. pr. civ., sub sancţiunea nulităţii, cererea de recurs trebuie să cuprindă inclusiv numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea, precum şi împuternicirea avocaţială; or, recursul a fost formulat şi semnat de recurenţii – persoane fizice care nu au invocat incidenţa în persoana lor a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) C. pr. civ.

Pe de altă parte, din conţinutul dispoziţiilor art. 457 alin. (1) raportat la art. 483 alin. (2) rezultă că hotărârea instanţei de apel nu este supusă căii de atac a recursului.

Sesizată fiind cu excepţia nulităţii şi inadmisibilităţii, excepții care, în baza art. 248 alin. (1) C. pr. civ., fac inutilă cercetarea în fond a recursului şi fiind ţinută, în baza art. 248 alin. (2) C. pr. civ., să determine ordinea de soluţionare a excepţiilor în funcţie de efectele pe care acestea le produc, instanţa a reţinut cu majoritate că excepţia nulităţii recursului are prioritate, caracterul întemeiat al acesteia făcând inutilă examinarea excepţiei inadmisibilităţii.

Astfel, în sensul art. 245 C. pr. civ., şi din perspectiva prezentei pricini, pe calea excepţiilor procesuale sunt invocate, fără ca fondul dreptului să fie pus în discuţie, neregularităţi procedurale privitoare la procedura de judecată ori lipsuri referitoare la dreptul la acţiune.

După obiect, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii de procedură şi excepţii de fond, din interpretarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1), (2) C. pr. civ. rezultând regula că, fiind sesizată simultan cu mai multe excepţii, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi apoi asupra celor de fond.

Nerespectarea obligaţiei de formulare a recursului prin avocat se constituie într-o neregulă procedurală sancţionată de dispoziţiilor art. 486 alin. (3) C. pr. civ. cu nulitatea ce se invocă pe calea unei excepţii de procedură.

Pe de altă parte, lipsa dreptului de a critica pe calea recursului decizia definitivă dată în apel se sancţionează cu inadmisibilitatea recursului ca excepţie de fond.

Pentru ca judecătorul investit cu soluţionarea recursului să verifice îndeplinirea în cauză a dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. pr. civ. referitoare la legalitatea căii de atac şi să stabilească, astfel, dacă partea are dreptul să sesizeze instanţa cu calea de atac (a recursului, în speţă), respectiv dacă acest demers este admisibil, se impune logic şi în concordanţă cu dispoziţiile legale ca, din punct de vedere procedural, instanţa să fie legal investită de parte.

Aceasta, întrucât, pentru ca instanţa să poată verifica dacă partea poate exercita sau nu un drept, este necesar ca invocarea dreptului să se realizeze în forma prevăzută de lege.

Or, în cauză, instanţa nu poate examina dacă reclamanţii au sau nu dreptul de a declara recurs împotriva deciziei dată în apel, respectiv dacă recursul este admisibil sau este întemeiată excepţia de fond a inadmisibilităţii, câtă vreme sesizarea instanţei cu examinarea acestui drept s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor referitoare la redactarea şi motivarea recursului mai sus-arătate, încălcare ce atrage nulitatea recursului astfel declarat, nulitate invocată pe calea unei excepţii de procedură.

De observat este că sancţiunea nulităţii pentru neîndeplinirea obligaţiei privind formularea de către avocat a cererii de recurs este prevăzută, la fel ca şi cea a nulităţii pentru netimbrare în acelaşi alineat (3) al art. 486 C. pr. civ. ceea ce constituie un argument în plus al priorităţii de soluţionare a excepţiei de procedură reţinută conform celor mai sus arătate, câtă vreme admisibilitatea recursului nu poate fi pusă în discuţie, din oficiu sau la cererea părţii, în lipsa legalei timbrări a căii de atac .

La fel, nici instanţa sesizată cu o acţiune în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. pr. civ. nu poate proceda la examinarea admisibilităţii cererii decât după ce, în prealabil, a verificat existenţa dovezii timbrării cererii şi, dacă partea nu a sesizat personal instanţa, a celei privind calitatea de reprezentant, în caz contrar făcând aplicarea dispoziţiile art. 197 C. pr. civ., respectiv art. 82 alin. (1) C. pr. civ.

Pentru aceste considerente ce fac inutilă examinarea altor excepţii ori a fondului cauzei, cu majoritate, în baza dispoziţiilor art. 245, 247 alin. (1), 248 alin. (1), (2) C. pr. civ. raportat la art. 486 alin. (1) lit. a), e), alin. (2), (3) C. pr. civ., instanţa a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanţii (opinie majoritară).

În speţă, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 83 alin. (3), art. 176, art. 177 şi art. 486 alin. (1) lit. e) NCPC, potrivit cărora recursul trebuie formulat prin avocat.

De asemenea, a invocat, din oficiu, şi excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 457 alin. (1), art. 483 alin. (2) NCPC şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, potrivit cărora hotărârile definitive ale instanţei de apel nu sunt supuse recursului.

Consider că primează excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru argumentele ce succed.

Potrivit art.248 al.1 din noul Cod de procedură civilă „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea pe fond a cauzei, iar conform aliniatului 2 al aceluiaşi articol „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Din cele de mai sus, reiese în mod evident că legea nu face o precizare expresă cu privire la ordinea de soluţionare a celor două categorii de excepţii menţionate, astfel încât instanţa trebuie să ţină seama de o ordine raţională de soluţionare, începând cu cele care în mod logic au prioritate, pornind de la premisa că dreptul (prin normele sale) tinde spre raţionalitate (a se vedea Dicţionar de drept privat, Ediţia a II-a, Ed. Mondan, 202, p. 561).

În doctrină, se susţine teza că, fără a-şi păstra semnificaţia lor de origine, pentru trebuinţele practicii judiciare, „finele de neprimire” sau „finele de nonvaloare” sunt utilizate pentru a desemna excepţiile care se referă la inadmisibilitatea acţiunii, adică la indicarea motivelor pentru care anumite acţiuni (cereri) nu pot fi primite.

De asemenea, se afirmă că inadmisibilităţile au o natură juridică mixtă: diferă de apărările de fond şi se apropie de excepţiile de procedură prin obiectul lor (i se contestă reclamantului dreptul de a sesiza instanţa); diferă de excepţiile de procedură şi se apropie de apărările de fond prin rezultatul lor, astfel că, dacă sunt primite, duc la respingerea acţiunii (cererii).

Regulile ce guvernează excepţia de inadmisibilitate sunt reliefate de analiza obiectului, regimului procedural şi efectelor (rezultatele) inadmisibilităţilor.

Obiectul excepţiei de inadmisibilitate îl reprezintă contestarea (nerecunoaşterea de către lege) a dreptului de a sesiza instanţa. Din acest punct de vedere inadmisibilităţile diferă de apărările de fond (care vizează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii) şi se apropie de excepţiile de procedură (care nici ele nu privesc fondul pricinii, ci doar acţiunea ca atare).

Din punct de vedere al regimului procedural excepţiile de inadmisibilitate pot fi invocate şi în căile de atac.

Cât priveşte efectele inadmisibilităţii, este de observat că acestea sunt mai puternice decât cele ale excepţiilor, apropiindu-se de consecinţele rezultate în urma admiterii unei apărări de fond, excepţiile având un efect provizoriu în timp ce inadmisibilităţile sting acţiunea într-un mod definitiv şi irevocabil.

Astfel, efectele inadmisibilităţii au un alt temei decât cele ale apărărilor de fond, ele duc la respingerea acţiunii nu pentru că dreptul invocat nu există, ci pentru că respectivul drept ipotetic nu poate fi protejat în justiţie pe calea aleasă de reclamant (a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p-256-257, RRD nr. 9/1987, p. 44-52).

Trecând peste aceste consideraţii de ordin teoretic asupra naturii juridice a inadmisibilităţii şi excepţiilor, se reţine, aşa cum s-a arătat anterior, că logica reprezintă singurul instrument (organon) care poate stabili care din cele două excepţii (inadmisibilitatea sau nulitatea) are prioritate.

Or, din punct de vedere logic inadmisibilitatea vizează inexistenţa (ceea ce este imposibil, ceea ce este de neprimit) acţiunii (căii de atac), în timp ce nulitatea vizează modul (condiţiile procedurale) în care trebuie să se manifeste (exercite) acea acţiune sau cale de atac.

În acest sens, art. 457 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă consacră principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege”.

Prin urmare, din punctul de vedere al ontologiei şi teoriei logicii despre ceea ce nu este (nu există, nu fiinţează, pentru că nu este prevăzut şi recunoscut de lege), nu se poate face vreo predicaţie în sensul că este într-un sens sau altul (nici chiar că recursul este nul), pentru că s-ar încălca principiul noncontradicţiei, potrivit căruia nu se poate spune, în acelaşi timp, că un lucru este şi nu este.

Opinia majoritară poate fi considerată, astfel, ca un sofism (şi nu o inferenţă) care duce la concluzia că recursul ar fi admisibil.

Pe de altă parte, considerarea excepţiei nulităţii ca fiind prioritară în raport cu excepţia inadmisibilităţii creează o confuzie pentru părţi, în sensul că, dacă ar fi fost respectat normele de procedură (redactarea recursului de către avocat, invocarea motivelor prevăzute de art. 488 NCPC) ar fi putut să obţină câştig de cauză (opinie separată).

Domenii speta

Spete similare