Pretentii

TIP SPEŢĂ: sentinţă civilă

TITLU:  pretenţii

DATA:05.05.2009

Domeniu asociat: chemare în judecată (acţiuni, cereri)

Prin cererea înregistrată la data de 13.04.2009 sub nr.349 /199/2009 pe rolul  J. B., creditoarea S. C. E.O.M. F. S.A. B.  a chemat în  judecată pe debitoarea N. M. solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună obligarea debitoarei  la plata sumei de 94,64 lei reprezentând energie electrică, taxă prestări servicii şi la plata sumei de  8,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cererea a fost legal timbrată cu 8 lei taxă judiciară de timbru şi 0,3  lei timbru judiciar.

În motivarea de fapt a cererii creditoarea arată  că prin contractul de furnizare a energiei electrice  încheiat între părţi, creditoarea  s-a obligat să furnizeze energie electrică la locul de consum situat în  loc.B., str.F., jud.B., iar debitoarea N. M., în calitate de consumator  avea obligaţia să plătească contravaloarea energiei electrice consumate şi înregistrate  şi a serviciilor prestate de creditoare. Susţine creditoarea că  s-au emis facturi pentru energie electrică consumată pentru perioada aprilie 2006-decembrie 2006  dar care nu  au fost achitate.

 Decizia ANRE nr. 57/1999 pentru aprobarea contractelor cadru de furnizare a energiei electrice - anexa 1, art.11 din Contractul cadru de furnizare a energiei electrice la consumatorii casnici şi Ordinul 5/2003.

Conform actelor normative menţionate neachitarea contravalorii facturii de către consumator atrage perceperea de penalităţi.

Astfel, Decizia 57/1999 prevede:

„Neachitarea contravalorii facturii de către consumator în termen de 7 zile calendaristice de la data înştiinţării de plată atrage după sine: perceperea de penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 8-a zi calendaristică până la achitarea facturii; întreruperea furnizării energiei electrice, cu un preaviz de 3 zile lucrătoare, după cea de a 30-a zi calendaristică de percepere a penalităţilor; rezilierea contractului şi desfiinţarea racordului sau a branşamentului de alimentare, după 15 zile calendaristice de la data întreruperii, în cazul în care consumatorul nu achitat integral consumul de energie şi penalităţile datorate furnizorului.”

Ordinul 5/2003 prevede:

„Factura emisă pentru plata contravalorii energiei electrice va fi achitată în termenul de scadenţă de 15 zile de la data emiterii facturii, data emiterii facturii şi termenul de scadenţă fiind înscrise pe factură. Neachitarea facturii de către consumator în termen de 30 zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere, după cum urmează: penalităţile sunt egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a  obligaţiilor bugetare, stabilit conform reglementărilor legale în vigoare; penalităţile se datorează începând cu prima zi după data scadenţei; valoarea totală a penalităţilor nu poate depăşi valoarea facturii.”

Precizează creditoarea  că datorită mutării arhivei societăţii  nu deţine contractul încheiat între societate şi pârât  şi în consecinţă, dovada raportului obligaţional  îl face cu copii ale chitanţelor  cu care s-a achitat contravaloarea energiei electrice  înregistrată şi consumată  de către pârâtă, anterior perioadei în discuţie (chitanţa nr.997194/11.10.2005). Apreciază creditoarea că  sunt întrunite condiţiile art.1203 Cod civil de admisibilitate a prezumţiilor simple, întrucât, pe de o parte,  plata unei facturi  reprezentând contravaloarea energiei electrice de către pârât „ are greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea existenţei  unui raport juridic valabil  de plată, iar, pe de altă parte , în materie comercială , proba testimonială  este admisibilă chiar şi în condiţiile art.1191 Cod civil  cu referire la art.46 Cod comercial.

Consumatoarea  N. M. nu şi-a îndeplinit principala obligaţie contractuală, aceea de a plăti contravaloarea energiei electrice şi a serviciilor contractate de S.C. E.O.M. F. S.A.

Ţinând cont de contractul în vigoare şi de reglementările cadru în materie, sumele solicitate de S.C. E.O.M. F. S.A sunt datorate în fapt şi de drept de debitor.

S.C. E.O. M.F.  S.A. a încercat soluţionarea litigiului comercial pe cale amiabilă, conform art.7201 Cod procedură civilă, dar N. M. nu  s-a prezentat la concilierea directă, aşa cum reiese din Procesul verbal de conciliere directă  nr.645din data de 13.11.2007.

În drept, creditoarea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Codului comercial, art. 969 şi următoarele din Codul civil, art. 7201 şi următoarele Cod procedură civilă, art.1203 Cod civil, Ordinul ANRE nr.5/2003, Hotărârea nr.1007/2004 pentru aprobarea Regulamentului de furnizare a energiei electrice la consumatori, Legea Energiei Electrice nr.13/2007.

 Conform art.242 al.2 Cod pr.civilă creditoarea a solicitat judecata în lipsă.

În dovedirea cererii  creditoarea a depus la dosar: chitanţa seria BCXVM, nr.997194/11.10.2005, partida abonatului nr.149/2005, evidenţa citirii contorului şi a energiei electrice facturate, sentinţa civilă nr.10055/12.11.2008 a Judecătoriei Bacău, invitaţie la conciliere nr.562/06.07.2007, confirmare de primire a corespondenţei, proces verbal de conciliere directă din 13.11.2007, bon de mişcare contor electric, listă facturi neplătite 23.09.2009, factura fiscală BCXKQ nr.2485509/19.04.2006, factura seria BCXKQ nr.74679/28.04.2006, factura seria BCXKR nr.388034/31.05.2006, factura seria BCXKR nr.506483/21.06.2006, factura seria BCXKR nr.913921/25.08.2006, factura seria BCXKR nr.1247472/20.10.2006,factura seria BCXKR nr.1634350/22.12.2006, factura seria BCXKR nr.1527847. 

Debitoarea, legal citată, nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nici nu a făcut dovada achitării debitului.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Creditoarea a solicitat obligarea debitoarei la plata sumei 94,64 lei reprezentând energie electrică, taxă prestări servicii motivat de faptul că prin contractul de furnizare a energiei electrice  încheiat între părţi, creditoarea  s-a obligat să furnizeze energie electrică la locul de consum situat loc.B., str.F., nr.1,jud.B.. La dosarul cauzei, creditoarea nu a depus contractul, motivând că  nu–l mai deţine şi că raportul juridic obligaţional dintre părţi îl dovedeşte cu  chitanţe anterioare, respectiv din 11.10.2005 invocând dispoziţiile  art.1203 Cod civil, art.1191 şi art.46 Cod comercial.

Instanţa are în vedere dispoziţiile art.969 Cod civil potrivit cărora „ convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” precum şi dispoziţiile  din Hotărârea  nr.100/2004 pentru aprobarea regulamentului de furnizare a energiei electrice la consumatori , respectiv art.  33  conform căruia „furnizarea energiei electrice se face numai pe bază de contract de furnizare încheiat de un furnizor cu consumatorul „ şi art.34 conform căruia „contractul de furnizare stabileşte raporturile dintre un furnizor şi un consumator cu privire la furnizarea energiei electrice, inclusiv facturarea şi plata energiei electrice” .

Cu toate acestea, la dosar nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte raporturile contractuale dintre cele 2 părţi justificând lipsa acestui contract prin împrejurarea că el a dispărut în momentul în care a fost mutată arhiva societăţii, invocând în sprijinul afirmaţiilor făcute prezumţiile ce rezultă din art. 1203 din Codul civil, art. 46 din Codul comercial precum şi faptul că debitorul a achitat cu două chitanţe sume provenind din alte facturi anterioare perioadei solicitate prin prezenta acţiune.

Potrivit art.1203 din Codul civil „Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie sa se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care sa aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afara numai dacă un act nu este atacat ca s-a făcut prin frauda, dol sau violenta.” iar potrivit art. 46 din Codul comercial „Obligaţiunile comerciale si liberaţiunile se probează:

            - Cu acte autentice;

            - Cu acte sub semn?tur? privat?;

            - Cu facturi acceptate;

            - Prin corespondent?;

            - Prin telegrame;

            - Cu registrele p?rtilor;

            - Cu martori, de câte ori autoritatea judec?toreasc? ar crede c? trebuie s? admit? proba testimonial?, si aceasta chiar în cazurile prev?zute de art. 1191 din Codul civil.

            În fine, prin orice alte mijloace de prob? admise de legea civil?.”

Prezumţia la care face referire creditoarea, respectiv că ar exista raportul juridic dintre părţi din moment ce debitorul a achitat cu chitanţă anumite sume de bani care se datorau în baza unor facturi emise de creditoare, nu are puterea de a naşte probabilitatea că la momentul la care au fost emise cele 8 facturi aflate la filele 17-24 din dosar, între cele două părţi ar fi existat vreun contract.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa constată că nu se poate face aplicarea prevederilor art. 46 din Codul comercial întrucât în cauza de faţă obligaţia comercială nu a fost dovedită cu nici un mijloc de probă arătat mai sus. Creditoarea face trimitere la facturile emise dar factura comercială reprezintă un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale care se întocmeşte de către vânzător şi se trimite cumpărătorului. Ca orice înscris sub semnătură privată factura comercială face dovada împotriva vânzătorului şi în favoarea destinatarului ei. Dacă factura este acceptată de către destinatar ea face dovada şi în favoarea emitentului, fiind o formă simplificată de contract. Pentru a face dovada raporturilor juridice încheiate între părţi în favoarea vânzătorului este necesară acceptarea facturii, impunându-se manifestarea de voinţă a părţii contractante, voinţă care stă la baza încheierii oricărui act juridic. Lipsa semnăturii de pe factură echivalează cu neacceptarea expresă a acesteia, revenind creditoarei obligaţia de a face dovada încheierii actului juridic cu debitorul.

Creditoarea invocă de asemeni, faptul că proba testimonială este admisibilă în materie comercială dar nu a solicitat în susţinerea şi dovedirea acţiunii nici un fel de probă cu care să dovedească susţinerile sale, exceptând înscrisurile depuse la dosar.

Dispoziţiile art.6 din CEDO reglementează dreptul la un proces echitabil, stabilind în materie civilă că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Temeinicia pretenţiilor creditoarei se analizează de instanţă pe baza probelor administrate. După cum s-a arătat, în cauză, creditoarea a înţeles să îşi probeze cererea cu facturile emise şi cu chitanţa emisă tot de ea, aşa cum s-a analizat mai sus. Proba constituie un instrument de cunoaştere prin intermediul căruia organul judiciar află adevărul; lipsa probelor echivalează cu lipsa faptei, instanţa formându-şi convingerea doar pe baza probelor. În conformitate cu dispoziţiile articolului 1169 din Codul civil „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

În materie civilă, deci şi comercială, principiul care guvernează desfăşurarea procesului este principiul disponibilităţii. Modul cum este condusă apărarea rămâne atributul celui interesat, fiind aplicabil principiul conform căruia cel ce acuză este obligat să probeze (aşa cum a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor omului, în decizia din 19 oct. 2000).

Din actele depuse la dosarul cauzei instanţa apreciază că nu s-a făcut dovada raportului juridic în baza căruia se solicită îndeplinirea obligaţiei de plată.

Având în vedere faptul că susţinerile prezentate în cerere nu au fost susţinute de creditoare, instanţa, faţă de dispoziţiile art.1169 Cod civil şi art.46 Cod comercial, va respinge cererea formulată ca neîntemeiată. Având în vedere soluţia de respingere, aceasta va viza şi cererea privind cheltuielile de judecată, faţă de prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare