Recurs. Cerere de atragere răspundere. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006

Recurs. Cerere de atragere răspundere. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 138  lit. d din Legea nr. 85/2006

Art. 138 lit. d Legea nr. 85/2006.

În opinia majoritară s-a reţinut că, în cauză,  nu s-a făcut dovada că s-ar fi ţinut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.

În opinia separată s-a reţinut că din faptul că deşi notificat, pârâtul nu a depus actele contabile ale societăţii debitoare. Rezultă că nu aţinut contabilitatea acesteia(obligaţie ce îi revenea potrivit legii)

Decizia civilă nr. 661/13.03.2014 Curtea de Apel Bucureşti Secţia a V-a Civilă

Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele :

1). Prin Sentinţa civilă nr.7080/11.09.2013 pronunţată de T. B.- S. a VII a Civ. în dosarul nr. s-a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantul DGFP BUCUREŞTI în reprezentarea A.F.P. S.3 în contradictoriu cu pârâtul N. C.C..

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele :

„Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 al.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile generale (existenţa unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăţie. Pe lângă condiţiile generale, art.138 prevede şi condiţii speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârşit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere.

Din informaţiile furnizate de ORC Bucureşti şi din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul au fost administrator al debitorului.

În ceea ce priveşte societatea debitoare, faţă de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvenţă şi declanşarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanţelor pe care aceştia le au faţă de debitoare.

Faptele ilicite săvârşite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art.138 din lege.

Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi orice altă persoană „care a cauzat”  starea de insolvenţă prin una din faptele enumerate.

Debitorii care sunt supuşi procedurii insolvenţei, se află, în urma activităţii desfăşurate, în încetarea de plăţi, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situaţia în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.

Or, în speţă, creditorul a făcut doar afirmaţii generice referitoare la nerespectarea dispoziţiilor referitoare la obligaţia ţinerii contabilităţii fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiţiei prevăzute la art. 138 lit. d) din lege. Calitatea pârâtului de administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a  săvârşit fapte care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 138 lit. d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe.

Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a  ţinut o contabilitate fictivă şi a  făcut să dispară unele documente contabile, însă creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pâratul nu a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar  actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.

Oricum, în ceea ce priveşte obligaţia pârâtului de a ţine registrele cerute de lege, condiţia impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Aşadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ţinut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Or, în speţă,  creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.

În concluzie, în speţă nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit. d) a art. 138 din lege.

Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 138 lit. c din legea insolvenţei, conform cărora angajarea răspunderii patrimoniale are loc atunci când pârâtul a  dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la incetarea de plăţi, reţinem că în speţă nu s-a făcut in nici un fel dovada incidenţei acestui text de lege.

În acest sens, pentru aplicarea art. 138 lit. c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activităţile desfăşurate de administrator in interes personal şi care ar fi dus in mod inevitabil debitorul la incetarea de plăţi, nefiind relevante argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor legii 85/2006 şi s-a continuat desfăşurarea activităţii ar fi suficient pentru atragerea răspunderii in temeiul acestui text de lege.

Dezinteresul şi managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi in patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.

Pentru aceste considerente instanţa va respinge, ca nefondată cererea creditorului”.

2). Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta D.G.R.F.P.M.B. în reprezentarea A.S.3.F.P., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale şi obligarea pârâtului la suportarea pasivului societăţii debitoare.

În motivarea recursului s-a arătat că împotriva debitoarei SC A. C. SRL s-a deschis procedura falimentului, AFP SECTOR 3 fiind înscrisă în tabelele de creanţe cu suma de 26.089 lei.

S-a indicat că societatea debitoare, deşi a fost notificată de administratorul judiciar, nu a depus documentele prevazute de art.28 din lege, fiind încălcate dispoziţiile art.35 din Legea nr.85/2006.

S-a menţionat că nedepunerea evidentelor contabile ale societatii l-a pus pe lichidatorul judiciar în imposibilitatea de verifica modalitatea de înregistrare a operaţiunilor contabile şi legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la apariţia stării de insolvenţă şi a persoanelor care se fac răspunzătoare de aducerea societăţii în încetare de plăţi.

S-a precizat că nedepunerea actelor contabile conform art.28 din lege instituie o prezumţie relativă a neţinerii contabilităţii conform legii şi a legăturii de cauzalitate dintre această faptă şi ajungerea societăşii în încetare de plăţi. 

S-a susţinut că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situaţia în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvenţă a societăţii si aceasta este o stare de fapt care se asociaza acţiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activităti ce duc în mod vădit la starea de insolvenţă se înţelege acele activităţi care, deşi prejudiciabile pentru patrimoniul societatii din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conştient şi voit de membrii organelor de conducere.

S-a menționat că prin faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006, intentia legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor inca un mijloc procedural prin care sa-si poata recupera creanţele, respectiv sancţionarea membrilor organelor de conducere conform dispoziţiilor art.138 din Legea nr.85/2006. Din modul in care a fost conceput acest text de lege rezulta ca evidenţierea existentei a cel puţin uneia din faptele prevăzute expres si limitativ este suficienta pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fara a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun raspunderea civila obişnuita.

S-a indicat că scopul reglementarii dispoziţiilor art.138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariţia si menţinerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apararii drepturilor creditorilor societatii fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in incetare de plaţi si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activitati care prejudiciază pe ceilalţi creditori.

S-a sustinut ca în cauză sunt incidente dispoziţiile art.138 lit.c în sensul că reprezentanţii societăţii debitoare aveau obligaţia legală să nu dispună continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit la încetarea de plăţi.

S-a învederat că in vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat in stare de insolvenţă este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi şi debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă".

S-a arătat că administratorii unei societăţi comerciale sunt obligaţi să solicite ei înşişi aplicarea dispoziţiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situaţia apariţiei stării de încetare de plăţi, ci chiar în situaţia în care această stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligaţii restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

S-a menţionat că formularea unei cereri intemeiata pe dispoziţiile Legii nr.85/2006 nu este o opţiune, ci o obligaţie pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispoziţiile art.138 lit.c apar ca o sancţiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispoziţiilor art.27 din aceeaşi lege.

S-a precizat că şi în situaţia în care starea de încetare de plaţi a societatii debitoare se datoreaza unor cauze obiective, de natura economica, sau nerespectarii obligaţiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, raspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasa chiar si pentru culpa cea mai uşoara a acestora, atata vreme cat ei sunt nişte mandatari ai falitei si au obligaţia de a administra patrimoniul societatii cu mai multa diligenta decât propriile lor interese. O societate comerciala nu poate funcţiona viabil in condiţiile in care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total in ceea ce priveşte indeplinirea condiţiilor minime pentru funcţionarea sa.

S-a învederat că potrivit dispoziţiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările si completările ulterioare, "obligaţiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat', or, conform art.374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerţului''.

S-a indicat ca acceptand desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, raspunzand nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat intr-o acţiune, cat si intr-o omisiune (neindeplinirea unei acţiuni, ori neluarea unei masuri atunci cand acea acţiune sau acea masura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).

S-a susţinut că se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societăţii debitoare (respectiv managementul defectuos al societăţii în sensul că a continuat să mai funcţioneze deşi pierderile din afacerile societăţii erau iminente) şi prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor aşa cum rezultă din tabelul definitiv al obligaţiilor societăţii debitoare depus la dosar) şi constă în dezinteresul arătat în ceea ce priveşte funcţionarea normală şi în condiţii de legalitate a societatii.

În drept, s-au invocat dispozitiile art.304 pct.9 si art.304/1 Cpc, Legea nr.85/2006 şi Legea nr.31/1990.

În baza art.242 al.2 Cpc s-a solicitat judecata cauzei şi în lipsă.

3). În faza recursului nu s-au administrat probe noi.

4). Analizând recursul declarat, raportat la dispoziţiile art.304 şi 3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

În opinie majoritară,

În primul rând, trebuie observat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865.

Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia.

Totodată, art.3 al.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, (.....) înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată.

Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr.85/2006 rezultă că orice cerere de atragere a răspunderii patrimoniale este o cerere aferentă procedurii insolvenţei şi are natura juridică a unei cereri incidentale.

În aceste condiţii, cererea întemeiată pe art.138 din Legea nr.85/2006 urmează acelaşi regim juridic ca şi cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.

În cauză, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost formulată la data de 13.09.2012, iar procedura insolvenţei a fost deschisă la data de 12.12.2012, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă şi a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).

Prin urmare, în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865, conform art.3 al.2 din Legea nr.72/2012.

În al doilea rând, criticile recurentei referitoare la hotărârea primei instanţe nu sunt întemeiate, nefiind incidente dispozitiile art.304 pct.9 sau art.304/1 Cpc.

I. Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei – reclamante cu privire la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.

Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, aceştia au contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă.

Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenţei este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa.

Însă, pe lângă condiţiile generale, art.138 prevede şi condiţii speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvenţă a societăţii debitoare.

Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuală.

Totodată, nu sunt suficiente simple afirmaţii pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părtilor le revine, potrivit art.1169 din fostul Cod civil (aplicabil în cauză), sarcina de a-şi dovedi susţinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Prin urmare, toate condiţiile răspunderii reglementate de procedura insolvenţei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumţie legală de vinovaţie şi de răspundere.

II. Referitor la fapta prevazută de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor acestei dispoziţii legale.

Nu a fost indicată în concret nicio acţiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimatul – pârât, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi.

Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite şi că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei la data la care a apărut starea de insolvenţă nu poate echivala cu incidenţa ipotezei reglementată de art.138 lit.c şi nu poate conduce, prin ea însăşi, la angajarea răspunderii patrimoniale.

Trebuie observat că derularea unei activităţi economice este un aspect normal din timpul funcţionării unei societăţi, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.

Imposibilitatea de a face faţă plăţilor nu este, prin ea însăşi, un act imputabil administratorilor / asociaţilor, atâta timp cât aceasta se poate datora şi unor cauze obiective, independente de voinţa acestora.

Curtea mai reţine că deciziile reprezentanţilor unei societăţi se pot dovedi a fi greşite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcţionarea normală a societăţii nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.

În final, mai trebuie observat că faptele invocate de recurentă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvenţă, aspect care nu a fost probat în speţă.

Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovaţie şi de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, şi nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvenţă, nu se poate reţine că sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.

III. Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei – reclamante referitoare la îndeplinirea condiţiilor art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.

Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze : s-a ţinut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ţinut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.

Totodată, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligaţiei de a ţine contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.

De altfel, refuzul reprezentanţilor societăţii debitoare de a pune la dispoziţia judecătorului – sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infracţiune, astfel că recurenta are posibilitatea de a formula o plângere penală dacă are elemente că s-ar fi comis o astfel de infracţiune.

Mai mult, în ceea ce priveşte obligaţia administratorilor de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea, condiţia impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligaţii să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ţinut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Or, recurenta nu a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.

Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevazute de art.304 coroborat cu art.3041 Cpc, Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art.312 al.1 Cpc, urmează să respingă recursul formulat de recurenta – reclamanta D.R.G.F.P.B. în reprezentarea A.S3.F.P. ca nefondat.

Cu opinia separată a domnului judecător, în sensul admiterii recursului și modificării în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii și instituirii răspunderii patrimoniale a pârâtei pentru pasivul neacoperit al debitoarei.

Ex-administrator al debitoarei SC A. C. SRL începând cu 2001 şi până la numirea lichidatorului de către ORC, 05.01.2012 a fost pârâtul (f.31 dosar insolvenţă, extras Registrul Comerţului) care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006. Din faptul că deşi notificat pârâtul nu a depus actele contabile ale societăţii debitoare rezultă că nu a ţinut contabilitatea acesteia (obligaţie ce îi revenea potrivit legii).

În ceea ce priveşte neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, aceasta este într-adevăr dovedită sub aspectul faptului ilicit prin însăşi nerespectarea obligaţiei de predare a contabilităţii la momentul intrării în insolvenţă, aspectul „predării” făcând parte, cum e logic, din obligaţia de ţinere a contabilităţii, nefiind nevoie de aplicarea unor prezumţii simple pentru asta. Chiar dacă ar fi nevoie de aplicarea art. 1203 Cod civil, aceasta ar fi oricum evidentă şi suficientă pentru a proba fapta ilicită, din moment ce, dacă ar fi fost contabilitatea corect ţinută, pârâtul nu ar fi avut niciun motiv să nu depună actele contabile.

Dat fiind că obligația ținerii contabilității este o obligație de rezultat, lipsa rezultatului lasă să se prezume vinovăția destinatarului obligației, adică a pârâtului. Fiind vorba de o răspundere delictuală nu are relevanță pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 tipul de vinovăție (intenție sau culpă), însă instanța apreciază că în cauză pârâtul a acționat cu intenție. Această concluzie se desprinde şi din durata mare de timp a neîndeplinirii obligației. Astfel deşi în procedura de lichidare subsecventă dizolvării debitoarei a fost numit lichidator la data de 05.01.2012, nici până în prezent nu au fost depuse actele contabile. Or culpa este o atitudine subiectivă care nu poate dura atât de mult timp în această materie căci nu se poate susține în mod rezonabil că pârâtul a uitat timp de aproximativ 2 ani de zile să țină contabilitatea şi să depună actele contabile lichidatorului.

Prejudiciul produs constă în pasivul rămas neacoperit în urma parcurgerii procedurii insolvenței, adică 26.454lei (conform tabel definitiv creanţe).

Legătura de cauzalitate este cerută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 prin aceea că fapta imputată trebuie să fi cauzat insolvența.

În primul rând trebuie menționat că ideea cauzării unui anumit efect (deci inclusiv cauzarea stării de insolvență) nu se rezumă la depistarea unei cauze unice și nici măcar la determinarea cauzei celei mai importante. Stabilirea unei cauze necesare (chiar dacă nu și suficiente) asigură existența unui lanț cauzal. În plus trebuie afirmat că dacă legea (art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006) a prevăzut că neținerea contabilității este una din faptele care pot constitui temei al angajării răspunderii patrimoniale de sine stătător (adică și singură) rezultă că legiuitorul însuși, în abstract, a considerat că neținerea contabilității poate și singură să creeze un lanț cauzal spre starea de insolvență.

Într-adevăr contabilitatea nu are doar un rol pur fiscal (pentru stabilirea impozitelor şi taxelor), ci are ca primă raţiune păstrarea evidenţelor economice ale societăţii comerciale respective tocmai pentru a fi posibil în orice moment a se analiza şi a reacţiona, dacă e cazul, la dificultăţile ce apar în gestionarea patrimoniului societăţii. Continuarea unei activităţi economice fără a ţine vreo evidenţă este logic că poate determina apariţia situaţiei când datoriile depăşesc lichidităţile, adică apariţia insolvenţei. Aceasta este cauzalitatea şi în speţa de faţă. Lipsa oricărei reacţii a pârâtului pe parcursul procedurii insolvenţei societăţii debitoare întăreşte deducţia exprimată mai sus. Un element care susține acest lanț cauzal este cel temporal, în sensul că neținerea contabilității cuprinde în timp perioada în care s-a instalat insolvența (pentru că este contemporană datoriilor neplătite). De asemenea faptele şi actele menționate în cererea de deschidere a procedurii insolvenţei sau natura creanţelor bugetare impozit pe salarii sau pe profit, CAS angajator) demonstrează că debitoarea a desfășurat o activitate comercială efectivă. În atare condiții neținerea contabilității este gravă și apare deci ca una din cauzele care au condus la insolvență.

Fiind astfel întrunite elementele răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, anume cea prevăzută de art. 138 lit. d, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate) consider că soluția ce trebuia pronunțată era de admitere a recursului.

Domenii speta

Spete similare