Anularea comisionului de risc, pretenţii

Dosar nr. ………../318/2012

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA TÂRGU JIU

TÂRGU JIU  cod operator 2445

  Secţia civilă

SENTINŢĂ CIVILĂ Nr. 15801/2012

Şedinţa publică de la 12 Decembrie 2012

Completul compus din:

PREŞEDINTE RAMONA BIANCA TUFAN

Grefier MARIANA FLOROIU

 Pe rol soluţionarea acţiunii civile în constatare  formulată de reclamantul VIT  în contradictoriu cu  pârâta SC VR SA.

 La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părţile

 Procedura de citare este legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.

Dezbaterile au avut loc in şedinţa publica din data de 05.12.2012 când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunţarea la data de 12.12.2012.

JUDECATA

Prin acţiunea civila  înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Gorj sub nr………../95/2012 la data de 09.04.2012, reclamantul VIT în contradictoriu cu pârâta SC VR SA.,a solicitat  instanţei următoarele :

- anularea comisionului de risc impus de către pârâtă la împrumutul acordat prin convenţia de credit nr. ..............

- returnarea sumei încasate de către pârâtă cu titlul de „comision de risc" de la subsemnatul, din

momentul impunerii până în prezent, sumă actualizată cu rata dobânzii legale.

-  obligarea pârâtei la plata de daune morale, în valoare egală cu daunele materiale provocate.

- obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată ce voi efectua în prezenta cauză, respectiv onorariu avocat,taxă timbru.

In motivarea acţiunii, reclamantul arată in fapt, ca în anul 2007 a încheiat cu banca V, sucursala Târgu Jiu două convenţii de credit pentru  suma totală de 58.118 EUR, convenţii care la o dată ulterioară s-au transformat, prin comun acord, într-un singur credit, refinanţat, la valoarea sus amintită, prin convenţia de credit nr. ………….

Că, prin cele două convenţii şi ulterior prin ultima care cuprindea valoarea totală a creditelor acordate de către bancă, in mod abuziv i s-a impus plata adiţionala la ratele şi comisioanele aferente permise de lege, a unui comision de risc, interzis prin O.U.G. nr. 50/2010 cu modificările şi completările ulterioare, putându-se

observa din cuprinsul convenţiilor de credit, că, deşi prin ultima convenţie de credit, modificată prin actul adiţional nr. …….., prin care se face o aşa-zisă aliniere la O.U.G. 50/2010, se menţine comisionul de risc, însă se schimbă doar valoarea şi descrierea acestuia.

Arată ca la cererea sa scrisă, prin apărător ales, în vederea concilierii, se face referire la actul adiţional nr. ……… prin care se susţine că acest comision de risc nu mai este aplicat şi că acesta a devenit comision de administrare, însă, se observă că nu apare, în tot cuprinsul actului adiţional menţionat, nici un comision de administrare, ci se păstrează tot denumirea de comision de risc.

Astfel prin convenţiile anterioare, se prezintă comisionul de risc fiind acel comision „pentru punerea la dispoziţie a creditului", iar prin convenţia ulterior încheiata, acesta apare ca fiind comisionul ce se va plăti „... pentru administrarea  de către Banca a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea Sumei pale la dispoziţia împrumutatului..." această ultimă descriere nefiind altceva decât o modalitate de inducere în eroare cu privire la comisionul aplicat abuziv, în sensul schimbării acestuia conform prevederilor legale mai sus menţionate.

Reclamantul invocă disp. art. 36, alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010  conform cărora „Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului..." definiţie/descriere complet diferită de ceea ce se susţine de către V prin punctul de vedere şi mai ales prin documentele pe care a fost nevoit să le semneze.

A menţionat reclamantul ca dezechilibrul pe care îl generează o astfel de clauză este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurarea pe care banca şi-o ia împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată, prin urmare acest cost este unul eventual şi nu actual (cert), că banca îl încasează lunar şi nu îl returnează consumatorului bun platnic, după unul sau mai mulţi ani de derulare a contractului, fără incidente de plată.

 Ca, în situaţia în care consumatorul îşi va îndeplini întocmai obligaţiile de plată, în favoarea băncii va opera o îmbogăţire fără justă cauză, în defavoarea clienţilor, care cu toate că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, vor fi lunar un comision de urmărire a riscului, fără ca riscul să se fi materializat.

Comportamentul contractual al împrumutatului nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că, a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidenţele incidentelor de plăţi, nu a ridicat şi nu ridică suspiciune cu privire la seriozitatea şi bonitatea sa, nici la încheierea, nici cu ocazia executării contractului, reprezintă un abuz din partea băncii.

Precizează că banca şi-a mai creat încă un instrument de asigurare împotriva riscului de neplată, prin obligarea împrumutatului de a aduce şi garanţii personale (codebitori, fideiusori).

Toate aceste garanţii pe care banca le are împotriva riscului de neplată reprezintă argumente solide în sprijinul celor susţinute, în sensul că prevederile contractuale ce reglementează comisionul de urmărire riscuri sunt de fapt clauze contractuale abuzive ce sunt lovite de nulitate absolută.

Că, riscul de plată trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele părţi, atât de bancă, care este „jucător profesionist" cât şi de către consumator, iar comisionul de risc este perceput de bancă pentru a-şi acoperi propriul risc.

Aşadar, pe lângă faptul că un consumator trebuie să suporte propriul risc (deteriorarea cursului de schimb, diminuarea veniturilor etc.) este obligat prin aceste clauze abuzive să suporte şi riscul băncii. Disproporţia dintre drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor este cu uşurinţă demonstrată întrucât, până la acest moment, a suportat, pe de o parte creşterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de risc, care punea banca la adăpost de orice risc, inclusiv de riscul probabil în situaţia inversă, în care cursul ar fi evoluat în sensul aprecierii monedei naţionale.

Această situaţie demonstrează fără echivoc faptul că toate prevederile din contractele consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de risc sunt clauze abuzive, datorită dezechilibrului contractual pe care îl generează prin transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorului.

Invocă reclamantul disp. că art. 4 ind. 4 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, care prevede că „împrumutătorii sunt obligaţi să informeze clienţii prin menţionarea  posibilităţii modificării, în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutare, a riscului de plată, a dobânzii ori în cazul creşterii costului creditului provenind din comisioane şi alte cheltuieli privind | administrarea creditului prevăzute în contract."

Că, Regulamentul vorbeşte despre materializarea riscului, în defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din start ideea că ar fi permisă încasarea de către bancă, în cazul opus, a unor sume care să îi acopere propriul risc.

Precizează că textul Regulamentului impune băncii obligaţia informării fiecărui client în parte, (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispoziţii contractuale) cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, majorare determinată de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rată a .dobânzii (în cazul în care acestea se produc în defavoarea împrumutaţilor) sau (ii) creşterii costului creditului provenind din comisioane şi alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract.

Că, la rândul său, art. 4 ind. 1 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele «destinate persoanelor fizice impune instituţiilor de credit, tot în scopul diminuării riscului „să îşi organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară şi efectivă a funcţiei de promovare şi vânzare a produselor de creditare de funcţia de analiză a riscului de credit şi monitorizare a expunerii".

Menţionează că banca, în loc să îşi îndeplinească obligaţiile impuse de reglementările în vigoare şi să îşi stabilească criterii concrete şi reale de determinare a categoriilor de clientelă pe categorii de risc şi să facă diferenţierea produselor de creditare în funcţie de aceste criterii, a ales varianta abuzivă, mult mai costisitoare pentru împrumutaţii buni platnici, pe baza căreia, prin achitarea acestui comision de risc, îşi acoperă în realitate pierderile in totalitate din nerambursarea creditelor de către alţi clienţi, transferând, astfel, contactele sale neperformante asupra clienţilor bun-platnici.

Astfel, prin legea 193/2000, s-au transpus prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin această directivă fiind definite noţiunile de : „condiţii inechitabile, consumator, vânzător sau furnizor..." etc, arătând de asemenea că o condiţie contractuală  nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicţie cu condiţia de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Se consideră întotdeauna că o condiţie care nu s-a negociat individual este condiţia care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul condiţiei, în special în cazul unui contract standard, formulat în avans.

Reclamantul invocă jurisprudenţa Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene care s-a pronunţat în repetate rânduri asupra interpretării Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Hotărârea pronunţată la data de 27.07.2000 în cauza Oceano Grupo Editorial SA v Rocio Murciano Quintero Curtea de Justiţie, Hotărârea pronunţată la 26.10.2006 în cauza Elisa Maria Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 4 iunie 2009 pronunţată în cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikne Gyorfi).

In continuare arată că, potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000 se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 1 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar la alin. 2 se arată că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, rum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare, practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Arata ca acest contract încheiat între reclamant şi pârâtă este unul preformulat, standard, iar eventualele diferenţe dintre acesta şi alte contracte nu se datorează în niciun caz negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client în parte, prin urmare, acest contract şi clauzele aferente nu au fost negociate de către părţi.

Precizează ca nu se poate imputa, astfel cum este susţinut de către pârâtă prin răspunsul scris la cererea de chemare la conciliere, faptul că acest contract este legea părţilor şi că implicit reclamantul, nu trebuia să îl încheie dacă nu era de acord, întrucât realitatea este că  reclamantul, ca şi alte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu a avut altă posibilitate, în măsura în care ar fi dorit să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în bloc condiţiile prestabilite de bancă.

Reclamantul a invocat dispoziţiile L.193/2000 rap la OUG 50/2010.

 În dovedirea acţiunii reclamantul a depus la dosarul cauzei  următoarele  înscrisuri : convenţiile de credit încheiate si actele adiţionale aferente, carte de identitate, adresă de convocare în vederea procedurii prealabile a concilierii directe , punct de vedere pârâtă.

Reclamantul şi-a precizat acţiunea la data de 23.04.2012 în sensul că solicită restituirea sumei de 1200 euro şi  constatarea nulităţii clauzei abuzive din contractul de împrumut în baza căreia i s-a reţinut suma respectivă.

 Pârâta SC VR SA a formulat întâmpinare la data de 21.05.2012, invocând excepţiile netimbrării cererii de chemare in judecata, prematurităţii acţiunii, inadmisibilităţii cererii , prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond  respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată pârâta a arătat că ca acţiunea formulata de reclamant se circumscrie prevederilor art. 2 alin.l1 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, şi întrucât s-a formulat si o cerere accesorie de restituire a unor sume achitate in baza unor clauze pretins nelegale, acţiunea in anulare urmează a fi timbrata in raport de dispoziţiile art.2 alin.1 din Legea nr.146/1997 .

Referitor la excepţia prematurităţii introducerii acţiunii , pârâta a arătat că litigiul de faţă este unul evaluabil în bani , în consecinţă reclamantul avea obligaţia , ca înainte de introducerea cererii de chemare în judecată , să efectueze procedura concilierii directe, în modalitatea şi temenele prevăzute de art. 720 ind.1 cod proc. civ., însă acesta nu a făcut dovada respectării acestei proceduri.

Pârâta a invocat de asemenea, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune , solicitând ca instanţa, în raport de motivarea in drept si in fapt a cererii de chemare in judecata, sa califice acţiunea reclamantului ca fiind o veritabila cerere pentru constatarea nulităţii relative a clauzei contractuale cuprinse la art. 5 a) din Condiţiile Speciale ale convenţiilor de credit, iar nu una in constatarea nulităţii absolute.

Arată că, prin cererea introductiva, reclamantul solicită anularea  comisionului de risc cuprins în art. 5 lit.a)  din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit încheiate cu subscrisa, temeiul acţiunii in constatarea nulităţii actului fiind reprezentat de Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, iar din analiza Legii nr. 193/2000 rezulta ca aceasta nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, nici unul din articolele acestui act normativ neputând constitui temeiul de drept al aplicării de către instanţa a unei astfel de sancţiuni legale, astfel că vor  trebui aplicate dispoziţiile dreptul comun in materia nulităţilor, motivele invocate de reclamant trebuind încadrate in cazurile generale de nulitate a actului juridic reglementate de legislaţia actuala.

S-a arătat în continuarea motivării acestei excepţii că nulitatea a cărei constatare este solicitata prin acţiunea introductiva este una relativa, iar nu una absoluta, natura interesului protejat este privata, şi cum s-a statuat in doctrina, diferenţa dintre nulitatea absoluta a actului juridic si cea relativa consta in natura interesului ocrotit, prima fiind definita ca „nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc", iar cea de a doua fiind sancţiunea atrasa de „încălcarea unei norme ce ocroteşte un interes particular, individual ori personal".

În cauza de fata, normele de drept invocate de către reclamant ca fiind presupus încălcate la încheierea contractului de credit cu subscrisa sunt unele ce protejează, astfel cum rezulta din întregul context al actului normativ, un interes privat, individual al persoanei consumatorului.

În condiţiile in care normele instituite prin Legea 193/2000 reglementează o veritabila modalitate de cenzurare a posibilităţii comercianţilor de a vicia consimţământul consumatorilor prin inserarea in contracte a unor clauze cu un conţinut echivoc, iar viciul de consimţământ este un element ce poate afecta, prin natura sa, doar un interes privat, este evident ca dispoziţiile actului normativ invocat sunt edictate pentru protejarea acestui interes privat, al consumatorului.

Că, în acest sens trebuie interpretate si dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, invocate de reclamant în susţinerea acţiunii introductive de instanţă, întrucât poate fi considerata abuzivă "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul... dacă, prin ea însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".  Totodată, se arată că  legea stabileşte că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a)natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii  acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde (art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000).

 Precizează pârâta că o clauza, pentru a fi abuziva trebuie sa producă un dezechilibru intre prestaţiile pârtilor» analizarea acestei condiţii implica o comparaţie intre interesele celor doua parti ale clauzei pentru a se verifica daca interesul consumatorului nu a fost neglijat in raport cu cel al cocontractantului sau, interesul urmărit fiind încă odată unul personal, al consumatorului.

Arată că din analiza dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă în mod evident ca, in condiţiile in care caracterul abuziv al unei clauze se analizează din perspectiva unor factori pur subiectivi care au determinat încheierea contractului, deci care sunt strict legaţi de individ si de personalitatea acestuia precum si de nevoile sau interesele personale ale acestuia este, mai mult decât evident, ca interesul protejat prin normele ce sancţionează clauzele abuzive este unul privat, iar nu unul obştesc.

Prin urmare, chiar daca s-ar putea aprecia ca, la momentul încheierii convenţiei de credit contestate parţial in aceasta cauza s-au încălcat dispoziţiile Legii 193/2000, este mai mult  decât evident ca aceasta presupusa încălcare ar putea atrage cel mult sancţiunea nulităţii relative a clauzelor inserate in contract întrucât s-ar fi adus atingere unui interes privat, al cocontractantului care face dovada unei vătămări.

 Un alt criteriu in funcţie de care, rezultă că motivele  invocate sunt de nulitate relativă este acela este reprezentat de faptul ca, astfel cum unanim s-a statuat in doctrina si jurisprudenţa in materie, motivele ce pot atrage una dintre cele doua sancţiuni, a nulităţii relative sau a celei absolute sunt complet diferite.

Astfel, plecând tot de la natura interesului ocrotit, practica judecătoreasca a stabilit in mod constant ca viciile de consimţământ la încheierea unui act atrag nulitatea relativa a acestuia după cum si lipsa discernământului, lipsa capacităţii de exerciţiu etc.

In ansamblul sau regimul juridic al clauzelor abuzive conduce la concluzia ca motivul esenţial pentru care a fost instituit acest cadru legal sancţionator consta in prevenirea vicierii consimţământului consumatorului de către comerciant.

 Ideea ca voinţa legiuitorului a fost aceea de a-1 proteja pe consumator de vicierea consimţământului prin inserarea de clauze abuzive in contracte de către comercianţi rezulta implicit din faptul ca, una dintre condiţiile esenţiale ale calificării unei clauze drept abuzive este ca aceasta sa nu fi fost negociata.

Aceasta lipsa a negocierii ar echivala cu existenta unei false reprezentări asupra calităţilor esenţiale ale obiectului actului juridic. Prin urmare, prin aceasta norma este sancţionată in realitate vicierea consimţământului consumatorului la încheierea contractului.

Sub un alt aspect, clauza abuziva ar putea fi asimilata, atât datorita laturii sale obiective - a faptului ca se sancţionează disproporţia dintre cele doua prestaţii, cat si sub aspectul elementului subiectiv - o categorie de persoane despre care se prezuma ca ar fi uşor de influenţat si de defavorizat prin conţinutul actului, unei clauze lezionare, leziunea fiind un viciu de consimţământ ce atrage de asemenea nulitatea relativa a actului juridic.

Totodată, si in situaţia in care instanţa va aprecia ca dispoziţiile art. 6 din Legea 193/2000, singurul text care lipseşte de efecte clauzele abuzive, consacra de fapt o nulitate virtuala a clauzelor cu acest caracter, aceasta nulitate nu poate fi decât una relativa pentru motive care se regăsesc atât in cuprinsul aceluiaşi art. 6 cat si in celelalte dispoziţii ale Legii nr. 193/2000.

Caracterul abuziv al clauzei se evaluează, ceea ce nu ar fi fost necesar si nici posibil in cazul unor motive de nulitate absoluta, când legea dispune cu privire la nulitate, evaluarea caracterului abuziv făcându-se in raport de criterii foarte permisive,precum toţi factorii care au condus la încheierea contractului.

Diferenţierea celor doua tipuri de sancţiuni legale, a nulităţii absolute de cea a nulităţii relative este esenţiala întrucât regimul juridic al celor doua instituţii, deci regulile cărora le sunt supuse sunt total diferite.

Astfel, cum unanim s-a statuat in doctrina si practica judiciara, regimul juridic al nulităţilor „priveşte trei aspecte: 1) cine poate invoca nulitatea; 2) daca poate fi sau nu acoperita nulitatea, prin confirmare si 3) cat timp poate fi invocata nulitatea, fiecare dintre aceste trei aspecte fiind total diferite.

Prin urmare, având in vedere intenţia legiuitorului de a proteja întrutotul interesul individual al consumatorului, motiv pentru care a si lăsat la indemna acestuia posibilitatea de a alege intre a executa contractul, de a-l contesta solicitând modificarea sau de a-1 rezilia in măsura in care considera ca acesta nu mai poate continua, este evident ca regimul juridic aplicabil nulităţii clauzelor abuzive este cel al nulităţii relative.

 A solicitat pârâta ca instanţa să califice legal şi corect cererea, in funcţie de natura juridica a temeiului invocat si nu în raport de denumirea data cererii introductive, urmând sa constatate ca fost investita cu o acţiune in constatarea nulităţii relative a clauzei cuprinse la art. 5 a) din Condiţiile Speciale ale convenţiei.

Menţionează că termenul de prescripţie aplicabil acţiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani.

Acest termen începe să curgă, potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958, de la data a care consumatorul a cunoscut cauza anularii, întrucât cauza anularii invocata de reclamant decurge din însăşi formularea clauzelor a căror nulitate se invoca, momentul la care a cunoscut cauza anularii este chiar momentul încheierii Convenţiei de credit, respectiv in cursul anului 2007, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 12.08.2011, deci după expirarea termenului de 3 ani, apreciază  că se impune constatarea de către instanţă a faptului ca prezenta acţiune este prescrisă.

A apreciat pârâta că odată cu stingerea dreptului la acţiune principal, în speţă dreptul reclamantului la acţiunea în anularea clauzelor abuzive, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii (art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958), fiind  prescrise şi cererile de restituire a prestaţiilor succesive efectuate de către reclamant în temeiul clauzei art, 5 lit. a) din Convenţiile de credit, devenind astfel inutil să se analizeze dacă pentru fiecare prestaţie a intervenit sau nu prescripţia extinctivă .

Pe fondul cauzei a solicitat  respingerea  acţiunii ca neîntemeiată, in speţa nefiind îndeplinite cerinţele instituite de prevederile art. 4-6 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauza contractuala sa poată fi calificata ca fiind abuziva.

Arată că, după cum rezulta din dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 "o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă daca, prin ea însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor".

Pentru a se putea aprecia ca o clauza contractuala este abuziva, este necesara îndeplinirea  cumulativa, a trei cerinţe esenţiale, astfel cum au fost stabilite şi prin Directiva 93/13/CEE ,si anume: a).clauza contractuala sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul, b). sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, in detrimentul consumatorului si c) sa nu se refere la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului, iar clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între părţi nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative.

Pe starea de fapt s-a susţinut că această clauză a fost negociată, această negociere rezultând din faptul semnării convenţiei de către reclamanţi. Adeziunea acestora vizând atât condiţiile generale cât şi speciale ale contractului. S-a apreciat că nu se poate reţine un dezechilibru între părţile şi obligaţiile părţilor deoarece  este specific activităţii bancare să obţină un profit din activitatea de creditare, iar obţinerea acestui profit reprezintă o modalitate de a asigura echilibrul contractual la evoluţia stării financiare a reclamantului.

Pârâta a susţinut că o soluţie de anulare a clauzelor menţionate în acţiunea reclamanţilor ar determina nerespectarea dreptului pârâtei la libertatea privată şi la libertate economică cât şi pierderi semnificative, toate acestea reprezentând exproprieri de fapt din perspectiva dreptului european.

Prin sentinţa nr. ………. pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. ………./95/2012 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Gorj în soluţionarea cauzei şi a fost declinată competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Tg-Jiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu sub nr. ………./318/2012 la data de 05.09.2012.

Reclamantul a răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă , la fiecare excepţie invocată în mod punctual , precum şi la apărările formulate de pârâtă pe fondul cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare, instanţa reţine următoarele ,

Între părţi au fost încheiate convenţiile de credit nr. ……… şi nr. ………., iar ulterior , la data de ……… a fost încheiată convenţia de credit nr. ……….. în valoare de 58118 euro care a avut ca destinaţie cheltuieli personale şi refinanţarea celor două convenţii încheiate anterior.

Convenţiile sunt compuse din două părţi: 1. Condiţii speciale; 2. condiţii generale.

 În prima parte s-au stipulat: valoarea împrumutului, durata, dobânda, penalizările, comisioanele, rambursarea, garanţiile.

 În partea a doua sunt definiţi termenii din contract , drepturi şi obligaţii ale părţilor, sancţiuni pentru neexecutarea obligaţiilor, situaţia contractului în caz de litigiu.

În contract, inserată între cele două părţi ale contractului, se găseşte referirea generală la faptul că părţile cunosc şi acceptă obligaţiile ce le revin fără a se face referire la negocierea fiecăreia dintre clauze.

În condiţiile speciale , la punctul 5 a) s-a prevăzut plata unui comision de risc de 0,05% aplicat la soldul creditului plătibil la fiecare lună, pe toată durata convenţiei. Alături de acest comision se regăsesc menţionate alte 5 feluri de comisioane.

În Condiţiile generale  sunt enumerate mai multe tipuri de dobânzi şi de tipuri de comisioane , iar cel de risc este definit ca fiind suma datorată băncii  pentru punerea la dispoziţie a creditului,  definiţie care este dată în acelaşi mod comisionului de aranjament.

Este definit şi comisionul de administrare ca fiind suma datorată de împrumutat pentru monitorizarea de către bancă  a operaţiunilor de utilizare-rambursare a creditului cât şi pentru îndeplinirea altor obligaţii datorate de părţi prin contract.

La data de 06.04.2011 a fost încheiat actul adiţional nr. 2 la convenţia de credit nr. ………din ……… prin care părţile au modificat convenţia din …….. în partea denumită Condiţii speciale prin introducere la pct. 5  a comisionului de rambursare anticipată şi a comisionului de risc de 0,02 % pe lună aplicat la soldul creditului datorat şi plătibil de către împrumutat băncii, lunar pe toată perioada creditului.

Aşa cum se observă,  au fost introduse o mulţime de situaţii care vin să ofere băncii garanţiile înlăturării oricărei pierderi, fără a rezulta din act că aceste clauze au fost negociate direct cu împrumutaţii şi că au fost acceptate.

Este de observat că banca nu a adus la cunoştinţa clientului motivul pentru care a înţeles să modifice partea referitoare la comisioane în condiţiile speciale şi nu există dovezi ale acceptării unei noi clauze  de către împrumutaţi , actul adiţional fiind acceptat ca un tot unitar.

Constatând că în cauza de faţă se invocă inserarea unei clauze abuzive se apreciază că banca avea obligaţia legală, prevăzută prin art. 4 alin. 3 teza finală din L 193/2000, să facă dovada că această clauză referitoare la introducerea comisionului de risc, devenit apoi comision de administrare, a fost negociată.

Prevederea anterioară conduce la concluzia că textul instituie în favoarea împrumutatului o prezumţie de negociere şi că există obligaţia băncii de a face a această dovadă.

Întrucât s-a invocat de pârâta prescripţia dreptului la acţiune în nulitatea parţială a contractului instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 1 alin. 3 din L 193/2000 în conformitate cu care este interzisă comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele cu consumatorii şi ale art. 4 alin. 1 din aceeaşi lege care declară abuzivă orice clauză care nu a fost negociată. Se va observa din conţinutul textelor că formularea aleasă de legiuitor este imperativă, iar pornind de la această calificare a normelor se apreciază că orice încălcare a acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a actelor de încălcare.

Fiind vorba de o nulitate absolută, instanţa constată că acesteia nu-i este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani invocat de pârâtă prin întâmpinare.

Apărarea pârâtei în sensul că interesul protejat prin textele arătate ar fi unul personal şi nu unul obştesc este eronată deoarece prin acestea legiuitorul a urmărit să protejeze orice categorie de consumatori împotriva oricăror acte abuzive ale comercianţilor. Împrejurarea că în speţă vor putea invoca nulitatea parţială doar reclamanţii ţine doar de interesul unei persoane în promovarea acestei acţiuni şi nu de  calificarea excepţiei ca fiind relativă.

În sensul  celor de mai sus se reţine că prin adoptarea L. 193/2000 s-a urmărit transpunerea în legislaţia internă a Directivei 93/13/CE în raport cu care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, prin cauza C137/08/VB Penzugyi Lizing şi ca urmare a unei jurisprudenţe constante, că sistemul de protecţie  pus în aplicare prin Directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie inferioară faţă de un comerciant în ce priveşte puterea de negociere cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de comerciant fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora. Curtea a statuat că pornind de la această inferioritate, art. 6 alin. 1 din Directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, jurisprudenţa ei conducând la concluzia că această dispoziţie este imperativă şi urmăreşte să substituie echilibrul formal, pe care îl instituie contractul cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor,  cu un echilibru real de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi (hotărârea Mostazo Claro pct. 36 şi Asturcom Telecomunicaciones pct. 30).

În consecinţă, instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în nulitate invocată de pârâtă, rezultând cu certitudine că atât dispoziţiile interne cât şi cele din dreptul european sunt de natură imperativă în ce priveşte obligaţia comercianţilor de a nu insera în convenţie clauze abuzive.

Cu privire la excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată invocată de  pârâtă prin  întâmpinare , instanţa apreciază că este  neîntemeiată urmând a fi respinsă.

Astfel, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant are mai multe capete de cerere, însă  instanţa apreciază însă primul capăt de cerere reprezintă capătul de cerere principal, celelalte fiind accesorii .

Referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al prevederilor din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit încheiate cu reclamantul, instanţa  apreciază  că  sunt aplicabile  dispoziţiile  art. 15 lit. j din Legea 146/1997 rap. la disp. L 193/2000, şi în consecinţă este scutit de la plata taxei de timbru.

Se apreciază că celelalte capete de cerere derivă din primul capăt de cerere întemeiat pe disp L. 193/2000, motiv pentru care vor urma aceeaşi soartă juridică ca şi acesta, în privinţa taxei de timbru, urmând a fi aplicabile aceleaşi dispoziţii de scutire de la plata taxei de timbru, respectiv art. 15 lit.j din Legea 146/1997.

Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa constată că nici această excepţie nu este întemeiată şi va fi respinsă cu următoarea motivare,

În conformitate cu art. 720 ind. 1 cod proc civ se prevede că :” în procesele şi cererile dintre profesionişti evaluabile în bani şi derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată,reclamantul va încerca soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte „.

Instanţa constată că obligaţia de a notifica pârâta la conciliere a fost îndeplinită de reclamant, prin adresa înaintată către aceasta existentă la dosarul cauzei,din răspunsul comunicat de pârâtă reieşind un răspuns negativ al cererilor formulate de reclamant.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii  cererii având în vedere modificările OUG 50/2010 prin Legea 288/2010 şi raportat la faptul că reclamantul îşi motivează în drept susţinerile prin raportarea la disp. OUG 50/2010, instanţa apreciază că este neîntemeiată şi va fi respinsă.

Astfel, instanţa reţine că inadmisibilitatea unei acţiuni poate interveni atunci când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când condiţiile de admisibilitate ale caii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite in raport cu reglementarea legala, ori conform dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C proc. civ. cererea de chemare in judecata trebuie sa respecte atât condiţiile intrinseci, cat şi pe cele extrinseci, impuse de lege, iar o condiţie extrinseca ce trebuie respectata este ca sesizarea instanţei competente se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, ori în prezenta cauză nu se poate reţine nici un aspect din cele expuse mai sus.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine următoarele ,

Reclamantul a solicitat sa se constate ca fiind abuzivă clauza acestor convenţii referitoare la  perceperea unui comision de risc .

 Instanţa reţine că Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit acestei directive sunt definite la art. 2 noţiunile de „condiţii  inechitabile, consumator; vânzător sau furnizor,,.

 Art. 3 din actul normativ menţionat  arata că o condiţie contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca  fiind inechitabilă dacă, în contradicţie cu condiţia de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Se consideră întotdeauna că o condiţie care  nu s-a negociat individual este condiţia care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul condiţiei, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.

 În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat  în contractele încheiate cu consumatorii ( Hotărârea pronunţată la data de 27.07.2000 în cauza  Oceano  Grupo Editorial SA v  Rocio Murciano  Quintero Curtea de Justiţie,  Hotărârea  pronunţată la 26.10.2006 în cauza Elisa Maria Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 4 iunie 2009 pronunţată în cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikne Gyorfi).

 Legat de incidenţa disp. art. 4 din Legea 193/2000, instanţa retine următoarele:

 Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele  abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale,acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca o aplicaţie a  principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C.civ.).

Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000  se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în  contractele încheiate cu consumatorii.

 Potrivit  art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000  o clauză contractuală care nu a  fost negociată  direct  cu  consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din  contract,  creează,  în detrimentul  consumatorului şi  contrar cerinţelor  bunei-credinţe,  un  dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

La alin. 2 se arata ca o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Instanţa apreciază că acest contract încheiat de părţi este unul preformulat, standard, iar eventualele diferenţe dintre el si alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii ci particularităţilor fiecărui  client în parte, iar clauzele lui nu au fost negociate de către parţi, nefiind  dovedit contrariul prin nici un mijloc de proba, conform art. 1169 C. civ.

Referitor la comisionul de risc perceput instanţa retine următoarele,

Punctul 5 lit. a din convenţia de credit  …………… la Condiţiile Speciale ale convenţiei prevede "comision de 0,05% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a convenţiei de credit", acelaşi comision menţinându-se şi prin actul adiţional încheiat ulterior.

Acest comision a  fost aplicat, fără sa se  arate in  funcţie  de ce a  fost stabilit, de ce totuşi  s-a  impus aplicarea lui din moment ce existau garanţiile imobiliare, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului in situaţia neproducerii riscului sau daca se poate restitui in  anumite situaţii.

 Prin aceasta clauza, care datorită modului in care este formulata si perceputa, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a  urmărit perceperea sub forma voalată a unui nou comision.

 Nu pot fi primite apărările  pârâtei potrivit cărora contractul este legea părţilor, deci reclamantul nu trebuia sa îl încheie daca nu erau de acord si nici sa achite comisionul pe parcurs.

Realitatea este ca reclamantul ca si celelalte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu au avut alta posibilitatea, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât sa accepte în bloc condiţiile prestabilite de banca. Acest lucru nu înseamnă insa ca nu pot sa se adreseze pe parcurs unei instanţe pentru a se constata caracterul abuziv al  unei clauze.

De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat aceasta problema, fiind impuse băncilor condiţii noi si conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE,  iar in prezent banca a eliminat acest comision.

Prin urmare instanţa, apreciind ca si aceasta clauza este abuziva, nefiind lămurit înţelesul comisionului nici măcar pe parcursul procesului, va admite acţiunea pentru acest capăt de cerere.

În consecinţa reţine art. 5 litera a din Convenţia de credit nr. .............., cu referire la art.3  pct. 5.1 lit. b din condiţiile speciale ale convenţiei aşa cum a fost menţionat în actul adiţional nr. 2 din 06.04.2011 la Convenţia de credit nr. .............. reprezintă o clauză ce încalcă drepturile consumatorilor, va anula  aceasta clauza si va dispune restituirea sumei reprezentând comision de risc.

Examinând convenţiile de credit intervenite intre reclamant si parata, este evident ca aceasta reprezintă contracte standard, ale cărui clauze sunt prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutaţii sa aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma convenţiilor fiindu-le impusa de către banca.

Ca atare, aceasta clauza contractuala, care nu a fost negociata direct cu consumatorii, fiind de natura a crea, in detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, apare ca fiind o clauza abuzivă.

Referitor la cererea privind restituirea sumelor încasate de banca parata cu titlul de comision de risc, instanţa retine ca nulitatea reprezintă o sancţiune de drept civil care consta in desfiinţarea retroactiva a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Nulitatea se îndreaptă împotriva acelor efecte care contravin dispoziţiei legale încălcate, lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea.

Prestaţiile efectuate in baza actului sancţionate cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea operează retroactiv de la data încheierii actului.

 Instanţa a apreciat ca abuziva şi a dispus anularea clauzei prevăzute de art. 5 litera e din Convenţia de credit nr. .............., cu referire la art.3  pct. 5.1 lit. b din condiţiile speciale ale convenţiei aşa cum a fost menţionat în actul adiţional nr. 2 din 06.04.2011 la Convenţia de credit nr. .............. astfel că se impune restituirea sumelor încasate de parata cu acest titlu.

 Având insa in vedere faptul ca instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, va obliga parata sa restituie reclamantului sumele încasate cu titlul de comision de risc .

 Cu privire la cererea pentru daune morale formulate de reclamanţi, instanţa apreciază că nu s-a produs  acestuia o traumă psihologică prin modul de impunere a contractului, situaţie în care acţiunea este neîntemeiată .

Având in vedere faptul ca reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, această cerere formulată in temeiul art. 274 Cpc, se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge excepţiile netimbrării cererii  invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Admite în parte cererea aşa cum a fost precizată ulterior formulată de reclamantul VIT cu domiciliul ales la ………….. în contradictoriu cu  pârâta SC VR SA cu sediul în ………… şi SC VR SA Sucursala Tg-Jiu, cu sediul în ……………….

Constată ca abuzivă clauza prevăzută la art. 5 litera a din Convenţia de credit nr. .............., cu referire la art.3 pct. 5.1 lit. b din Condiţiile speciale ale convenţiei aşa cum a fost menţionat în actul adiţional nr. 2 din 06.04.2011 la Convenţia de credit nr. ...............

Obligă pârâta să restituie reclamantului comisionul de risc încasat în mod abuziv în cuantum de 1358,86 euro în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii.

Respinge capetele de cerere privind acordarea daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată.

Cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică , azi, 12.12.2012, la Judecătoria Tg-Jiu.

Preşedinte,

RAMONA BIANCA TUFAN

Grefier,

MARIANA FLOROIU

Domenii speta

Spete similare