Acţiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, întemeiată pe dreptul comun. Condiţii de admisibilitate

Acţiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, întemeiată pe dreptul comun. Condiţii de admisibilitate

Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1

C. civ., art. 480, art. 481

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, în cazul în care imobilele preluate în mod abuziv au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credinţă, acţiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisă, întrucât se aduce atingere altui drept de proprietate, precum şi principiului securităţii raporturilor juridice.

 (Decizia civilă nr. 226  din 10 martie 2010, Secţia civilă, G.O.)

Prin decizia civilă nr. 839/A din 24 noiembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 14782/325/2008, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de reclamanţii L.F. şi L.A. împotriva sentinţei civile nr. 2184/12.02.2009, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 14782/325/2008, în contradictoriu cu pârâţii intimaţi Statul Român, prin Consiliul Local al Oraşului Jimbolia, Oraşul Jimbolia prin Primar, P.P. şi P.E..

În consecinţă, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanţe care a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, prin care aceştia au solicitat următoarele: să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului înscris în CF 7179 Jimbolia, în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 135 şi art. 41 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; să se procedeze la compararea titlurilor şi să se constate că titlul reclamanţilor are preferinţă faţă de cel al pârâţilor; să se dispună revenirea la situaţia anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor; să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul proprietatea reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în fapt  că,  în anul 1976 reclamanţii au devenit proprietari, în cote egale de ?, ai imobilului reprezentând construcţie situat în Jimbolia, înscris în CF 7179 Jimbolia, în timp ce terenul în suprafaţă de 248 mp. a rămas în proprietatea Statului Român. Reclamanţii nu au depus la dosarul cauzei titlul în baza căruia au devenit proprietarii acestei construcţii.

În anul 1980, în baza deciziei nr. 90 din data de 30 ianuarie, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş, a hotărât, ca urmare a faptului că reclamanţii au plecat în străinătate, trecerea construcţiei în proprietatea statului, plătindu-i-se doar reclamantei o sumă de bani pentru cota sa de ?, iar în cazul reclamantului s-a hotărât ca trecerea în proprietatea statului să se facă fără plată.

Pârâţii P.P. şi P.E. au cumpărat în anul 1996 de la Statul Român această construcţie cu destinaţia de locuinţă, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în calitate de chiriaşi ai imobilului, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 72/E/R din 01.XI. 1996. În anul 2001 ei şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

În drept, sunt aplicabile următoarele dispoziţii legale:

Art. 6 parag. 1 CEDO „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Art. 6 din Legea nr. 213/1998 „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Art. 480 C. civ. „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

 Art. 481 C. civ. „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituire a cadrului procesul legal în raport de capetele de cerere formulate invocată de pârâţii Oraşul Jimbolia prin Primar şi Consiliul Local Jimbolia instanţa de fond a constatat  că această „excepţie” nu este de fapt o excepţie de procedură, ci mai mult o apărare de fond, motiv pentru care a analizat-o  o dată cu fondul cauzei şi nu s-a pronunţat  separat asupra acesteia în mod separat.

În sistemul procesual civil actual instanţa nu are posibilitatea, din oficiu, să introducă alţi pârâţi în proces. Doar reclamantul are această posibilitate, iar pârâtul de asemenea poate să introducă şi el alte persoane în proces. Instanţa nu îi poate impune reclamantului să se judece sau să nu se judece cu anumite persoane întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii.

În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de pârâţii Oraşul Jimbolia prin Primar şi Consiliul Local Jimbolia instanţa de fond a constatat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, restituirea proprietăţilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 era reglementată de Legea nr. 10/2001, o lege specială în materia restituirii proprietăţilor faţă de dreptul comun în materie reglementat de art. 480 C. civ. pe care se întemeiază acţiunile în revendicare de drept comun. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au arătat foarte clar că nu doresc să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că cererea lor se întemeiază în principal pe dispoziţiile CEDO.

Instanţa de fond a constatat  că reclamanţii nu au folosit niciodată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi nici nu mai sunt în termen să introducă această acţiune în temeiul legii speciale.

În temeiul art. 6 CEDO instanţa nu poate cenzura dreptul reclamanţilor de a se adresa unei instanţe de judecată care să hotărască asupra dreptului pretins de ei, oricare ar fi temeiul de drept invocat. Reclamanţii trebuie să se poată adresa unei instanţe de judecată pentru ca această să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretenţiilor lor, iar dacă legea specială nu le mai permite să facă acest lucru, ei trebuie să poată invoca dispoziţiile generale în materie.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii.

Însă, prima instanţă nu a analizat această cauză prin prisma reglementărilor cuprinse de Legea nr. 10/2001, ci a analizat această cerere doar prin prisma reglementărilor de drept comun în materia revendicării imobiliare.

În ceea ce priveşte fondul cauzei judecătoria a reţinut că acţiunea în revendicare de drept comun presupune compararea a două titluri, titlul reclamantului neposesor şi al pârâtului posesor, după care se dă eficienţă unuia din aceste două titluri. Însă această operaţiune trebuie să ţină cont şi de securitatea raporturilor juridice, sau, având în vedere jurisprudenţa CEDO, să se analizeze care dintre cele două părţi beneficiază de un „bun” în sensul convenţiei.

În cauza CEDO Penţia şi Penţia c. României, Curtea a statuat „că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care actele de care se plânge se raportau la „bunuri”, în sensul acestor dispoziţii. Potrivit jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei în acest sens, noţiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate. În sens contrar, nu vor fi considerate „bunuri” în sensul articolului susmenţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (Malhous c. Republica Cehă (decizie) [GC], nr. 33071/96, 13 decembrie 2000 ; Kopecký c. Slovaciei [GC], nr. 44912/98, par. 35, CEDH 2004-IX).

În speţă, ascendenţii reclamanţilor au fost deposedaţi de imobilul în litigiu în anul 1950 în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Drept urmare, procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 şi acţiunea în revendicare subsecventă nu priveau „bunuri existente” în patrimoniul reclamanţilor, iar jurisdicţiile interne sesizate trebuiau să se pronunţe în legătură cu problema legalităţii naţionalizării.

Curtea a observat, pe de o parte, că după decizia din 12 martie 1997 a comisiei administrative, reclamanţii au introdus o primă acţiune în revendicare, care a fost respinsă în ultimă instanţă prin hotărârea din 13 octombrie 1999 a Curţii de Apel Timişoara. Curtea de apel a considerat, în urma analizei fondului pretenţiilor, că statul intrase legal în posesia imobilului în litigiu, cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.

Curtea a considerat, pe de altă parte, că reclamanţii nu beneficiau în momentul introducerii acestei acţiuni în revendicare de o dispoziţie legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o „speranţă legitimă”. În acest sens, Curtea a reţinut  că decizia din 12 martie 1997 a comisiei administrative nu a stabilit cu titlu definitiv problema legalităţii naţionalizării, a cărei soluţionare era de competenţa instanţelor, potrivit dreptului comun.

Drept urmare, Curtea a considerat că reclamanţii, care aveau în procedura internă poziţia unor simpli petenţi urmărind restituirea în natură a imobilului naţionalizat în 1950, nu dispuneau de un „bun” în momentul introducerii primei acţiuni în revendicare” (a se vedea în acelaşi sens şi cauza CEDO Ioana Petrescu ş.a. c. României).

În speţa dedusă judecăţii, reclamanţii au fost deposedaţi de imobil în anul 1980, adică în urmă cu 28 de ani, cu plata unei sume considerate de ei derizorii şi numai pentru o cotă de ? din imobil, prin urmare acţiunea în revendicare nu priveşte „bunuri existente” în patrimoniul reclamanţilor în acest moment.

În ceea ce-i priveşte pe pârâţii P.P. şi P.E., instanţa de fond a constatat că aceştia au dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare în anul 1996, iar în anul 2001 şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Prin urmare, de 12 ani pârâţii sunt proprietarii acestui imobil, iar de 7 ani dreptul lor de proprietate este opozabil tuturor. Astfel ei beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei, pentru că este vorba de un „bun existent în patrimoniul lor” în acest moment.

Reclamanţii nu au dovedit că acest bun ar fi intrat în patrimoniul pârâţilor prin vreo fraudă.

În aceste condiţii, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice şi buna credinţă a pârâţilor Petrovici Petru şi Petrovici Eva, în temeiul art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare a imobilului reprezentând construcţie ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte terenul pe care este situată această construcţie, reclamanţii nu au dovedit că acest teren s-ar fi aflat vreodată în proprietatea lor, motiv pentru care instanţa  de fond a respins acţiunea în revendicare a imobilului reprezentând teren formulată în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Jimbolia prin Primar şi Consiliul Local Jimbolia ca neîntemeiată.

Reclamanţii au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Jimbolia, înscris în CF 7179 Jimbolia, în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 135 şi art. 41 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Titlul nevalabil al Statului la care se referă reclamanţii îl reprezintă Decizia nr. 90/30.01.1980 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş.

Reclamanţii nu au propus nici un fel de probe în susţinerea acestui capăt de cerere, motiv pentru care instanţa de fond l-a respins ca neîntemeiat.

Chiar dacă judecătoria ar fi constatat nevalabilitatea titlului statului, acest fapt nu ar fi acordat reclamanţilor dreptul la restituirea în natură a imobilului, ci eventual le-ar fi dat dreptul la plata unor despăgubiri.

Ca o consecinţă a faptului că a respins capetele de cerere precedente, instanţa de fond a respins  şi capătul de cerere privind revenirea la situaţia anterioară de carte funciară.

Prin apelul declarat în cauză, reclamanţii L.F. şi L.A. au solicitat schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii, iar în subsidiar, desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, învederând că titlul statului, respectiv Decizia nr. 90/30.01.1980 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş, este nevalabil pentru că a încălcat art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, potrivit căruia drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării.

Reclamanţii apelanţi au mai susţinut că dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul lor, fiind incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Decizia nr.90/1980 neputând constitui titlu valabil cât timp a fost dată cu încălcarea legilor în vigoare la momentul emiterii ei.

Tribunalul a apreciat că este nefondat apelul reclamanţilor, pe baza considerentelor ce în continuare sunt enunţate.

Sentinţa aduce o nouă perspectivă în privinţa acţiunilor în revendicare a bunurilor preluate de Statul Român în perioada comunistă, acţiuni întemeiate pe dreptul comun, prin motivarea abordată în care se apelează în majoritate la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, se înlătură excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi se resping pretenţiile în urma analizării fondului, ideea principală fiind aceea că reclamanţii nu pot invoca existenţa în patrimoniul acestora a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Deşi practica tribunalului este aceea de respingere a acţiunilor cum este aceea din speţa de faţă ca inadmisibile, instanţa a păstrat soluţia pronunţată, pentru că limita dintre analiza fondului şi a admisibilităţii este aproape inexistentă, ideea celor două soluţii fiind aceeaşi, anume că reclamanţii nu pot invoca protecţia dispoziţiilor Convenţiei..

Aşa cum rezultă şi din decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 09.06.2008, reclamanţii mai pot obţine restituirea bunului preluat în perioada comunistă doar dacă dovedesc că au un bun în sensul dispoziţiilor Convenţiei şi prin restituire nu se aduce atingere securităţii raporturilor juridice civile sau dreptului la un bun al altei persoane.

În speţă, reclamanţii nu au un bun, atât pentru considerentele instanţei de fond, cât şi pentru că deposedarea de imobil a avut loc anterior ratificării Convenţiei de către statul român, în acest sens fiind Hotărârea Curţii în cauza Canciovici şi alţii împotriva României.

Pe de altă parte, pârâţii P.P. şi P.E. au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind înscrişi în cartea funciară ca proprietari asupra imobilului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost desfiinţat.

Dacă s-ar admite acţiunea în revendicare, ar însemna ca pârâţii P.P. şi P.E. care locuiesc de peste 10 ani în calitate de proprietari în imobil, să îl predea reclamanţilor, care l-au pierdut anterior anului 1989, cu consecinţa evidentă a încălcării principiului şi dreptului reiterat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs reclamanţii L.F. şi L.A., solicitând admiterea recursului şi modificarea ambelor hotărâri cu consecinţa admiterii acţiunii lor.

În motivare, reclamanţii recurenţi au arătat că titlul statului îl reprezintă Decizia nr. 90/30.01.1980, emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş, decizie ce reprezintă un act unilateral, prin care s-a dispus, fără a avea consimţământul celor pe care îi viza actul, trecerea imobilului din patrimoniul lor în patrimoniul statului, cu acordarea de compensaţii pentru cota de ? parte din construcţii a reclamantei L.A. şi fără plata vreunei compensaţii pentru cota de ? parte a reclamantului L.F., fiind încălcate prevederile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în condiţiile absenţei consimţământului lor valabil exprimat.

Totodată, recurenţii au susţinut că Decizia nr. 90/1980 nu poate constitui un titlu valabil atâta timp cât a fost dată cu încălcarea legilor în vigoare la momentul emiterii ei, precizând că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situaţia bunurilor pentru care  statul avea un titlu valabil, astfel că acesta nu putea să transmită  dreptul de proprietate către familia P.

Că, dacă prima instanţă ar fi reţinut nevalabilitatea titlului statului, atunci ar fi constatat că există speranţa legitimă de a dobândi dreptul  de proprietate asupra bunului preluat abuziv de către stat, iar pârâţii nu puteau să beneficieze de un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, au învederat că acţiunea pe care au formulat-o este o acţiune în revendicare de dreptul comun şi se referă la aplicarea abuzivă a Decretului nr. 223/1974 ce lipsea de eficienţă juridică operaţiunea de întabulare a dreptului de proprietate a Statului şi a pârâţilor P.

În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 480, art. 481 Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 136 alin. (5) şi 44 din Constituţie.

Prin Decizia civilă nr. 226 din 10 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanţii L.F. şi L.A. împotriva Deciziei civile nr. 839/A din 24.11.2009 a Tribunalului Timiş.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) Cod procedură civilă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Or, în speţă, în mod corect au stabilit ambele instanţe, în raport de decizia mai sus menţionată, că reclamanţii nu mai pot obţine restituirea în natură a imobilului construcţie, pentru că, pe de o parte, aceştia nu au un bun în sensul dispoziţiilor Convenţiei, iar pe de altă parte, dacă s-ar dispune restituirea s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor P.P. şi P.E., precum şi principiului securităţii raporturilor juridice.

Pârâţii intimaţi P. au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, existent în patrimoniul lor, întrucât au dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare, în anul 1996, în baza Legii nr. 112/1995, iar în anul 2001 şi-au întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, fiind de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, atâta timp cât până la acea dată nu a fost notată în cartea funciară vreo acţiune în revendicare.

În schimb, aşa cum au apreciat în mod corect ambele instanţe, reclamanţii recurenţi nu beneficiază de un „bun” în sensul  art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, pentru că acţiunea lor în revendicare nu vizează „bunuri existente” în patrimoniul lor în acest moment, imobilul în litigiu fiind preluat de stat în urmă cu 30 de ani, cu plată pentru cota de ? parte, neexistând nici speranţa legitimă de a-l redobândi pe calea acţiunii în revendicare aleasă de ei (a se vedea cauza CEDO Pantia şi Pantia c. României şi cauza CEDO Ioana Petrescu ş.a. c. României).

Pe de altă parte, în sistemul de publicitate prin cărţile funciare, nu este posibilă compararea titlurilor, iar acţiunea în revendicare este o acţiune complexă, care implică şi rectificarea cărţii funciare, conform art. 34 din Legea nr. 7/1996, ceea ce atrage, în mod necesar, desfiinţarea titlului persoanei în favoarea căreia dreptul  a fost înscris, or reclamanţii nu au învestit instanţa prin acţiunea introductivă cu un petit privind desfiinţarea titlului pârâţilor intimaţi P.

În acest context, este de observat că nu poate fi primită susţinerea recurenţilor privind încălcarea dispoziţiilor art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât, potrivit alineatului 4 al acestui articol, în cazurile prevăzute de lege, decizia autorităţii administrative înlocuieşte acordul sau consimţământul.

Astfel, chiar dacă instanţele ar fi constatat nevalabilitatea titlului statului, nu se putea dispune restituirea imobilului în natură, fără desfiinţarea titlului pârâţilor P.

În virtutea acestor considerente, Curtea a apreciat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind susceptibilă de modificare în condiţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că a respins recursul reclamanţilor.

Domenii speta

Spete similare