Actiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, întemeiata pe dreptul comun. Conditii de admisibilitate
Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, art. 1
C. civ., art. 480, art. 481
Înalta Curte de Casatie si Justitie, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008
Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, prin care s-a admis recursul în interesul legii cu privire la actiunile întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate ce poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Prin urmare, în cazul în care imobilele preluate în mod abuziv au fost înstrainate cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, iar cumparatorii au fost de buna credinta, actiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisa, întrucât se aduce atingere altui drept de proprietate, precum si principiului securitatii raporturilor juridice.
(Decizia civila nr. 226 din 10 martie 2010, Sectia civila, G.O.)
Prin decizia civila nr. 839/A din 24 noiembrie 2009, pronuntata în dosarul nr. 14782/325/2008, Tribunalul Timis a respins apelul declarat de reclamantii L.F. si L.A. împotriva sentintei civile nr. 2184/12.02.2009, pronuntata de Judecatoria Timisoara în dosarul nr. 14782/325/2008, în contradictoriu cu pârâtii intimati Statul Român, prin Consiliul Local al Orasului Jimbolia, Orasul Jimbolia prin Primar, P.P. si P.E..
În consecinta, Tribunalul a confirmat hotarârea primei instante care a respins ca neîntemeiata actiunea reclamantilor, prin care acestia au solicitat urmatoarele: sa se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului înscris în CF 7179 Jimbolia, în raport cu dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 135 si art. 41 din Constitutia României si art. 1 din Primul Protocol al Conventiei Europene a Drepturilor Omului; sa se procedeze la compararea titlurilor si sa se constate ca titlul reclamantilor are preferinta fata de cel al pârâtilor; sa se dispuna revenirea la situatia anterioara de carte funciara prin radierea dreptului de proprietate al pârâtilor si reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantilor; sa fie obligati pârâtii sa le lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul proprietatea reclamantilor.
Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut în fapt ca, în anul 1976 reclamantii au devenit proprietari, în cote egale de ?, ai imobilului reprezentând constructie situat în Jimbolia, înscris în CF 7179 Jimbolia, în timp ce terenul în suprafata de 248 mp. a ramas în proprietatea Statului Român. Reclamantii nu au depus la dosarul cauzei titlul în baza caruia au devenit proprietarii acestei constructii.
În anul 1980, în baza deciziei nr. 90 din data de 30 ianuarie, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judetului Timis, a hotarât, ca urmare a faptului ca reclamantii au plecat în strainatate, trecerea constructiei în proprietatea statului, platindu-i-se doar reclamantei o suma de bani pentru cota sa de ?, iar în cazul reclamantului s-a hotarât ca trecerea în proprietatea statului sa se faca fara plata.
Pârâtii P.P. si P.E. au cumparat în anul 1996 de la Statul Român aceasta constructie cu destinatia de locuinta, în temeiul dispozitiilor Legii nr. 112/1995, în calitate de chiriasi ai imobilului, prin contractul de vânzare cumparare nr. 72/E/R din 01.XI. 1996. În anul 2001 ei si-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciara.
În drept, sunt aplicabile urmatoarele dispozitii legale:
Art. 6 parag. 1 CEDO „Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotarî fie asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptata împotriva sa”.
Art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international”.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluarii lor de catre stat. (2) Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie. (3) Instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului”.
Art. 480 C. civ. „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru în mod exclusiv si absolut, însa în limitele determinate de lege”.
Art. 481 C. civ. „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”.
În ceea ce priveste exceptia de neconstituire a cadrului procesul legal în raport de capetele de cerere formulate invocata de pârâtii Orasul Jimbolia prin Primar si Consiliul Local Jimbolia instanta de fond a constatat ca aceasta „exceptie” nu este de fapt o exceptie de procedura, ci mai mult o aparare de fond, motiv pentru care a analizat-o o data cu fondul cauzei si nu s-a pronuntat separat asupra acesteia în mod separat.
În sistemul procesual civil actual instanta nu are posibilitatea, din oficiu, sa introduca alti pârâti în proces. Doar reclamantul are aceasta posibilitate, iar pârâtul de asemenea poate sa introduca si el alte persoane în proces. Instanta nu îi poate impune reclamantului sa se judece sau sa nu se judece cu anumite persoane întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilitatii.
În ceea ce priveste exceptia de inadmisibilitate a actiunii invocata de pârâtii Orasul Jimbolia prin Primar si Consiliul Local Jimbolia instanta de fond a constatat ca la data introducerii cererii de chemare în judecata, restituirea proprietatilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 era reglementata de Legea nr. 10/2001, o lege speciala în materia restituirii proprietatilor fata de dreptul comun în materie reglementat de art. 480 C. civ. pe care se întemeiaza actiunile în revendicare de drept comun. Prin cererea de chemare în judecata, reclamantii au aratat foarte clar ca nu doresc sa urmeze procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 si ca cererea lor se întemeiaza în principal pe dispozitiile CEDO.
Instanta de fond a constatat ca reclamantii nu au folosit niciodata procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 si nici nu mai sunt în termen sa introduca aceasta actiune în temeiul legii speciale.
În temeiul art. 6 CEDO instanta nu poate cenzura dreptul reclamantilor de a se adresa unei instante de judecata care sa hotarasca asupra dreptului pretins de ei, oricare ar fi temeiul de drept invocat. Reclamantii trebuie sa se poata adresa unei instante de judecata pentru ca aceasta sa hotarasca asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretentiilor lor, iar daca legea speciala nu le mai permite sa faca acest lucru, ei trebuie sa poata invoca dispozitiile generale în materie.
Pentru aceste motive, instanta de fond a respins exceptia inadmisibilitatii.
Însa, prima instanta nu a analizat aceasta cauza prin prisma reglementarilor cuprinse de Legea nr. 10/2001, ci a analizat aceasta cerere doar prin prisma reglementarilor de drept comun în materia revendicarii imobiliare.
În ceea ce priveste fondul cauzei judecatoria a retinut ca actiunea în revendicare de drept comun presupune compararea a doua titluri, titlul reclamantului neposesor si al pârâtului posesor, dupa care se da eficienta unuia din aceste doua titluri. Însa aceasta operatiune trebuie sa tina cont si de securitatea raporturilor juridice, sau, având în vedere jurisprudenta CEDO, sa se analizeze care dintre cele doua parti beneficiaza de un „bun” în sensul conventiei.
În cauza CEDO Pentia si Pentia c. României, Curtea a statuat „ca un reclamant nu poate invoca o încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în masura în care actele de care se plânge se raportau la „bunuri”, în sensul acestor dispozitii. Potrivit jurisprudentei constante a organelor Conventiei în acest sens, notiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât si valori patrimoniale, respectiv creante, cu privire la care reclamantul poate pretinde ca are cel putin o „speranta legitima” de a le vedea concretizate. În sens contrar, nu vor fi considerate „bunuri” în sensul articolului susmentionat speranta de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanta conditionala care a devenit caduca prin neîndeplinirea conditiei (Malhous c. Republica Ceha (decizie) [GC], nr. 33071/96, 13 decembrie 2000 ; Kopecký c. Slovaciei [GC], nr. 44912/98, par. 35, CEDH 2004-IX).
În speta, ascendentii reclamantilor au fost deposedati de imobilul în litigiu în anul 1950 în baza Decretului de nationalizare nr. 92/1950. Drept urmare, procedura administrativa introdusa în temeiul Legii nr. 112/1995 si actiunea în revendicare subsecventa nu priveau „bunuri existente” în patrimoniul reclamantilor, iar jurisdictiile interne sesizate trebuiau sa se pronunte în legatura cu problema legalitatii nationalizarii.
Curtea a observat, pe de o parte, ca dupa decizia din 12 martie 1997 a comisiei administrative, reclamantii au introdus o prima actiune în revendicare, care a fost respinsa în ultima instanta prin hotarârea din 13 octombrie 1999 a Curtii de Apel Timisoara. Curtea de apel a considerat, în urma analizei fondului pretentiilor, ca statul intrase legal în posesia imobilului în litigiu, cu respectarea dispozitiilor Decretului nr. 92/1950.
Curtea a considerat, pe de alta parte, ca reclamantii nu beneficiau în momentul introducerii acestei actiuni în revendicare de o dispozitie legala sau de un act juridic, precum o decizie judiciara, susceptibile a constitui o „speranta legitima”. În acest sens, Curtea a retinut ca decizia din 12 martie 1997 a comisiei administrative nu a stabilit cu titlu definitiv problema legalitatii nationalizarii, a carei solutionare era de competenta instantelor, potrivit dreptului comun.
Drept urmare, Curtea a considerat ca reclamantii, care aveau în procedura interna pozitia unor simpli petenti urmarind restituirea în natura a imobilului nationalizat în 1950, nu dispuneau de un „bun” în momentul introducerii primei actiuni în revendicare” (a se vedea în acelasi sens si cauza CEDO Ioana Petrescu s.a. c. României).
În speta dedusa judecatii, reclamantii au fost deposedati de imobil în anul 1980, adica în urma cu 28 de ani, cu plata unei sume considerate de ei derizorii si numai pentru o cota de ? din imobil, prin urmare actiunea în revendicare nu priveste „bunuri existente” în patrimoniul reclamantilor în acest moment.
În ceea ce-i priveste pe pârâtii P.P. si P.E., instanta de fond a constatat ca acestia au dobândit imobilul în litigiu prin cumparare în anul 1996, iar în anul 2001 si-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciara. Prin urmare, de 12 ani pârâtii sunt proprietarii acestui imobil, iar de 7 ani dreptul lor de proprietate este opozabil tuturor. Astfel ei beneficiaza de un „bun” în sensul Conventiei, pentru ca este vorba de un „bun existent în patrimoniul lor” în acest moment.
Reclamantii nu au dovedit ca acest bun ar fi intrat în patrimoniul pârâtilor prin vreo frauda.
În aceste conditii, având în vedere principiul securitatii raporturilor juridice si buna credinta a pârâtilor Petrovici Petru si Petrovici Eva, în temeiul art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO instanta de fond a respins actiunea în revendicare a imobilului reprezentând constructie ca neîntemeiata.
În ceea ce priveste terenul pe care este situata aceasta constructie, reclamantii nu au dovedit ca acest teren s-ar fi aflat vreodata în proprietatea lor, motiv pentru care instanta de fond a respins actiunea în revendicare a imobilului reprezentând teren formulata în contradictoriu cu pârâtii Orasul Jimbolia prin Primar si Consiliul Local Jimbolia ca neîntemeiata.
Reclamantii au solicitat sa se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Jimbolia, înscris în CF 7179 Jimbolia, în raport cu dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 135 si art. 41 din Constitutia României si art. 1 din Primul Protocol al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Titlul nevalabil al Statului la care se refera reclamantii îl reprezinta Decizia nr. 90/30.01.1980 emisa de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judetului Timis.
Reclamantii nu au propus nici un fel de probe în sustinerea acestui capat de cerere, motiv pentru care instanta de fond l-a respins ca neîntemeiat.
Chiar daca judecatoria ar fi constatat nevalabilitatea titlului statului, acest fapt nu ar fi acordat reclamantilor dreptul la restituirea în natura a imobilului, ci eventual le-ar fi dat dreptul la plata unor despagubiri.
Ca o consecinta a faptului ca a respins capetele de cerere precedente, instanta de fond a respins si capatul de cerere privind revenirea la situatia anterioara de carte funciara.
Prin apelul declarat în cauza, reclamantii L.F. si L.A. au solicitat schimbarea sentintei si admiterea actiunii, iar în subsidiar, desfiintarea sentintei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, învederând ca titlul statului, respectiv Decizia nr. 90/30.01.1980 emisa de fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Judetului Timis, este nevalabil pentru ca a încalcat art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, potrivit caruia drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai daca între cel care da si cel care primeste dreptul este acord de vointa asupra constituirii sau stramutarii.
Reclamantii apelanti au mai sustinut ca dreptul de proprietate nu a iesit din patrimoniul lor, fiind incidente dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, Decizia nr.90/1980 neputând constitui titlu valabil cât timp a fost data cu încalcarea legilor în vigoare la momentul emiterii ei.
Tribunalul a apreciat ca este nefondat apelul reclamantilor, pe baza considerentelor ce în continuare sunt enuntate.
Sentinta aduce o noua perspectiva în privinta actiunilor în revendicare a bunurilor preluate de Statul Român în perioada comunista, actiuni întemeiate pe dreptul comun, prin motivarea abordata în care se apeleaza în majoritate la jurisprudenta Curtii de la Strasbourg, se înlatura exceptia inadmisibilitatii actiunii si se resping pretentiile în urma analizarii fondului, ideea principala fiind aceea ca reclamantii nu pot invoca existenta în patrimoniul acestora a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Desi practica tribunalului este aceea de respingere a actiunilor cum este aceea din speta de fata ca inadmisibile, instanta a pastrat solutia pronuntata, pentru ca limita dintre analiza fondului si a admisibilitatii este aproape inexistenta, ideea celor doua solutii fiind aceeasi, anume ca reclamantii nu pot invoca protectia dispozitiilor Conventiei..
Asa cum rezulta si din decizia pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie nr. 33 din 09.06.2008, reclamantii mai pot obtine restituirea bunului preluat în perioada comunista doar daca dovedesc ca au un bun în sensul dispozitiilor Conventiei si prin restituire nu se aduce atingere securitatii raporturilor juridice civile sau dreptului la un bun al altei persoane.
În speta, reclamantii nu au un bun, atât pentru considerentele instantei de fond, cât si pentru ca deposedarea de imobil a avut loc anterior ratificarii Conventiei de catre statul român, în acest sens fiind Hotarârea Curtii în cauza Canciovici si altii împotriva României.
Pe de alta parte, pârâtii P.P. si P.E. au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, fiind înscrisi în cartea funciara ca proprietari asupra imobilului, în baza unui contract de vânzare-cumparare ce nu a fost desfiintat.
Daca s-ar admite actiunea în revendicare, ar însemna ca pârâtii P.P. si P.E. care locuiesc de peste 10 ani în calitate de proprietari în imobil, sa îl predea reclamantilor, care l-au pierdut anterior anului 1989, cu consecinta evidenta a încalcarii principiului si dreptului reiterat de Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs reclamantii L.F. si L.A., solicitând admiterea recursului si modificarea ambelor hotarâri cu consecinta admiterii actiunii lor.
În motivare, reclamantii recurenti au aratat ca titlul statului îl reprezinta Decizia nr. 90/30.01.1980, emisa de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judetului Timis, decizie ce reprezinta un act unilateral, prin care s-a dispus, fara a avea consimtamântul celor pe care îi viza actul, trecerea imobilului din patrimoniul lor în patrimoniul statului, cu acordarea de compensatii pentru cota de ? parte din constructii a reclamantei L.A. si fara plata vreunei compensatii pentru cota de ? parte a reclamantului L.F., fiind încalcate prevederile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în conditiile absentei consimtamântului lor valabil exprimat.
Totodata, recurentii au sustinut ca Decizia nr. 90/1980 nu poate constitui un titlu valabil atâta timp cât a fost data cu încalcarea legilor în vigoare la momentul emiterii ei, precizând ca Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât în situatia bunurilor pentru care statul avea un titlu valabil, astfel ca acesta nu putea sa transmita dreptul de proprietate catre familia P.
Ca, daca prima instanta ar fi retinut nevalabilitatea titlului statului, atunci ar fi constatat ca exista speranta legitima de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului preluat abuziv de catre stat, iar pârâtii nu puteau sa beneficieze de un „bun” în sensul Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, au învederat ca actiunea pe care au formulat-o este o actiune în revendicare de dreptul comun si se refera la aplicarea abuziva a Decretului nr. 223/1974 ce lipsea de eficienta juridica operatiunea de întabulare a dreptului de proprietate a Statului si a pârâtilor P.
În drept, recurentii au invocat dispozitiile art. 304 pct. 9, art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, art. 480, art. 481 Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 136 alin. (5) si 44 din Constitutie.
Prin Decizia civila nr. 226 din 10 martie 2010, Curtea de Apel Timisoara a respins recursul declarat de reclamantii L.F. si L.A. împotriva Deciziei civile nr. 839/A din 24.11.2009 a Tribunalului Timis.
Pentru a pronunta aceasta decizie, Curtea a avut în vedere urmatoarele considerente:
Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, data în interesul legii de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie, care este obligatorie pentru instante potrivit art. 329 alin. (3) Cod procedura civila, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate ce poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Or, în speta, în mod corect au stabilit ambele instante, în raport de decizia mai sus mentionata, ca reclamantii nu mai pot obtine restituirea în natura a imobilului constructie, pentru ca, pe de o parte, acestia nu au un bun în sensul dispozitiilor Conventiei, iar pe de alta parte, daca s-ar dispune restituirea s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtilor P.P. si P.E., precum si principiului securitatii raporturilor juridice.
Pârâtii intimati P. au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, existent în patrimoniul lor, întrucât au dobândit imobilul în litigiu prin cumparare, în anul 1996, în baza Legii nr. 112/1995, iar în anul 2001 si-au întabulat dreptul de proprietate în cartea funciara, fiind de buna credinta la încheierea contractului de vânzare-cumparare, atâta timp cât pâna la acea data nu a fost notata în cartea funciara vreo actiune în revendicare.
În schimb, asa cum au apreciat în mod corect ambele instante, reclamantii recurenti nu beneficiaza de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul aditional la Conventie, pentru ca actiunea lor în revendicare nu vizeaza „bunuri existente” în patrimoniul lor în acest moment, imobilul în litigiu fiind preluat de stat în urma cu 30 de ani, cu plata pentru cota de ? parte, neexistând nici speranta legitima de a-l redobândi pe calea actiunii în revendicare aleasa de ei (a se vedea cauza CEDO Pantia si Pantia c. României si cauza CEDO Ioana Petrescu s.a. c. României).
Pe de alta parte, în sistemul de publicitate prin cartile funciare, nu este posibila compararea titlurilor, iar actiunea în revendicare este o actiune complexa, care implica si rectificarea cartii funciare, conform art. 34 din Legea nr. 7/1996, ceea ce atrage, în mod necesar, desfiintarea titlului persoanei în favoarea careia dreptul a fost înscris, or reclamantii nu au învestit instanta prin actiunea introductiva cu un petit privind desfiintarea titlului pârâtilor intimati P.
În acest context, este de observat ca nu poate fi primita sustinerea recurentilor privind încalcarea dispozitiilor art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât, potrivit alineatului 4 al acestui articol, în cazurile prevazute de lege, decizia autoritatii administrative înlocuieste acordul sau consimtamântul.
Astfel, chiar daca instantele ar fi constatat nevalabilitatea titlului statului, nu se putea dispune restituirea imobilului în natura, fara desfiintarea titlului pârâtilor P.
În virtutea acestor considerente, Curtea a apreciat ca decizia atacata a fost data cu aplicarea corecta a legii, nefiind susceptibila de modificare în conditiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, astfel ca a respins recursul reclamantilor.