Măsurile procesuale. Măsurile preventive

Măsurile procesuale. Măsurile preventive

C. proc. pen., art. 143 alin. (1), art. 148 alin. (7), art. 1491, art. 139, art. 160b

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 2 art. 5 parag. 1 lit. c)

Jurisprudenţa CEDO, cauza Osman vs. Marea Britanie, cauza Brogan ş.a. vs. Marea Britanie

Potrivit prevederilor art. 681, art. 139, art. 160b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputabile inculpatului, iar faţă de probatoriul administrat până în aceste moment există date care susţin această presupunere rezonabilă. Deşi nu se pot face aprecieri cu valoare de certitudine, în acest moment procesual, este esenţial ca organul judiciar să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă instanţele cu privire la existenţa indiciilor temeinice privind săvârşirea infracţiunilor de către inculpat. Acest lucru nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula o acuzare completă a inculpatului din momentul arestării sale (CEDO cauza Brogan ş.a. contra Marii Britanii) şi cu atât mai puţin să existe probe cu caracter de certitudine care permit condamnarea.

În cauză sunt incidente, totodată, prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen,, infracţiunea de omor calificat aducând atingere unuia dintre cele mai importante valori sociale ocrotite de legea penală, şi anume viaţa persoanei, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte trebuie urmate de o ripostă fermă a societăţii. Aceasta atrage obligaţia pozitivă a statului, conform art. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă. În cauza Osman contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că această sarcină a statului depăşeşte obligaţia primară de adoptare a unei legislaţii penale efective care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viaţa persoanei, legislaţia penală trebuie să fie dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii şi reprimării încălcării prevederilor sale, iar în anumite circumstanţe precis determinate, şi de obligaţia pozitivă a autorităţilor de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de actele criminale ale altui individ.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

decizia penală  nr. 923 din 9 octombrie 2009

Prin încheierea penală nr. 52 din 22.09.2009, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică  şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor R.O., şi M.F.D., pentru 29 zile, începând cu data de 22 septembrie 2009 până la data de 20 octombrie 2009, inclusiv.

Pentru a pronunţa această încheiere penală, Tribunalul Arad a reţinut următoarele:

Prin ordonanţa din 22.09.2009, în dosarul nr. 698/P/2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpaţii R.O. şi M.F.D., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat – prevăzută de art. 174 - 175 C.pen., constând în aceea că, în data de 22 mai 2004, în mod repetat, în loc public, i-au aplicat victimei T.T.A., multiple lovituri cu corpuri dure, în zone vitale ale corpului, leziuni care au produs la scurt timp decesul acesteia.

În motivarea propunerii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat arestarea preventivă a  inculpaţilor R.O. şi M.F.D., pe o perioadă de 29 zile arătând că sunt întrunite condiţiile prevăzute de 148 lit. d) şi f) C.proc.pen., astfel că se impune arestarea preventivă a acestora.

Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, tribunalul a reţinut că în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi, sunt incidente dispoziţiile art. 143 alin. (1) C.proc.pen., în sensul că există indicii temeinice care justifică bănuiala că aceştia au comis fapta pentru care sunt cercetaţi, declaraţiile martorilor cu identitate protejată, constituind astfel de indicii.

Prima instanţă a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 148 lit. f) C.proc.pen., în sensul că, infracţiunea presupusă a fi săvârşită de inculpaţi este pedepsită cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare, existând probe că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, ţinând seama de circumstanţele comiterii faptei, de o gravitate ridicată şi de natură a crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate socială.

Împotriva sentinţei penale nr. 52/22.09.2009 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4919/108/2009 au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii, solicitând să fie cercetaţi în stare de libertate.

Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de recurs apreciază că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 143 alin. (1)  C. proc. pen. şi 148 C. proc. pen., precum şi art. 5 din Convenţia europeana a drepturilor omului, recursurile fiind nefondate pentru următoarele considerente:

Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în codul de procedură penală a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei europene a drepturilor omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 parag. 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.

Dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, în ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern, ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deşi nu le enunţă expres, le conţine în mod implicit.

În mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 143 alin. (1) şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că sunt indicii temeinice privind săvârşirea de către inculpaţi a unei fapte pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, respectiv infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. Indiciile temeinice privind comiterea faptei rezultă din declaraţiile martorilor cu identitate protejată P.N., D.L., P.M., G.P., I.M., C.E. şi V.F. coroborate cu concluziile rapoartelor de autopsie şi expertizelor medico-legale efectuate în cauză. Trebuie avut în vedere şi faptul că, inculpatul M.F.D., asistat de apărătorul ales, a arătat în faţa Tribunalului Arad că „inculpatul R. mi-a declarat că a avut o altercaţie cu T.T. şi că a bătut-o pe aceasta”, respectiv că „iniţial am negat atât comiterea infracţiunii cât şi faptul că aş avea cunoştinţă despre modul în care aceasta s-a comis, dar am revenit ulterior, fiindcă mi-am dat seama că adevărul va ieşi la iveală”. Este adevărat că în faţa Curţii de Apel, cu ocazia judecării prezentului recurs, inculpatul M.F.D. a revenit asupra declaraţiei, susţinând că ar fi rezultatul presiunilor la care ar fi fost supus şi probabil unei căderi psihice, însă nu există elemente care să confirme aceste susţineri câtă vreme declaraţia a fost dată în faţa unui judecător, în prezenţa avocatului ales, ceea ce asigură garanţia respectării drepturilor procesuale. Totodată, mai trebuie reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen., art. 139 şi 160b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate inculpatului, iar faţă de probatoriul administrat până în acest moment există date care susţin acest fapt.

Instanţa nu îşi însuşeşte criticile apărătorilor inculpaţilor privind probatoriul existent în cauză, în condiţiile în care la acest moment procesual nu se pot face aprecieri cu valoare de certitudine, esenţial fiind ca organul judiciar să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă instanţele cu privire la existenţa indiciilor temeinice privind comiterea infracţiunii de către inculpaţi. Acest lucru nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula o acuzare completă a inculpatului din momentul arestării (Brogan şi Murray), şi cu atât mai puţin, să existe probe cu caracter de certitudine ca cele care permit condamnarea.

Totodată, în cauză sunt incidenţa dispoziţiile art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, acuzele ce planează asupra acestuia vizează infracţiuni ce sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptei, natura acesteia şi rezonanţa publică. Este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acesteia. Infracţiunea de omor calificat aduce atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv viaţa persoanei, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei şi protecţie a statului. Aceasta atrage şi obligaţia pozitivă a statului, în temeiul articolului 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă,  în cauza Osman c. Marii Britanii, Curtea Europeană statuând că aceasta depăşeşte obligaţia primară de „adoptare a unei legislaţii penale efective care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane, legislaţie dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării încălcării prevederilor sale, implicând de asemenea, în anumite circumstanţe bine-definite, o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a lua preventiv, măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de actele criminale ale altui individ. În condiţiile speţei, interesul public impune luarea măsurilor necesare pentru a asigura protecţia cetăţenilor împotriva comiterii unor fapte ce afectează siguranţa personală. Mai trebuie avut în vedere că din fişele de cazier judiciar ale inculpaţilor se conturează un anumit profil psihologic şi un anumit mod de percepere a acestora de către terţe persoane, respectiv abilitatea de a comite fapte caracterizate prin violenţă, o anumită perseverenţă infracţională ceea ce face ca pericolul concret pentru ordinea publică să-şi menţină caracterul de actualitate.

Pe de altă parte, intervalul de timp între momentul comiterii infracţiunii imputată inculpaţilor şi până în prezent nu este suficient pentru a conduce la concluzia că nu există pericolul concret pentru ordinea publică întrucât dată fiind gravitatea faptei, modul de săvârşire şi rezonanţa publică, s-a menţinut sentimentul de insecuritate al cetăţenilor.

Instanţa apreciază că sunt nefondate susţinerile apărătorilor inculpaţilor în sensul că statutul de arestat în altă cauză/deţinut ar împiedica luarea măsurii arestării preventive întrucât aceasta se apreciază distinct în fiecare cauză în parte. Astfel, nu se poate aprecia că măsura ar fi lipsită de actualitate sau de efecte juridice întrucât, pe de o parte, s-ar presupune că arestul preventiv în alt dosar nu se mai poate revoca sau că inculpatul nu ar putea beneficia de liberare condiţionată; iar, pe de altă parte, s-ar avea în vedere o împrejurare independentă de prezenta cauză.

Astfel fiind, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. instanţa a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii R.O. şi M.F.D., împotriva încheierii penale nr. 52/22 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4919/108/2009.

Domenii speta

Spete similare