Ordonanţă preşedinţială. inadmisibilitatea restituirii bunurilor confiscate printr-un proces verbal de contravenţie pe calea procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale prev. de art. 581 cod procedură civilă

Sentinţă civilă 1747 din 06.08.2009


. Sentinţa civilă nr. 1747 din 06.08.2009 – dosar nr. 2853/740/2009

Ordonanţă preşedinţială. Inadmisibilitatea restituirii bunurilor confiscate printr-un proces verbal de contravenţie pe calea procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale prev. de art. 581 Cod procedură civilă.

 

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 2853/740/2009, reclamantul SC DT SRL în contradictoriu cu pârâta IPJ Teleorman  a solicitat instanţei ca pe cale de ordonanţă preşedinţială dată fără citarea părţilor să se dispună restituirea autoutilitarei marca Man şi a semiremorcii marca Willton până la soluţionarea definitivă  şi irevocabilă a dosarului civil nr. 2847/740/2009 având ca obiect plângere contravenţională.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că neeliberarea celor două bunuri mobile creează mari prejudicii reclamantei şi o pagubă iminentă, deoarece prin nefolosire se conduce la nerealizarea de beneficii şi neachitarea ratelor de leasing, astfel că societatea reclamantă este obligată să concedieze  şoferul. Măsura este apreciată ca necesară pentru înlăturarea abuzului săvârşit de pârâtă.

De asemenea, reclamantul învederează că deţine cele două bunuri mobile în temeiul unui contract de leasing  în baza căruia se plătesc rate lunare în cuantum de 661, 96 Euro.

La data de 01 iunie 2009 reclamanta a încheiat un contract de prestări servicii  cu SC AC SRL  pentru o perioadă de 12 luni.

La data de 23.06.2009 a fost încheiat un contract de comodat cu SC DK SRL pentru folosirea bunurilor pentru o perioadă de 4 ani.

La data de 29 iulie 2009 IPJ Teleorman a încheiat un proces verbal de contravenţiei reţinându-se faptul că nu se deţineau documentele legale de transport pentru cereale.

Reclamantul critică procesul verbal sub aspectul necompetenţei organului constatator, al faptului că  art. 14 alin 3/OUG 12/2006 face vorbire de transportul în scop comercial al cerealelor; de asemenea se critică faptul că în cuprinsul procesului verbal nu este indicată data, ora şi locul comiterii faptei, precum şi a tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea pagubelor, nu s-a menţionat termenul de exercitare a căii de atac, organul la care poate fi depusă plângerea, nu s-au făcut menţiunile cu privire la sediul persoanei juridice, denumirea, numărul de înmatriculare. Agentul constatator nu a adus la cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni, procesul verbal nefiind semnat de societatea reclamantă.  De asemenea, se critică procesul verbal şi sub aspectul obligaţiei de a se stabili proprietarul mijloacelor de transport confiscate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 581 alin 1, 3 C. proc. civ..

În dovedire a fost propusă proba cu înscrisuri.

În cursul judecaţii, instanţa a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv copie contract prestări servicii – fila 7, certificat de grefă – fila 8, cerere restituire bunuri – fila 9, contract de leasing – fila 11, plângerea contravenţională – fila 12-15, proces verbal de confiscare – fila 16, contract de comodat – fila 17.

Analizând materialul probator administrat în cauză, reţine următoarea situaţie de fapt:

La data de 29 iulie 2009 IPJ Teleorman a încheiat un proces verbal de constatare şi sancţionare contravenţională aplicându-se şi măsura complementară a confiscării, atât  autoutilitarei marca Man cât  şi  semiremorca marca Willton,bunuri  ce au fost lăsate în custodie DJAOV  reţinându-se că acestea au fost folosite la transportul unei cantităţi de cereale fără documente de provenienţă – proces verbal  fila 16.

Împotriva procesului verbal de confiscare, reclamantul prezentei acţiuni a formulat plângere contravenţională ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Alexandria sub nr. 2847/740/2009  astfel cum atestă certificatul de grefă existent la fila 8.

De asemenea, mai reţine instanţa – fila 9 că reclamantul, faţă de dispoziţiile art. 32 alin 3/OG 2/2001 a formulat către IPJ Teleorman cerere de restituire sau lăsare în custodie proprie  a bunurilor mobile confiscate.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa apreciază ca inadmisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială pentru considerente ce vor fi expuse în continuare.

Conform dispoziţiilor art. 581 C. proc. civ.  instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Faţă de aceste dispoziţii legale pentru  admisibilitatea cererii de ordonanţă este necesar a fi întrunite cumulativ condiţia urgenţei, a caracterului vremelnic al măsurii şi condiţia neprejudecării fondului.

Apărările reclamantului în sensul că prin luarea măsurii confiscării se provoacă o paguba acestuia fiind astfel îndeplinită condiţia urgenţei sunt considerate de instanţă ca neîntemeiate. Se apreciază că în cauză nu este îndeplinită condiţia urgenţei, întrucât prejudiciul pe care l-ar încerca reclamantul este o consecinţă ce decurge din aplicarea în condiţii de legalitate şi temeiniciei a unei sancţiuni prevăzută de lege ca urmare a săvârşirii unei fapte contravenţionale de chiar cel care invocă apărarea legii. Reclamantul vorbeşte de un act abuziv al agentului constatator, fără a ţine seama de prezumţia de legalitate şi temeiniciei de care se bucură procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională, prezumţii ce pot fi înlăturate în condiţii de contradictorialitate numai de instanţa de judecată.

Faţă de caracterul vremelnic al măsurii, instanţa reţine că nu se poate lua o măsura de restituire pe cale de ordonanţă tocmai datorită faptului că aceasta ar putea deveni o măsura definitivă, întrucât bunul mobil ar putea fi scos din patrimoniul reclamantului, autorităţile statului fiind ulterior în imposibilitatea de a aplica definitiv măsura confiscării.

În ceea ce priveşte neprejudecarea fondului instanţa apreciază că prin analizarea criticilor reclamantului s-ar realiza tocmai o antamare a fondului, astfel că instanţa ar depăşi cadrul procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale. Reclamantul aduce în discuţie pe cale de ordonanţă preşedinţială aspecte ce ţin exclusiv de fondul dreptului cum ar fi spre exemplu necompetenţa organului ce a aplicat sancţiunea sau nerespectarea dispoziţiilor legale privind întocmirea procesului verbal,  aspecte asupra cărora instanţa nu se poate pronunţa în această procedură.

Pipăind fondul, faţă de dispoziţiile  art. 14 alin 1 lit. e/OUG 12/2006 transportul în scop comercial al cerealelor sau al produselor de panificaţie, neînsoţite de documentele prevăzute de lege care să justifice provenienţa licită a acestora constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 5.000 lei, confiscarea mărfii şi a mijlocului de transport marfă utilizat în acest scop, instanţa reţine că aparenţa dreptului este în favoarea pârâtului şi nu a reclamantului.

Legiuitorul a înţeles să prevadă alături de sancţiunea principală şi măsura complementară a confiscării mijlocului de transport nefăcând nici un fel de distincţie în raport de proprietarul mijlocului de transport sau al mărfurilor transportate.

Faţă de caracterul obligatoriu al măsurii complementare, instanţa apreciază că singura instanţa competentă să dispună înlăturarea aceste sancţiuni este instanţa de fond după verificarea legalităţii şi temeiniciei actul de constatare şi sancţionare.

În susţinerea acestei opinii, instanţa a avut în vedere  şi dispoziţiile art. 32 alin 3/OG 2/2001 conform cărora  plângerea contravenţională suspendă executarea. Aceste dispoziţii trebuie interpretate  în sensul că bunurile confiscate  nu vor putea fi valorificate conform căilor legale, însă în opinia instanţei, suspendarea nu echivalează cu recunoaşterea în favoarea contravenientului a  unui drept la restituirea bunurilor confiscate.

Pe de altă parte, instanţa apreciază că pretinsele prejudicii determinate de  lipsa de folosinţă a bunului s-ar putea realiza adecvat  prin introducerea unei acţiuni de drept comun nefiind astfel încălcat dreptul reclamantului.

Pentru aceste considerente instanţa a respins ca inadmisibilă cererea formulată.