Impozite

Impozite

Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, recurenta a solicitat ca în cazul casării sentinței atacate și a rejudecării cauzei, instanța să dispună, în principal, anularea Deciziei nr. 2/2013 și a actului administrativ care a precedat-o, respectiv Decizia de impunere nr. 38257/26.11.2013. Prin actul de creanță fiscală arătat s-a stabilit impozitul datorat pentru mijlocul de transport categoria semiremorcă „Scmitz Cargobull”, cu masă maximă autorizată de 39t, dobândit de reclamantă prin factura nr. 422714/25.10.2013, și nu pentru autovehiculele menționate în cererea de chemare în judecată inițială. Analizând așadar recursul declarat, cu respectarea principiului disponibilității, Curtea reține că întrebarea la care este chemată să răspundă este dacă intimatul a făcut o corectă încadrare a impozitului datorat de reclamantă pentru autovehiculul arătat mai sus, apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 263 alin. 4-5 din Codul fiscal – concluzie primită și de prima instanță, sau dacă în cauză ar fi trebuit reținută incidența dispozițiilor art. 263 alin. 6 din Codul fiscal.

Curtea reține ca fiind întemeiată argumentarea reclamantei, câtă vreme art. 263 alin. 6 Cod fiscal constituie un text special raportat la articolele precedente ale art. 263, având ca obiect specific de reglementare impozitul datorat pentru remorci și semiremorci. Astfel, Curtea observă că modul de calcul al impozitului este determinat în art. 263 alin. 4-6 Cod fiscal în funcție de tipul mijlocului de transport: alin. 4 stabilește impozitul datorat după un autovehicul de transport marfă cu masa totală autorizată egală sau mai mare de 12 tone, alin. 5 face vorbire de combinații de autovehicule, autovehicul articulat sau tren rutier, de transport de marfă cu masa totală maximă autorizată egală sau mai mare de 12 tone, iar alin. 6 constituie sediul materiei pentru individualizarea impozitului în cazul unei remorci, al unei semiremorci sau rulote care nu face parte dintr-o combinaţie de autovehicule prevăzută la alin. (5).

Față de claritatea normelor fiscale arătate nu poate fi primită susținerea intimatului-pârât că relevanță principală ar prezenta masa totală autorizată a mijlocului de transport. Acest criteriu este unul subsidiar aplicabil în urma stabilirii categoriei de vehicul căreia îi corespunde mijlocul de transport deținut de contribuabil.

Nici Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal nu sunt de natură să legitimeze o altă concluzie, din moment ce potrivit pct. 113, „Pentru remorci, semiremorci şi rulote impozitul anual este stabilit în sumă fixă în lei/an, în mod diferenţiat, în funcţie de masa totală maximă autorizată a acestora”, în acord cu reglementarea din norma de bază, art. 263 alin. 6 Cod fiscal. Pct. 115. din aceleași Norme, potrivit căruia „Impozitul pe mijloacele de transport se stabileşte pentru fiecare mijloc de transport cu tracţiune mecanică, precum şi pentru fiecare remorcă, semiremorcă şi rulotă care are cartea de identitate a vehiculelor, chiar dacă acestea circulă în combinaţie” consacră regula potrivit căreia impozitul este datorat pentru orice mijloc de transport care are cartea de identitate, indiferent categoria acestuia (cu tracțiune mecanică sau remorcă, semiremorcă ori rulotă). Singura ipoteză în care s-ar aplica regimul de calcul instituit de art. 263 alin. 5 Cod fiscal este cea prevăzută de art. 114 pct. 2 din Normele metodologice, respectiv „în cazul combinaţiilor de autovehicule, a unui autovehicul articulat sau tren rutier, de transport marfă cu masa totală maximă autorizată egală sau mai mare de 12 tone, omologate ca atare prin cartea de identitate a vehiculului. În speță, însă, mijlocul de transport este omologat ca semiremorcă, și nu ca o componentă a unei combinații de autovehicule.

Ținând cont de cele de mai sus Curtea reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă va admite recursul dedus judecăţii, cu consecința casării hotărârii atacate, iar în urma rejudecării, ținând cont de limitele învestirii prin cererea de recurs, va admite în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei nr. 2/2013 și a Deciziei de impunere nr. 38258/26.11.2013, emise de pârât.

Cererea de stabilire corectă a impozitului anual datorat de societatea recurentă, pentru semiremorca menționată în decizia de impunere atacată, urmează a fi respinsă, pe de o parte, pentru că ţine de aprecierea exclusivă a autorității pârâte dacă înțelege să emită un nou act de stabilire a impozitului datorat, iar pe de altă parte, pentru că în momentul de față, în urma anulării Deciziei nr. 2/2013, nu subzistă situaţia premisă necesară sesizării instanţei, reprezentat de existenţa unei vătămări a unui drept sau interes legitim al persoanei.

Domenii speta

Spete similare