Nulitate act juridic

Prin decizia civilă nr. 302/03.05.2017, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B S.A. 

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1787 din 17.11.2016 Judecătoria RV a admis în parte, cererea de chemare în judecată având ca obiect acţiune în constatare şi pretenţii formulată de reclamanţii SA şi SM, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B S.A. RV şi B S.A. B.

A constatat  nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută la pct. 4.11.lit.b  din contractul de credit ipotecar nr. HL 19192/24.01.2008  privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului, începând cu luna februarie 2008 până în prezent.

A obligat pe pârâte la restituirea către reclamanţi a sumei de 15.254,84 CHF încasată cu titlu de comision de administrare şi a dobânzii legale calculată de la data  înregistrării cererii-14.07.2016 până la data restituirii efective, ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive prevăzută la pct. 4.11.lit.b  din contract.

A luat act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că Între reclamanţii SA în calitate de împrumutat şi  SM în calitate de codebitor şi  pârâta SC B SA RV (conform ştampilei aplicate pe contract), în calitate de creditor ipotecar, s-a încheiat contractul de credit nr.HL19192 din data de 24.01.2008 pentru un credit în sumă de 92.000 CHF.

  La art. 4.11. lit. b  din contract intitulat « Dobânzi şi comisioane » se stabileşte că împrumutatul va plăti băncii  un comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea  soldului creditului. 

Comisionul  lunar de administrare de 0,20% este evidenţiat in graficul de rambursare şi a fost perceput în perioada 27.02.2008 - până în prezent, în sumă totală de  15.254,84 CHF, aşa cum reiese din adresa nr.50.6A/7917/07.11.2016 eliberată de B B.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

 Conform art. 6 din aceeaşi lege, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Prin cererea formulată, reclamanţii au precizat suma corespunzătoare comisionului de administrare ca fiind de 16.000 CHF, pentru ca , la ultimul termen să fie de acord cu valoarea calculată de intimată, de  15.254,84 CHF.

Plecând de la modul general de formulare a clauzei prevăzute la pct.4.11. lit.b  din contractul nr.HL19192/24.01.2008  „pentru creditul acordat împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea  soldului creditului”, instanţa constată că o asemenea clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul discreţionar de a percepe acest comision, fără să fie instituită o obligaţie corelativă în sarcina sa, respectiv să se precizeze pentru ce anume servicii se percepe comisionul de administrare, servind doar intereselor băncii, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă  acel comision  este judicios dispus şi dacă era necesar şi proporţional scopului urmărit.

Instanţa mai constată că la data la care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca,  contractul încheiat fiind unul preformulat, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea împrumutatului să modifice sau sa înlăture vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.  Reclamanţii - împrumutat şi codebitor - nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă. 

Se mai reţine că scopul perceperii comisionului de administrare este neclar, pentru ca împrumutaţii să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume – destul de mari - cu titlu de comision de administrare, nefiind dovedit că reclamanţii au întârziat plata vreunei rate, care să necesite noi operaţiuni.

De asemenea, nici instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliată . Prin modul în care a fost redactată această clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea unui comision inutil.

În concluzie, instanţa apreciază că o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât are caracter abuziv, din perspectiva art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Clauza abuzivă compromite grav echilibrul contractual şi sancţiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută. Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocroteşte numai interese personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică, ce ocroteşte un interes colectiv, astfel că sancţiunea este nulitatea absolută.

Legea abilitează  instanţele de judecată să cenzureze contractul prin eliminarea clauzelor abuzive, manieră de control ce este specifică regimului juridic al nulităţii absolute.

În jurisprudenţa comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza şi din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întăreşte concluzia aplicării sancţiunii nulităţii absolute privind  clauzele abuzive .

Pentru considerentele expuse, instanţa va admite în parte cererea de chemare în judecată şi va constata nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută la pct.  4.11. lit.b  din contractul de credit ipotecar nr. HL 19192/24.01.2008  privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului, începând cu luna februarie 2008 până în prezent.

 În consecinţă, va obliga pe pârâte la restituirea către reclamanţi a sumei de 15.254,84 CHF încasată cu titlu de comision de administrare şi a dobânzii legale calculată de la data  înregistrării cererii-14.07.2016 până la data restituirii efective, ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive prevăzută la pct. 4.11.lit.b  din contract.

Cu privire la data de la care se calculează dobânda aferentă sumei ce se va restitui, instanţa consideră aplicabile dispoziţiile art. 1088 din vechiul Cod civil, conform căruia daunele-interese sunt debite din ziua cererii de chemare în judecată,  având in vedere  că acesta se afla în vigoare la data încheierii contractului de împrumut şi principiul neretroactivităţii legii civile.

În temeiul art. 453 Cod procedură va lua act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, apelanta-pârâtă B S.A., care a formulat critici pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare a arătat că referitor  la clauzele prevăzute la art 4.11lit. b din contractul de credit ipotecar nr. HL 19192/24.01.2008 referitoare la comisionul de administrare a creditului, prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al respectivei clauze cu motivarea că acest comision a fost perceput in baza unei clauze abuzive astfel, cum aceasta este calificata de art. 4 alin. 1 si 2 din Legea nr. 193/2000, comisionul nu este definit in cuprinsul convenţiei, nu se precizează daca este vorba de costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau daca reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de parata ca urmare a unei fapte a consumatorului.

A învederat faptul că, în contractele de credit încheiate între bancă şi clienţii săi, cuantumul comisionului de administrare nu este întotdeauna acelaşi, rezultă în mod clar caracterul negociabil al clauzei care l-a instituit. Astfel, din moment ce procentul acestui comision diferă de la un contract de credit la altul, rezultă că respectivul comision nu a fost impus împrumutaţilor, existând o negociere a acestui comision.

De asemenea, a arătat că soluţia primei instanţe este greşită întrucât acest tip de comision este prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor potrivit cărora, „in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi sa respecte următoarele reguli: in contractul de credit/depozit se vor menţiona si costurile de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad in sarcina consumatorului, daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane", devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Totodată, dreptul de a percepe comisionul de administrare a creditului este prevăzut si de O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, in cuprinsul art. 36 alin.3,potrivit căruia, „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/inregistrare/efectuarea de operaţiuni de către creditor in scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul in care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului".

Întrucât respectivul tip de comision este reglementat in cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate, nu era necesara definirea acestuia in cuprinsul contractului de credit. De asemenea, trebuie avut in vedere faptul ca accesând un credit de la o banca, se iniţiază o întreaga procedura ce presupune implicare de personal, de timp si de capital.

Pana a se ajunge la intrarea efectiva in posesia banilor si la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii: primeşte cererea de acordare a creditului, verifica documentaţia depusa in vederea acordării creditului, verifica îndeplinirea condiţiilor necesare in acest sens, ceea ce implica utilizare de personal, de timp si de bani din partea băncii. Pentru aceste serviciu care profita clientului împrumutat, este firesc ca si costurile sa fie suportate de client.

După acordarea creditului, stabilirea si calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare in cazul in care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activităţi de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal si resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie sa plătească banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului imprumutandu-i o suma de bani atunci cand acesta din urma are nevoie, ci insusi debitorul. Mai mult decât atât, respectivul comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade.

De asemenea, comisionul de administrare este determinat matematic în expresie procentuală, astfel încât orice stăpâneşte principiile de bază ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioadă de executare a contractului.

Cuantumul comisionului de adminstrare a fost evidenţiat atât în cuprinsul contractului, cât şi a graficelor de rambursare, iar respectivele grafice fac parte integrantă din contractului de credit. Astfel, întrucât pe fiecare pagină a graficelor de rambursare este menţionată valoarea comisionului de administrare, rezultă că acesta are un caracter clar şi inteligibil.

Chiar dacă nu a fost analizată efectiv de către prima instanţă, nu poate fi considerată îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie mai mult unul juridic, iar în cauza de faţă nu ne aflam într-o astfel de situaţie.

Nu se poate invoca nici reaua-credinţă a băncii, atât timp cât acest tip de comision era permis de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit. Întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis şi îşi găseşte suport normativ în dispoziţiile legale anterior menţionate, considerăm că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, intenţia părţilor de a stipula comisionul de administrare cu titlu de preţ al contractului este fără echivoc. Costul unui credit nu se compune numai din dobândă, ci şi din comisioane şi alte costuri conform art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr.48/2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din OG. nr. 21/1992 defineşte costul total al creditului ca fiind, „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale". Din aceste dispoziţii rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de administrare sunt incluse în noţiunea de preţ al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obictului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produse şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil"'.Dat fiind art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, precum şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin care se exclude preţul contractului de la analiza controlului abuziv, comisionul de administrare care este parte integrantă a costului creditului şi care a fost introdus de Bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanţă sub aspectul de a fi abuziv, în măsura în care clauze care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

In concluzie, clauza care stabileşte obligaţia de plata a unui comision de administrare nu este abuzivă, neindeplinind condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate reţine faptul ca intimatul nu a ştiut sau nu a înţeles ce servicii acoperă acest comision, cand acesta reflecta chiar operaţiunile in care el insusi a fost implicat in cadrul procedurilor de acordare si derulare a creditului.

Cu privire la solicitările reclamantei referitoare la obligare a subscrisei la restituirea sumelor plătite înţelegem sa facem următoarele precizări acţiuni principale in răspundere contractuala de drept comun sau unei acţiuni speciale privind declararea abuziva a unei clauze contractuale.

In ambele ipoteze, interpretând clauzele prevăzute in contractul de credit sau dupa caz, verificând valabilitatea acesteia, instanţa era chemata sa stabilească daca banca a perceput sau nu, cu titlu de dobânda variabila sau comisioane, vreo suma de bani fara acoperire contractuala, altfel spus, prima instanţa era chemata sa determine preţul corect al contractului de credit (comisionul de administrare fiind componenta esenţiala a preţului creditului).

Consecinţa care decurge in mod firesc din aceasta împrejurare era ca, pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, prima instanţa era ţinuta sa se raporteze strict la prevederile Contractului de credit.

Faţă de aceste împrejurări, solicitarea împrumutatului încalcă principiul libertăţii contractuale si principiul forţei obligatorii a contractului, pentru ca solicita instanţei sa dispună obligarea subscrisei la plata unor sume de bani ce au fost încasate in temeiul unui contract de credit valabil încheiat intre părţi.

Or, contractul pârtilor este guvernat de principiul forţei obligatorii caracterizat prin obligaţia pârtilor de a executa întocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aibă loc la termenele si in condiţiile stabilite prin contract si prin executarea cu buna credinţa a contractului conform art. 970 alin. l Cod civil de la 1864, aspect ce presupune o obligaţie de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligaţiilor pe care si le-au asumat.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 93 lit. d) teza I din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 3 alin. (2) si art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2000, precum si pe cele ale art. 466 - art. 470 Cod de procedura civilă, solicitând judecarea cauzei în lipsă.

Concluzionând, a solicitat  admiterea prezentului apel, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, in sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca neîntemeiată.

La data de 26.01.2017, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat in baza art. 480 alin. 1 Cod procedura civila, respingerea apelului declarat si  menţinerea sentinţei civile nr. 1787/17.11.2016, pronunţată de  Judecătoria RV.

A apreciat ca prima instanţa a pronunţat o soluţie temeinica si legala ,  având in vedere considerentele reţinute, in sensul ca dispoziţiile art. 4.11. lit.b din contractul de credit nr.HL19192 din data de 24.01.2008 conţin clauze abuzive, motiv pentru care s-a constatat nulitatea absolută a acestora si s-a dispus restituirea către noi a sumei de 15.254,84 CHF încasată cu titlu de comision de administrare.

Comisionul lunar de administrare de 0,20% este evidenţiat in graficul de rambursare şi a fost perceput în perioada 27.02.2008 - până în prezent, în sumă totală de 15.254,84 CHF, aşa cum reiese din adresa nr.50.6A/7917/07.11.2016 eliberată de B B, suma al cărei cuantum nu este contestat de nicio parte.

Restituirea sumei împrumutate a fost garantata de aceştia  cu ipoteca imobiliară asupra imobilului cumpărat din împrumut.

In mod corect prima instanţa a stabilit ca art. 4.11. lit.b din contractul de credit ipotecar nr.HL19192 din data de 24.01.2008 conţine clauze abuzive,avand in vedere dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

1. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

2.O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

3. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

In raport de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a reţinut in mod corect că , plecând de la modul general de formulare a clauzei prevăzute la pct.4.11. lit.b din contractul ipotecar nr.HLl9192/24.01.2008 „pentru creditul acordat împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului ", o asemenea clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul discreţionar de a percepe acest comision, fără să fie instituită o obligaţie corelativă în sarcina sa, respectiv să se precizeze pentru ce anume servicii se percepe comisionul de administrare, servind doar intereselor băncii, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă acel comision este judicios dispus şi dacă era necesar şi proporţional scopului urmărit.

S-a mai reţinut motivat că scopul perceperii comisionului de administrare este neclar, pentru ca aceştia, in calitate de împrumutaţi să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume , destul de mari, cu titlul de comision de administrare, nefiind dovedit că am întârziat plata vreunei rate, care să necesite noi operaţiuni.

Pe parcursul a 8 ani au  achitat băncii un comision de aproximativ 16.000 CHF , respectiv colosala suma de 72.000 lei, in afara de dobânda propriu-zisa, si de alte comisioane de acordare a creditului, de unde rezulta foarte clar dezechilibrul sub aspectul obligaţiilor contractuale.

In mod corect prima instanţa a mai reţinut că la data la care a fost încheiat acest contract, aceştia au acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul preformulat, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a le da posibilitatea să modifice sau să înlăture  vreuna dintre aceste clauze, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă.

In acest context, banca nu a dovedit că a negociat, în mod direct, această clauză cu intimaţii  şi nu au avut posibilitatea să modifice nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, in dezacord cu art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000.

Instanţa a sancţionat clauza abuziva cu nulitatea absolută, si in consecinţa le - a obligat pe pârâte la restituirea către reclamanţi a sumei de 15.254,84 CHF încasată cu titlu de comision de administrare şi a dobânzii legale calculată de la data înregistrării cererii-14.07.2016 până la data restituirii efective.

Art.9/3 lit.d teza I din OG nr.21/1992 invocata de apelante nu conţine o norma obligatorie pentru perceperea comisionului de administrare, iar constatarea ca abuziva a clauzei respective s-a reţinut ca urmare a înregistrării dezechilibrului contractual, a nenegocierii directe a acestei clauze intre parti, a neclarităţii acesteia, a dreptului discreţionar al băncii de a percepe acest comision, fără să fie instituită o obligaţie corelativă în sarcina sa, neprecizarea pentru ce anume servicii se percepe comisionul de administrare, imposibilitatea consumatorului de a verifica dacă acel comision este judicios dispus şi dacă era necesar şi proporţional scopului urmărit.

Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în raport de criticile şi apărările formulate prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul, va respinge apelul declarat pentru considerentele care vor succede.

Potrivit art. 4.11 lit. b  din contractul de credit ipotecar  nr. HL 19192/24.01.2008 încheiat între părţi, intimaţii în calitate de împrumutaţi se obligau să plătească apelantei comision de administrare lunară  a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului.

În baza acestor clauze, apelanta-pârâtă a  calculat în sarcina intimatului-reclamant şi a încasat de la acesta  suma de  15.254,84CHF reprezentând  comision de administrare, astfel cum rezultă din adresa nr.50.6A/7917/07.11.2016 eliberată de B  B.

Tribunalul apreciază  că  stabilirea prin contract a unui comision de administrare contravine dispoziţiilor  imperative ale  Legii nr. 193/2000 privind clauzele  din contractele încheiate  între comercianţi şi consumatori, care prin art.1 alin. 3 interzice stipularea  de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Având în vedere că legea menţionată  a fost adoptată pentru a transmite în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România  şi-a asumat  obligaţia transpunerii  şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o  interpretare  care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei  stipulării  unor clauze abuzive în contractele  încheiate între comercianţi şi consumatori  poate asigura  atingerea scopului urmărit  de legiuitor , aceea de a descuraja stipularea  unor clauze dezavantajoase  pentru consumatori, în cuprinsul  unor condiţii generale impuse acestora.

Astfel,  art. 4 din Legea 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor

Prin urmare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că, pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiţii: (1)  clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; (2)  prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar  dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei credinţe.(3) clauza a fost formulată într-o manieră clară şi inteligibilă

În privinţa caracterului nenegociat al clauzelor contractuale instanţa are în vedere, în primul rând, dispoziţiile legale din legislaţia specială internă (art. 4 alineatele 2 şi 3 din Legea 193/2000) potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze au fost negociate direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului,  deoarece părţile nu se află pe poziţii de egalitate, nici în ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici în ce priveşte puterea de negociere,  apelanta-pârâtă fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar  intimaţii-reclamanţi  fiind simple  persoană fizică care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoştinţă de cauză, contractul, ci doar să-l semneze sau nu.

Simpla informare a intimaţilor - reclamanţi  în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudenţa CJUE şi a Instanţei Supreme, fiind în concordanţă cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de comercianţi, fiind de datoria comerciantului (în prezent profesionistului) de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei.”

De asemenea, art.1 lit. i din anexă prevede că este considerată  clauză abuzivă  clauza care obligă  consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite comerciant.

În speţă, contractul încheiat de apelanta-pârâtă cu  intimaţii-reclamanţi,  este un contract standard, preformulat, condiţiile  generale ale contractului fiind stabilite în mod unilateral de  către instituţia bancară.

Mai mult, aceasta din urmă nu a pretins şi nici nu a făcut dovada că o astfel de clauză preformulată a fost direct negociată direct cu intimaţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi.

În condiţiile, în care alin. 3 al art. 4 din Legea nr.193/200  instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţia poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În acest sens sunt şi prevederile art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede că se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul cauzei.

Pe cale de consecinţă instanţa de apel  apreciază ca şi prima instanţă  că în cauză apelanta - pârâtă nu a probat  caracterul negociat al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare prevăzute la  art.4 .11 lit. b  din contractul de credit, în sensul că intimaţii –reclamanţi au fost corect şi detaliat informaţi asupra faptului că, în pofida caracterului preformulat, standardizat al contractului, aceştia  aveau  posibilitatea de a negocia şi influenţa conţinutul acestor clauze sub aspectul naturii clauzei  şi a procentului comisionului de administrare,  ce urma  a fi perceput.

Faţă de cele reţinute şi având în vedere că legea interzice în mod expres şi imperativ  stipularea clauzelor abuzive în contractele  încheiate cu consumatorii, Tribunalul, apreciază ca şi instanţa de fond  că sancţiunea ce intervine este aceea a  nulităţii absolute a unor astfel de clauze

Întrucât nulitatea clauzei operează retroactiv, de la data încheierii contractului, în mod judicios a apreciat instanţa de fond că intimaţii reclamanţi sunt  îndrituiţi la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în temeiul unei clauze nule,  fiind necesară repunerea părţilor în situaţia anterioară, asemănător situaţiei în care respectiva clauză nu ar fi existat.

În consecinţă, în baza art. 480 alin.1 Cod  procedură civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare