Procedura insolvenţei

Potrivit art. 169 al. 1 din Legea 85/2014, se cere condiţia expresă la atragerea răspunderii ca faptele să fi cauzat starea de insolvenţă. Este subliniată astfel una dintre condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă şi starea de insolvenţă.

Prin Decizia civilă nr. 100/A/03.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 793/24.10.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. …, cu reţinerea următoarelor considerente:

Prin sentinţa anterior menţionată pronunţată de Tribunalul Arad s-a respins cererea formulată de creditoarea reclamantă împotriva pârâtului, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei  – societate în insolvenţă.

Analizând acţiunea, precum şi actele de la dosar, judecătorul sindic a constatat că prin sentinţa civilă nr. 202/07.03.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. … a fost respinsă cererea formulată de debitoarea falită şi a fost admisă cererea formulată de creditoarea sa, fiind deschisă procedura generală a insolvenţei faţă de debitoare.

Cu această ocazie, a fost desemnat administratorul judiciar care să administreze procedura insolvenţei debitoarei şi au fost stabilite obligaţiile fostului administrator statutar de predare a bunurilor şi actelor societăţii practicianului în insolvenţă.

Judecătorul-sindic a constatat că, în baza actelor societăţii insolvente a fost întocmit Raportul de cauze şi împrejurări care au dus la starea de insolvenţă a societăţii debitoare, care a fost depus la dosarul de bază şi publicat la B.P.I., prin care administratorul judiciar desemnat conform celor de mai sus, agreată de reclamantul din cauza de faţă, nu a reţinut nicio culpă în ajungerea societăţii în starea de insolvenţă, dimpotrivă, a subliniat faptul că societatea a ajuns în stare de insolvenţă datorită contextului general naţional şi a obiectului de activitate al debitoarei – agricultură.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate, potrivit art. 248 Cod procedură civilă, judecătorul-sindic a constatat că acestea nu vor putea fi analizate în condiţiile în care  întâmpinarea nu a fost însuşită prin semnătură de nimeni şi s-a pus în vedere acest aspect părţii.

Mai mult, dispoziţiile art. 200 cod procedură civilă nu îşi au aplicabilitatea în procedura insolvenţei, potrivit art. 66, alin. 10 din Legea nr. 85/2014 şi a hotărârilor de unificare a practicii judiciare care au avut loc la nivelul Curţilor de Apel din România.

Reclamanta, după înregistrarea cererii, a formulat anumite precizări solicitate de către judecătorul-sindic la înregistrarea dosarului, depunând dovada calităţii de reprezentant legal al societăţii reclamante, menţionând numele şi prenumele pârâtului şi descriind o parte dintre faptele pe care aceasta le consideră ca fiind de natură să atragă răspunderea personală a fostului administrator statutar. Având în vedere că lipsurile constatate la înregistrarea cererii au fost îndepărtate, judecătorul-sindic a respins excepţia de nulitate privind forma cererii ca rămasă fără obiect.

Astfel, reclamanta, făcând o analiză a activităţii debitoarei, a precizat că au fost identificate mai multe categorii de cauze care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, potrivit raportului de cauze şi împrejurări întocmit de administratorul judiciar. În ceea ce priveşte poziţia financiară a societăţii debitoare, structura activului şi pasivului reflectă o situaţie nefavorabilă, deoarece, în timp ce evoluţia elementelor de activ urmează un trend preponderent descrescător, gradul de îndatorare al întreprinderii creşte. Din punctul de vedere al ratelor de structură ale pasivului, firma debitoare se află în mare dificultate, deoarece nivelul autonomiei financiare este extrem de scăzut iar gradul optim.

Societatea debitoare nu prezintă un nivel al echilibrului financiar satisfăcător, în opinia reclamantului, valoarea înregistrată la nivelul indicatorilor de activitate, per ansamblu, demonstrând o diminuare a eficienţei cu care sunt utilizate activele debitoarei. În această situaţie se poate spune că o diminuare a unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, denotă un interes personal al pârâtului de a continua activitatea societăţii debitoare, întrucât gradul crescător al îndatorării debitoarei ar fi trebuit să impună o limitare sau restructurare a activităţii şi nu continuarea în acelaşi mod defectuos.

Referitor la obiectul cererii a menţionat că a solicitat atragerea la răspundere patrimonială a pârâtului, în baza art. 169 al. 1 lit. a, c, d şi e din Legea nr. 85/2014.

Cu titlu preliminar, judecătorul-sindic a constatat că reclamanta are calitatea de creditor majoritar în procedură, prin urmare îndeplineşte cerinţa de cvorum, potrivit art. 169, alin. 2 din Legea nr. 85/2014 „Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.”

De asemenea, era îndeplinită condiţia ca administratorul judiciar să nu fi formulat el însuşi o cerere.

Judecătorul-sindic a constatat însă că referirile reclamantei sunt de ordin general, fără a extinde motivarea până la a arăta în ce constau, în mod efectiv faptele reclamate, fără a menţiona în ce categorie din faptele prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2016 se încadrează efectiv fiecare dintre faptele reclamate, care este vinovăţia şi în ce anume constă aceasta, ce prejudiciu a adus efectiv fiecare dintre faptele reclamate şi care sunt probele care demonstrează cele susţinute.

S-a făcut referire la faptul că a fost continuată activitatea societăţii în folos propriu, dar nu s-a menţionat în ce a constat acest folos propriu, iar judecătorul-sindic nu deţine mijloacele pentru a o determina.

Mai mult, reclamanta deşi a afirmat că ştie care este obiectul de activitate al debitoarei, consideră culpabilă chiar atitudinea pârâtului de a nu cere deschiderea procedurii insolvenţei, ori, în agricultură, perioada dintre însămânţare şi strângerea recoltei este una destul de îndelungată, ceea ce nu poate duce la concluzia unei culpe. Pe de altă parte, este cunoscut faptul că în agricultură anii nu sunt identici, de foarte multe ori producţia agricolă având o strânsă legătură cu evoluţia meteorologică, a climei, diferită de la un an la altul, iar producţia dintr-un an poate acoperii pierderile din anul precedent.

Nu în ultimul rând, judecătorul-sindic a mai constatat că debitoarea insolventă, prin pârât, a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul sentinţei de deschidere a procedurii mai sus menţionată, aceasta fiind respinsă la vremea respectivă pentru că nu se afla în stare de judecată, în timp ce cererea creditoarei-reclamantă în cauza de faţă era în stare de judecată, chiar dacă era formulată cu 4 zile după cererea debitoarei însăşi.

Pentru ca o acţiune de genul celei  analizate să fie admisă, se impunea ca cel care formulează cererea să facă dovada existenţei cumulative a faptei, a culpei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu, o astfel de răspundere fiind cea mai apropiată de răspunderea civilă delictuală reglementată de codul civil. Singura particularitate care trebuia demonstrată, era aceea că toate aceste elemente trebuiau să aibă ca rezultat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Ori, pe lângă faptul că nu s-a motivat fiecare componentă aici descrisă, s-a făcut dovada doar a propriei creanţe, s-a cerut ca întreaga masă pasivă să fie considerată prejudiciu.

Nu au existat dovezi cu privire la vinovăţia pârâtului şi nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate directă cu apariţia stării de insolvenţă.

Judecătorul-sindic a mai constatat că managementul defectuos este menţionat de mai multe ori în acţiune, dar o astfel de faptă nu atrage răspunderea prin art. 169 din lege.

S-a invocat continuarea unei activităţi în folos propriu, fără a se arăta în ce constă acel folos propriu, prin urmare, judecătorul-sindic neputând determina elementele răspunderii civile prevăzute de art. 169, lit. a şi c din Legea nr. 85/2014, a respins cererea formulată în baza acestei fapte. De asemenea, la lit. a din textul legii invocat se menţionează că „au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane”, dar nu se menţionează nici un aspect privind asemenea fapte şi nu se aduc probe în sprijinul acesteia.

S-a invocat lit. d) a art. 169 din Legea nr. 85/2014” au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă”. Prezumţia este relativă, în condiţiile în care, din raportul de cauze rezultă că actele societăţii şi bunurile acesteia au fost predate administratorului judiciar astfel cum acesta a solicitat. Mai mult, chiar în cerere reclamanta s-a contrazis când a afirmat că actele nu au fost predate, în timp ce a redat pasaje din raport cu privire la ceea ce rezultă din aceste acte. În consecinţă, judecătorul-sindic a respins cererea formulată pentru acest motiv.

 S-a invocat, de asemenea, lit. e) din art. 169 din Legea nr. 85/2014 au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia, dar, de asemenea, nici măcar nu s-au invocat astfel de aspecte, nici nu le-a demonstrat, motiv pentru care s-a respins cererea şi în legătură cu acest aspect.

Împotriva sentinţei civile nr. 793/24.10.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 271/108/2016/a2 a formulat apel reclamanta creditoare prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei civile atacate, iar prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună admiterea cererii de atragere la răspundere patrimonială a pârâtului, în baza art. 169 alin 1 lit. a), lit. c),lit. d) şi lit. e) din Legea 85/2014.

În motivare, apelanta a arătat că în mod eronat instanţa a afirmat faptul că nu s-a făcut dovada existentei cumulative a faptei, a culpei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu, toate împreuna reprezentând rezultatul ajungerii societăţii în stare de insolvenţă.

Apelanta a contrazis cele susţinute de instanţă, arătând că fapta şi prejudiciul existau din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi al emiterii facturii fiscale privind vânzarea utilajului precum şi a accesoriilor, prin simplul fapt că pârâta debitoare avea cunoştinţă de faptul că nu deţine disponibil pentru a fi încasat de către apelantă, prin urmare culpa, respectiv vinovăţia pârâtei debitoare fiind mai mult decât evidentă pentru că nu a întreprins nici un demers pentru a diminua paguba, respectiv prejudiciul produs.

De asemenea, apelanta a precizat şi faptul că de la data notificării cu privire la debitul restant nu a depus nici cea mai mică diligenţă pentru a reuşi achitarea debitului eşalonat sau măcar o parte din el, fapt ce denotă clar intenţia acesteia de a rămâne cu bunurile achiziţionate fără a achita preţul acestora într-un viitor apropiat. Pentru pârâta-debitoare intrarea în insolvenţă a fost cea mai simplă cale de a se spală pe mâini de existenta datoriilor restante şi de a declara ca nu are active pentru a putea să îşi achite pasivul sau măcar o parte din el.

Apelanta a mai susţinut faptul că pârâtul debitor nu este la prima societate pe care o aduce în stare de insolvenţă şi inevitabil la stadiul de societate radiată, de aici putându-se deduce că acesta nu urmăreşte decât să prejudicieze colaboratorii cu care desfăşoară relaţii comerciale, aducându-şi doar beneficii atât personal cât şi societăţii pe care o deţine şi o conduce în calitate de administrator societar. Administratorul judiciar în Buletinul procedurilor de Insolvenţă nu precizează care sunt cauzele care au dus la starea de insolvenţă, fiind doar un anunţ cu acest raport, în rest nu este specificat absolut nimic cu privire la actele contabile, cu suma activului existent cât şi cu suma pasivului. După cum este lesne de observat administratorul judiciar /lichidatorul a redactat, însă nu a publicat în BPI raportul care a condus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei şi asta după ce a intrat în posesia tuturor actelor cum s-a consemnat.

Administratorul judiciar nu a făcut nicio menţiune cu privire la utilajul achiziţionat de către pârâta-debitoare de la apelantă, daca acest bun se afla în proprietatea societăţii, respectiv daca a fost vândut, cu ce suma şi ce s-a achitat din suma respectivă. Bunurile mobile nu au făcut obiectul vânzării, nu se regăsesc în patrimoniul debitoarei şi nici nu a fost indicat un demers prin care s-a încercat recuperarea acestora de la terţi pe calea instanţelor de judecată. Administratorul judiciar nu şi-a îndeplinit atribuţiile în conformitate cu legea, respectiv că acesta îl favorizează pe pârât pentru a beneficiat în continuare de bunurile societăţii în nume propriu continuând prejudicierea apelantei.

Apelanta solicită  instanţei să îi pună în vedere atât pârâtului debitor cât şi administratorului judiciar să arate situaţia bunului achiziţionat şi a accesoriilor acestuia, dacă acesta încă se află în patrimoniul debitorului şi să se dispună valorificarea acestuia şi astfel, acoperirea unei părţi din prejudiciu, respectiv dacă bunul a fost vândut, urmărirea acestuia şi aducerea înapoi în patrimoniul debitorului pentru a putea fi valorificat.

Apelanta a susţinut că bunurile ce au fost achiziţionate de către pârât au fost folosite în scopul de a-i produce venituri personale şi că la masa credală a debitoarei au fost înscrişi doi creditori, apelanta şi finanţele publice, pârâta-debitoare înţelegând să producă prejudiciul doar apelantei în baza singurului contract de achiziţii semnat. Înainte de înregistrarea cererii de insolvenţă la solicitarea apelantei, aceasta a primit un angajament de plată care nu a fost respectat.

În lipsa documentelor care să dovedească modul în care bunurile ce au făcut obiectul vânzării ori au ieşit din firmă, apelanta a considerat că pârâtul a acţionat cu vinovăţie, premeditând această situaţie încă de la data achiziţiei acestor bunuri, neavând intenţia de a plătii, dorind încă de la început să lichideze societatea după achiziţionarea acestora conform prevederilor legii insolvenţei.

Intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat ca fiind nefondat, în considerarea sentinţei atacate, cu cheltuieli de judecată.

În apărare a arătat că prin sentinţa atacata Tribunalul Arad a respins ca nefondată cererea formulata de creditorul-reclamant, motivarea cererii fiind de ordin general, fără a extinde motivele acţiunii la arătarea în concret în ce constau faptele reclamate, fără a menţiona în ce categorie din faptele prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014 se încadrează efectiv faptele reclamate, care este vinovăţia şi în ce anume constă aceasta, ce prejudiciu a adus efectiv fiecare dintre faptele reclamate şi care sunt probele care demonstrează cele susţinute.

De altfel, în mod similar este formulat şi apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cererile inserate în cuprinsul motivelor de apel fiind inadmisibile, având în vedere faptul ca procedura insolvenţei a fost închisă faţă de societatea debitoare, iar aceasta a fost radiată din evidentele registrului comerţului, astfel încât ar fi imposibilă întoarcerea bunurilor în patrimoniul societăţii lipsite de personalitate juridica şi de capacitate de folosinţă.

Intimatul-pârât a apreciat că în mod corect instanţa de fond a constatat în urma analizării motivelor cererii şi a materialului probator ca:

-În cerere nu s-a menţionat în ce anume a constat activitatea desfăşurată în interes propriu;

-Faţă de obiectul de activitate desfăşurat de societatea debitoare nu se poate reţine culpa pârâtului de a nu solicita deschiderea procedurii mai devreme din moment ce este notoriu faptul că în agricultură perioada lucrărilor se extinde la durata anului agricol şi raportat la faptul că debitoarea a formulat cerere de deschidere a procedurii insolventei;

-Creditoarea nu motivează fiecare componentă a răspunderii patrimoniale pe care o solicită a fi antrenată (existenta cumulativă a faptei, culpei, prejudiciului, a legăturii de cauzalitate urmate de producerea rezultatului constând în deschiderea procedurii insolvenţei);

-Creditoarea, în mod nejustificat a solicitat ca întreaga masă a pasivului să fie considerată prejudiciu;

-Nu exista dovezi privind vinovăţia paratului, iar acesta nu a încălcat regulile financiar contabile pentru a se retine în sarcina sa săvârşirea faptei prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, astfel cum rezulta din Raportul administratorul judiciar desemnat asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, prin care se concluzionează după analiza situaţiei financiare a debitoarei faptul că : „Starea de insolvenţă a societăţii a fost generată de scăderea semnificativă a activităţii economice în piaţa utilajelor, societatea nemaiavând resurse umane şi financiare necesare susţinerii acesteia", neidentificându-se elemente de natura a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Ulterior, prin apelul declarat, debitoarea invocă, contrar celor susţinute prin cererea formulată şi precizată în fata primei instanţe, că în calitate de reprezentant al societăţii debitoare, ar fi solicitat deschiderea procedurii insolvenţei pentru a realiza un beneficiu în interes propriu, aceasta „fiind cea mai simpla cale de a se spală pe mâini de existenţa datoriilor restante"... în condiţiile în care creditoarea a mai formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, respinsă, iar ulterior procedura insolvenţei a fost deschisa ca urmare a cererii creditoarei în prezentul dosar.

Intimatul a mai arătat că este falsă şi afirmaţia cu privire la faptul că intimatul ar fi determinat deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de o alta societate pe care ar fi reprezentat-o.

În concluzie, a mai arătat că prima instanţa a analizat şi respins în mod temeinic cererea creditoarei, în cauză nefiind incidente niciuna din situaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței şi de insolvență. A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205 Cod pr. civ. şi art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței şi de insolvenţă.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Apelanta-creditoare a solicitat atragerea răspunderii pârâtului-intimat cu motivarea că organele de conducere ale debitoarei-intimate au dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, că nu a fost ținută în bună regulă evidența contabilă și nu au fost folosite sumele din ultimele raportări contabile pentru acoperirea datoriilor.

În apel, a menționat că rezultă îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii pârâtului-intimat prim simplul fapt că avea cunoștință că debitoarea-intimată nu deținea disponibil pentru biletul la ordin emis. De asemenea, arată că nu s-a depus nicio diligență pentru achitarea debitului eșalonat, sau a unei părți din acesta.

Potrivit art. 169 al. 1 lit. a,c,d,e din Legea 85/2014, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.

Pentru atragerea răspunderii pârâtului-intimat în temeiul art. 169 alin. 1 din Legea 85/2014 este necesar, mai întâi, să se dovedească săvârșirea de către acesta a uneia dintre faptele menționate.

De asemenea, se poate observa că, potrivit art. 169 al. 1 din Legea 85/2014, se cere condiţia expresă, ca faptele să fi cauzat starea de insolvenţă. Este subliniată astfel una dintre condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă şi starea de insolvenţă.

Faptele prevăzute în această normă nu sunt apte prin ele însele să provoace starea de insolvenţă, neputându-se stabili o relaţie de necesitate între acestea şi insolvenţă, context în care sarcina probei revine celui care o invocă, prezumţiile legale fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță, nu s-a făcut vreo dovadă că pârâtul-intimat a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice ori a mărit în mod fictiv pasivul acesteia.

În ceea ce privește aspectele privitoare la ținerea contabilității, în mod judicios prima instanță a observat că în raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței administratorul judiciar menționează că i-au fost puse la dispoziție documentele contabile ale societății. Se mai arată că starea de insolvență a debitoarei a fost generată de scăderea semnificativă a activității economice în piața utilajelor, societatea nemaiavând resurse umane și financiare necesare susținerii activității.

De asemenea, nu este dovedită nici legătura de cauzalitate dintre asemenea fapte și starea de insolvență a debitoarei.

Simplul fapt al neachitării unei facturi fiscale sau al emiterii unui bilet la ordin ce nu a putut fi valorificat nu este suficient prin el însuși pentru atragerea răspunderii în temeiul art. 169 din Legea 85/2014, creditorii prejudiciați urmând să își valorifice drepturile în procedura insolvenței. Este necesar să se dovedească că o asemenea faptă poate fi încadrată în ipotezele prevăzute de lege și că a provocat starea de insolvență a debitoarei.

Față de cele de mai sus, reținând că prima instanță a pronunțat o soluție temeinică și legală, Curtea a respins apelul ca nefondat.

În baza art. 451-455 din Codul de procedură civilă, a obligat apelanta să-i achite intimatului pârât suma de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial.

Domenii speta

Spete similare