Plângere contravenţională

Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin la data de 28.10.2015 sub nr. de mai sus, petentul P M a solicitat în contradictoriu cu de intimata Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mureş – Serviciul Rutier – B.D.N.E. anularea procesului-verbal seria PMSX nr. 0053889 din 12.09.2015, exonerarea de la plata amenzii şi înlăturarea punctelor de penalizare.

În fapt, petentul a arătat că a fost amendat contravenţional pentru faptul că în ziua de 12.09.2015, în jurul orelor 12.30 a depăşit viteza legală de deplasare pe drumurile publice. În concret, a arătat că a fost oprit în afara localităţii de un agent de poliţie care i-a comunicat că a ar fi circulat pe raza localităţii Lunca cu viteza de 98 km/h. A precizat că la faţa locului erau oprite mai multe autoturisme, iar persoana care a aplicat sancţiunea nu este aceeaşi cu cea care a întocmit actul sancţionator.

Sub aspectul legalităţii procesului-verbal, a arătat că agentul constatator al faptei nu o consemnat în mod complet obiecţiunile contravenientului şi nici nu a fost consemnat vreun martor asistent. De asemenea, a mai susţinut că agentul constatator nu a consemnat în mod complet calitatea şi instituţia din care face parte.

A susţinut că procesul-verbal i-a fost comunicat prin poştă, la data de 15.10.2015, când a găsit actul în cutia poştală, fără însă a exista vreo semnătură de primire sau un martor care să ateste legalitatea procedurii de comunicare. În acest context, a invocat prescripţia sancţiunii principale a amenzii, în conformitate cu prevederile art. 112 alin. 2 din OUG nr. 195/2002, coroborate cu cele ale art. 14 alin.1 din OG nr. 2/2001.

În drept, petentul a invocat art. 16 din OG nr. 2/2001, art. 48, art. 49, art. 118 alin.1 din OUG nr. 195/2002, art. 121 alin.1 din R.A.OUG nr. 195/2002.

În probaţiunea, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri depunând în acest sens, în copie, procesul-verbal contestat şi dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare.

Plângerea a fost legal timbrată cu suma de 20 lei (f. 12), reprezentând taxa judiciară de timbru, conform art. 19 din OUG nr. 80/2013.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată şi menţinerea procesului-verbal de contravenţie ca legal şi temeinic întocmit, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că potrivit art. 121 alin. 1 din R.A.OUG nr. 195/2002, conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă, iar fapta constatată prin procesul-verbal este dovedită prin raportul agentului constatator şi înregistrarea video a faptei, efectuată cu aparatul radar.

Intimata a mai adăugat că procesul-verbal se bucură de prezumţia de legalitate şi temeinicie până la proba contrară, arătându-se că poliţiştii rutieri sunt specializaţi şi anume desemnaţi să constate şi că sancţioneze abaterile participanţilor la trafic, iar sancţiunea are un rol represiv cât şi un rol preventiv.

Cu privire la proporţionalitatea sancţiunii, a precizat că înlocuirea amenzii cu avertismentul nu este oportună faţă de valoarea socială protejată şi periculozitatea faptei.

În drept, intimata a invocat prevederile art. 223 şi art. 411 alin.2 CPC şi dispoziţiile OG nr. 2/2001, solicitând şi judecarea în lipsă a cauzei.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, depunând în acest sens în conformitate următoarele înscrisuri: originalul procesului-verbal contestat; imagini video stocate pe suport magnetic tip CD reprezentând înregistrare video-radar; atestat operator radar; buletinul de verificare metrologică a aparatului radar, confirmarea de primire a procesului-verbal; cazierul auto al petentului; adresă S.R. Mureş: adresă către Primăria Cluj-Napoca de sistare a debitului.

Petentul legal citat a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat solicitările formulate prin plângere. De asemenea, a subliniat că prin actul sancţionator nu i-a fost aplicată şi sancţiunea suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice, astfel cum susţine intimata în întâmpinare.

Sub aspect probatoriu, instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar de către părţi şi proba cu imaginile video, depusă de către intimată, apreciind aceste probe ca fiind pertinente, concludente şi utile pentru soluţionarea cauzei. 

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin procesul-verbal seria PMSX nr. 0053889/12.09.2015, întocmit de un agent din cadrul intimatei, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 945 lei şi 6 puncte de penalizare, pentru că în data de 12.09.2015, ora 12:41, a condus autoturismul marca VW cu nr. CJ.98.MSP, pe DN 15 A E 578, km 12, pe raza localităţii Lunca, jud. Mureş, cu viteza de 98 km/h pe un sector de drum limitat la 50 km/h, fiind înregistrat de aparatul radar marca TRCUAM, seria TC 001911, contravenţie prevăzută de art. 121 alin. 1 din R.A.OUG nr. 195/2002.

Procesul-verbal nu a fost semnat de contestator la data întocmirii, fiind însă consemnate obiecţiunile acestuia: ”Nu cred că am avut viteza asta în localitate”.

În drept, potrivit art. 121 alin. 1 din R.A.OUG nr. 195/2002, conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circula şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare.

Totodată, potrivit art. 108 alin.1 lit. d pct. 3 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda şi cu aplicarea a 6 puncte de penalizare, fapta de a depăşi cu 41-50 km/h viteza maximă admisă pe sectorul de drum respectiv pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic. Potrivit art. 49 al. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, viteza maximă admisă în localităţi este de 50 km/h.

Conform art. 34, alin.1 din OG nr. 2/2001, instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea  verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.

I. Instanţa constată că plângerea a fost introdusă cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 31 din OG nr. 2/2001, având în vedere actele de la dosar şi următoarele considerente.

Potrivit art. 31 alin.1 din OG nr. 2/2001, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.

Dispoziţiile legale citate prevăd două momente de la care termenul de 15 zile începe să curgă, respectiv momentul înmânării sau cel al comunicării procesului-verbal de contravenţie. În speţă, faţă de refuzul petentului de a semna procesul-verbal cu ocazia întocmirii, instanţa urmează a analiza modul în care actul contestat a fost ”comunicat” contravenientului.

Procedura de comunicare a actului sancţionator nu prezintă relevanţă doar pentru curgerea termenului de decădere prevăzut pentru introducerea plângerii contravenţionale, ci şi cu privire la prescripţia executării sancţiunii contravenţionale, aspect de altfel invocat de petent.

În consecinţă, instanţa reţine că normele ce reglementează prescripţia executării sancţiunii contravenţionale sunt de interes general în sensul că vizează activitatea agentului constatator ca reprezentant al statului, fiind, totodată, edictate în favoarea contravenientului.

În acest sens, exigenţa comunicării actului sancţionator în termenul legal este necesară pentru respectarea securităţii raporturilor juridice, precum şi pentru respectarea celerităţii executării sancţiunilor contravenţionale, astfel încât contravenientul să fie atenţionat, într-un termen rezonabil stabilit de legiuitor, că a săvârşit o contravenţie. În plus, instituirea unui asemenea termen special de prescripţie are şi un rol preventiv, de a avertiza autoritatea asupra consecinţelor necomunicării actului în intervalul prevăzut de lege, iar pe de altă parte de a sancţiona comportamentul acesteia, atunci când termenul a fost în mod culpabil depăşit fără a se proceda la comunicarea legală a procesului-verbal de contravenţie.

Concluzionând, instanţa reţine că agentul constatator este obligat să comunice procesul-verbal de contravenţie în termenul stabilit de legiuitor, iar în cazul nerespectării acestui termen, instanţa, din oficiu, poate invoca acest motiv de nulitate al procesului-verbal de contravenţie, întrucât agentul constatator nu poate amâna sine die executarea sancţiunii.

Potrivit art. 26 alin. 3 din OG nr. 2/2001 în forma în vigoare conform modificării operate prin OG nr. 5/2015, „în cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia, precum şi a înştiinţării de plată se face de către agentul constatator în termen de cel mult două luni de la data încheieri”.

În speţă, analizând actele de la dosar, instanţa reţine că intimata a făcut dovada comunicării în mod legal a procesului-verbal de contravenţie.

Potrivit art. 27 din OG nr. 2/2001 „comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operaţia de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor”.

Deşi din redactarea textului legal citat, conjuncţia ”sau” pare că instituie un caracter alternativ între cele două modalităţi de comunicare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor OG nr. 2/2001, şi având în vedere şi importanţa drepturilor ocrotite prin instituirea măsurii de comunicare a procesului-verbal, se poate conchide că procedura de comunicare prin poştă, cu aviz de primire, primează şi este necesar a fi îndeplinită, prealabil comunicării prin afişare. Aceasta din urmă este incidentă atunci când procedura de comunicare prin poştă nu a fost eficientă.

Doar din această perspectivă de subsidiaritate, îndeplinirea procedurii de comunicare prin afişare poate fi aptă să producă efectele juridice prevăzute de lege şi să satisfacă exigenţele procedurale care să asigure exercitarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la apărare, întrucât astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa CEDO, Convenţia nu protejează drepturi teoretice, ci efective şi concrete.

De asemenea, instanţa are în vedere şi cele statuate de ICCJ prin Decizia în recurs în interesul legii nr. 10/2013, respectiv faptul că  modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată, prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire.

În concret, intimata a făcut dovada depunerii diligenţelor necesare în vederea comunicării actului sancţionator prin scrisoare recomandată la data de 15.09.2015 conform confirmării de primire de la fila 47. Ulterior comunicării prin scrisoare recomandată, intimata a recurs în mod justificat la procedura afişării procesului-verbal la data de 15.10.2015, în interiorul termenului de două luni prevăzut de lege, întocmind în acest sens procesul-verbal de la fila 45.

Referitor la întocmirea procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de afişare, instanţa constată că acesta, într-adevăr, nu cuprinde datele şi semnătura unui martor asistent, însă apreciază că acest viciu nu este apt să atragă nulitatea procedurii de comunicare în întregul ei. Astfel, prin plângerea formulată, petentul a admis că a descoperit procesul-verbal, la câteva zile de la depunerea în cutia poştală, nefiind deci invocată şi dovedită nici o vătămare faţă de lipsa unui martor care să ateste procedura de comunicare.

Având în vedere circumstanţele concrete anterior expuse, petentul a fost în măsură să introducă plângerea contravenţională la data de 28.10.2015, cu respectarea termenului legal de 15 zile, ataşând în copie procesul-verbal încheiat la data de 12.09.2015, fiind fără echivoc că acesta a intrat în posesia actului sancţionator în interiorul termenului de două luni prevăzut de lege pentru comunicarea procesului-verbal.

Aşadar, apărarea petentului referitoarea la neregularitatea procedurii de comunicare a procesului-verbal (procedură îndeplinită la data de 15.10.2015) este una formală şi lipsită de esenţă, atât timp cât exerciţiul dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la apărare nu a fost limitat prin comunicarea în acest mod a actului sancţionator.

Judecătoria consideră, astfel, că au existat diligenţele necesare din partea organului sancţionator pentru conservarea dreptului de a obţine executarea sancţiunii şi pentru îndeplinirea obligaţiei legale de comunicare.

Mai mult, instanţa mai arată că respectarea drepturilor contravenientului trebuie asigurată în acord cu interesul general reprezentat de punerea în executarea a sancţiunilor contravenţionale aplicate de agenţii statului în exerciţiul funcţiunii. Astfel, nu pot fi validate comportamentele abuzive din partea persoanelor sancţionate contravenţional care, amânând ori refuzând primirea corespondenţei, pot determina depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Prin urmare, instanţa reţine că termenul de prescripţie al executării sancţiunii contravenţionale nu s-a împlinit, agentul constatator realizând comunicarea actului în interiorului termenului legal.

II. La analiza din oficiu a legalităţii procesului-verbal de contravenţie atacat, prin prisma art. 16 şi 17 din OG nr. 2/2001, instanţa constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale indicate, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu. Procesul-verbal încheiat cuprinde numele, prenumele, calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, data şi locul săvârşirii faptei, semnătura agentului.

Descrierea faptei contravenţionale respectă cerinţele impuse de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, agentul constatator indicând, în concordanţă cu aceste dispoziţii legale, locul, data şi ora săvârşirii faptei, precum şi împrejurările comiterii acesteia.

Locul săvârşirii contravenţiei a fost clar indicat de către agentul constatator în procesul-verbal de contravenţie ca fiind în localitatea Lunca, pe DN 15 A E578, km 12, astfel că instanţa poate efectua un control efectiv al temeiniciei faptei reţinute în actul sancţionator.

Referitor la semnătura martorului asistent, instanţa reţine că această formalitate nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii. Astfel, fiind vorba de o nulitate virtuală, anularea intervine doar în măsura dovedirii unei vătămări care să decurgă din viciul constatat şi care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Conform deciziei nr. XXII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nulităţile absolute sunt cele prevăzute în art.17 din OG nr.2/2001 arătându-se că: „situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din ordonanţă.”, astfel că invocarea altor aspecte privind întocmirea procesului-verbal de constatare a contravenţiei pot fi asimilate unor nulităţi relative şi ca atare petentul avea obligaţia să invoce şi să facă dovada unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite.

Atâta timp cât lipsa martorului privind confirmarea întocmirii procesului-verbal sau lipsa motivelor care au condus la încheierea procesului-verbal în lipsa martorului nu se regăsesc între cazurile de nulitate absolută strict şi limitativ prevăzute în cuprinsul art.17 din OG nr.2/2001, trebuie să se aprecieze că o atare omisiune nu poate să atragă decât nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei ce a fost încheiat în astfel de condiţii.

Ca urmare, pentru a se dispune anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei era necesar ca petentul să dovedească nu numai că agentul constatator şi-a încălcat obligaţia de a menţiona martorul sau motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în lipsa martorului, ci şi că această încălcare i-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Mai mult, judecătoria apreciază că agentul constatator a respectat exigenţele alternative impuse de art. 19 din OG nr. 2/2001, în cuprinsul procesului-verbal contestat fiind menţionat motivul lipsei martorului, respectiv refuzul persoanelor solicitate. 

Petentul a învederat că prin imposibilitatea de a face obiecţiuni au fost încălcate prevederile art. 16 alin. (7) din OG nr. 2/2001, care prevăd că ”în momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare”, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare.

Cu privire la această apărare, instanţa constată că lipsa acestor obiecţiuni nu este prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii absolute a procesului-verbal de contravenţie, această lipsă putând atrage eventual nulitatea relativă a actului, astfel cum a statuat ÎCCJ prin Decizia nr. XXII/2007 pronunţată în interesul legii. Pentru a se reţine nulitatea relativă, este necesar ca petentul să facă dovada unei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal.

Ori, în speţă, instanţa apreciază că petentul nu a făcut dovada unei astfel de vătămări, cu atât mai mult cu cât prin plângerea formulată, acesta a avut şi s-a folosit de posibilitatea să ridice toate obiecţiunile pe care le-a avut cu privire la procesul-verbal contestat.

Referitor la calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator, instanţa constată că susţinerile petentului sunt vădit neîntemeiate, având în vedere că din cuprinsul procesului-verbal reiese că agentul constatator are calitatea de poliţist rutier din cadrul Serviciului Rutieri BND – E, IPJ Mureş.

În concluzie, procesul-verbal contestat este întocmit în condiţiile de legalitate, în conformitate cu exigenţele impuse de prevederile OG nr. 2/2001.

III. Analizând temeinicia aceluiaşi proces-verbal, instanţa reţine că, deşi OG nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, din economia textului art. 34 rezultă că procesul-verbal contravenţional face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară. 

Instanţa reţine că procesul-verbal de contravenţie este un act juridic administrativ ce se bucură, datorită calităţii de reprezentant al statului a celui ce îl încheie, de o prezumţie de validitate şi temeinicie, prezumţie care este însă relativă şi care poate fi răsturnată prin administrarea probei contrarii.

Totodată, instanţa reţine că prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se introduce o obligaţie în sarcina statelor, respectiv obligaţia ca în procedurile ce poartă asupra unei acuzaţii în materie penală de a reveni sarcina probei organelor statului. Astfel, prin intermediul art. 20 din Constituţie, ce reglementează aplicabilitatea Convenţiei în dreptul intern, se introduce obligaţia statului de a proba prin organele sale, orice acuzaţie în materie penală.

Conform jurisprudenţei Curţii Europeană a Drepturilor Omului în cauza Nicoleta Gheorghe împotriva României s-a arătat faptul că dacă instanţele naţionale, prin hotărâri motivate, analizează motivele de nulitate invocate în speţă şi consideră că acestea nu atrag nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de petent, acest aspect este suficient pentru a nu pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acestuia de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie.

Totodată, în decizia Haiducu şi alţii c. României, Curtea a precizat că, prevederile art. 6 par. 2 din Convenţie nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumţie relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumţie fără de care ar fi practic imposibil să sancţionezi încălcările legislaţiei în materia circulaţiei rutiere, intrând în competenţa poliţiei. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumţii, de fapt sau de drept, să conţină garanţii care să constituie limite ale aplicării acestor prezumţii, Curţii revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.

De altfel, prin decizia nr. 205/2009, pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.16, art.17 şi art.19 alin.1 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, s-a arătat că „instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite reguli procedurale, în virtutea cărora sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă, iar nu celui care a întocmit procesul-verbal de contravenţie”.

De asemenea, trebuie reţinută şi Decizia nr. 83/08.03.2002 şi Decizia nr. 197/2003 ale Curţii Constituţionale, prin care aceasta a arătat că dispoziţiile OG 2/2001 sunt în deplină concordanţă cu cerinţele art. 6 din Convenţie şi cu jurisprudenţa CEDO. De asemenea, Curtea a arătat că OG 2/2001, respectă atât procedural cât şi din punct de vedere al administrării probatoriului cerinţele art. 6 din Convenţie şi că nu se poate considera că procedura contravenţională ar contraveni principiului din materie penală, in dubio pro reo (dubiul profită celui acuzat).

În concluzie, prezumţia de nevinovăţie nu are caracter absolut, după cum nici prezumţia de veridicitate a faptelor constatate de agent şi consemnate în procesul-verbal nu are caracter absolut, dar prezumţia de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situaţia ca persoana învinuită de săvârşirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal, deşi din probele administrate de „acuzare” instanţa nu poate fi convinsă de vinovăţia „acuzatului”, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

De asemenea, având în vedere şi cele statuate în cauza Jussila contra Finlandei, trebuie operată distincţia între ”infracţiuni” ca nucleu dur al dreptului penal şi restul „faptelor penale”, altele decât infracţiunile, urmând ca garanţiile procesual-penale recunoscute de art. 6 din Convenţie să nu se aplice în cazul „faptelor penale”, altele decât infracţiunile, cu toată stricteţea.

Având în vedere aceste principii, judecătoria constată că procesul-verbal de contravenţie  reprezintă un mijloc de probă şi conţine constatări personale ale agentului de poliţie aflat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

Dat fiind că este vorba despre o contravenţie constatată pe loc de agentul constatator, care nu a lăsat urme materiale ce pot fi prezentate în mod nemijlocit instanţei, instanţa apreciază că faptele constatate personal de acesta sunt suficiente pentru a da naştere unei prezumţii simple, în sensul că situaţia de fapt şi împrejurările reţinute corespund adevărului.

Prin urmare, simpla negare a petentului în sensul că faptele nu corespund adevărului nu este suficientă, atâta timp cât nu aduce probe ori nu invocă împrejurări credibile pentru a răsturna prezumţia simplă de fapt născută împotriva sa.

În cauză, fapta este constată în mod nemijlocit de agentul constatator, prin intermediul unui mijloc tehnic omologat, motiv pentru care sarcina probei revine petentului, care este ţinut conform art. 249 CPC să dovedească contrariul celor reţinute în actul sancţionator. În concret, deşi a avut posibilitatea efectivă, petentul nu a propus nici o probă în apărare.

Conform art. 121 alin. 2 din HG nr. 1391/2006, nerespectarea regimului de viteză stabilit conform legii se constată de către poliţiştii rutieri, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

În concret, din proba video ataşata la dosar rezultă că autoturismul cu numărul de înmatriculare CJ.98.MSP circula în data de 12.09.2015, ora 12:41, cu viteza de 98 km/h, pe un sector de drum limitat la 50 km/h, pe DN 15 A E 578, km 12, pe raza localităţii Lunca, jud. Mureş, neexistând la dosar nici o dovadă în sensul că pe respectivul sector de drum limita maximă de viteză era superioară celei stabilită prin lege, iar persoana care conducea autovehiculul era petentul, aspect necontestat de acesta.

Proba video depusă de intimată a fost efectuată cu aparatul radar TRUCAM seria TC 001911, iar intimata a făcut dovada că aparatul radar folosit este conform cu normele legale, aşa cum rezultă din buletinul de verificare metrologică (f. 42-43) fiind folosit de către un operator care deţine atest radar valabil (f. 41).

Analizând apărările petentului cu privire la netemeinicia actului contestat, instanţa apreciază că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:

1. În privinţa folosirii aparatului radar, instanţa reţine că toate cinemometrele folosite pentru constatarea faptelor contravenţionale sunt supuse controlului metrologic legal, efectuat periodic prin verificare metrologică.

În cadrul acestei proceduri, se urmăreşte printre altele şi încadrarea erorilor de măsurare între limitele maxime tolerate, prevăzute de art. 3.1.1 din Norma de Metrologie Legală NML 021-05, Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (Cinemometre), aprobată prin Ordinul nr. 301/2005 al directorului general al BRML (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.102, bis/7.12.2005), cu modificările şi completările ulterioare. Cinemometrele care au corespuns la verificările metrologice le este aplicat marcajul de verificare metrologică.

În cauză, se constată că aparatul radar cu care s-a efectuat înregistrarea are verificare metrologică valabilă la data faptei, fiind folosit de un agent atestat în acest sens, motive pentru care instanţa reţine că înregistrarea depusă la dosar a fost efectuată în condiţii de legalitate, fără a exista obstacole sau întreruperi nejustificate ale cadrelor în care apare autoturismul condus de petent.

Prin urmare, judecătoria va conchide că înregistrarea video efectuată de agentul constatator respectă normele legale şi de metrologie, aspect ce demonstrează că fapta contravenţională rămâne circumscrisă încadrării juridice iniţiale, astfel încât judecătoria nu găseşte temei să o reaprecieze.

2. Împrejurarea că agentul constatator nu a arătat filmarea petentului la faţa locului nu afectează caracterul legal al procedurii de constatare a faptei. Dimpotrivă, potrivit art. 26 din Dispoziţia IGPR nr. 36/2010, agentului constatator îi este interzisă: b) oprirea înregistrării şi derularea casetei, la cererea contravenientului, pentru a viziona abaterea înregistrată. Prin urmare, agentului de poliţie îi este interzis să arate contravenientului înregistrarea video a faptei, în contextul în care nici o altă dispoziţie legală nu prevede un asemenea drept pentru petent.

Instanţa apreciază că o astfel de practică nu contravine dreptului la apărare al contravenientului, atâta timp cât acesta poate lua la cunoştinţă de conţinutul filmării în cadrul procesului ce are ca obiect plângerea contravenţională, fiind astfel efectuat un control jurisdicţional efectiv cu privire la fapta reţinută. Mai mult, petentul a avut posibilitatea de a propune probe şi de a formula apărări care să contrazică conţinutul înregistrării depuse de intimată, fapt care s-a şi întâmplat.

3. În privinţa agentului constatator care a întocmit procesul-verbal de contravenţie ce face obiectul prezentei cauze, instanţa reţine că potrivit art. 15, alin. 1 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează fapta, denumite în mod generic "agenţi constatatori". De asemenea, potrivit art. 21 din OG nr. 2/2001, agentul constatator decide şi asupra sancţiunii, fără ca legea să condiţioneze calitatea de agent constatator de perceperea faptei prin propriile simţuri.

În acest sens, instanţa reţine că potrivit art. 109 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunilor se fac direct de către poliţistul rutier, iar conform alin. 2 constatarea contravenţiilor se poate face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace omologate şi verificate metrologic.

În situaţia discutată aceste dispoziţii sunt respectate, mai exact faptul că măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculului se face cu echipament verificat metrologic şi omologat, de către un poliţist atestat în acest sens, iar procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei poate, în mod legal, fi întocmit de către un alt poliţist, ambii având însă calitatea de poliţist rutier, cerută de dispoziţiile art. 109 alin. 1 din OUG nr. 195/2002.

Specificul activităţii de control a vitezei în trafic impune lucrul în echipă, astfel ca unul dintre poliţişti să opereze cu aparatul radar, iar celălalt să oprească autoturismele în trafic şi să încheie procesele-verbale, exact cum se întâmplă şi în situaţia de faţă, fapt care nu este interzis de nici o prevedere legală.

În concret, din înscrisurile depuse de intimată (f. 61-66) reiese că agentul care a întocmit procesul-verbal de contravenţie – agentul Vodă Marius, se afla la data faptei în activitate de monitorizare a traficului pe DN 15 E 578, pe relaţia Reghin-Lunca, împreună cu operatorul radar, agentul şef Ticudean Marius, acesta din urmă fiind atestat pentru folosirea aparaturii de timp „TRU CAM” (f. 65).

Având în vedere aceste consideraţii, nu prezintă absolut nici o relevanţă faptul că poliţistul care încheie procesul-verbal nu este aceeaşi persoană cu operatorul radar ori că oprirea s-a realizat la o oarecare distanţă de amplasamentul aparatului radar, chiar şi în afara localităţii.

4. Împrejurările invocate de petent – trafic intens, oprirea mai multor autoturisme de către agentul constatator – nu se circumscriu nici unei cauze de exonerare de răspundere, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 11 din OG nr. 2/2001. Având în vedere că înregistrarea video a faptei este efectuată în condiţii de legalitate, fără a exista elemente faptice care să determine instanţa să reţină o folosire necorespunzătoare a mijloacelor tehnice, instanţa reţine că filmarea depusă la dosar este aptă să dovedească vinovăţia contravenientului. 

În concluzie, judecătoria apreciază că înregistrarea video a faptei din prezenta cauză este o probă necesară potrivit art. 121 din HG nr. 1391/2006 şi normelor din OUG nr. 195/2002 şi suficientă pentru a proba „acuzaţia” adusă petentului, fiind astfel respectate toate garanţiile impuse de dreptul la un proces echitabil în latura sa penală.

Sub aspectul vinovăţiei, instanţa consideră că fapta de a circula cu o viteză mai mare decât cea legală nu poate fi consecinţa unei neatenţii sau culpe uşoare a petentului, ci doar consecinţa unei lipse de interes a acestuia faţă de dispoziţiile legale şi faţă de siguranţa traficului.

În cauză, ansamblul probator administrat vine să susţină menţiunile din cuprinsul procesului-verbal atacat, iar din proba video depusă la dosarul cauzei de către intimata, rezultă cu certitudine că vehiculul condus de către petent, marca VW cu număr de înmatriculare CJ.98.MSP circula în data de 12.09.2015, ora 12:41, cu viteza de 98 km/h, pe un sector de drum limitat la 50 km/h, pe DN 15 A E 578, km 12, pe raza localităţii Lunca, jud. Mureş.

Faţă de împrejurarea că materialul probatoriu administrat în cauză coroborează menţiunile din procesul-verbal atacat, instanţa dă curs constatărilor personale ale agentului constatator şi le reţine ca fiind reale.

Aşa fiind, instanţa reţine că fapta, astfel cum a fost descrisă în procesul-verbal atacat, întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de textele legale citate, atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv, sancţiunea fiind legal aplicată, astfel încât procesul-verbal întocmit în cauză este temeinic.

IV. Referitor la proporţionalitatea sancţiunii, instanţa apreciază drept justificat cuantumul amenzii aplicate.

În conformitate cu  dispoziţiile art. 21 alin. 3 OG nr. 2/2001, sancţiunea trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Instanţa constată că nivelul amenzii aplicate petentului, în limita prevăzută de lege, corespunde pericolului social al faptei şi conduitei acestuia, fapta de a circula cu viteza de 98 km în localitate fiind de o gravitate ridicată.

Având în vedere cazierul auto al petentului (f. 44), din care reiese că acesta nu se află la prima abatere, instanţa consideră că fapta acestuia denotă o atitudine de indiferenţă faţă de dispoziţiile legale care sunt menite a proteja atât pe cel care conduce un autoturism, cât şi pe ceilalţi participanţi la trafic. 

În plus, urmarea produsă de fapta petentului este producerea unui extrem de ridicat grad de pericol social atât pentru pietoni şi alţi şoferi, cât şi pentru petent însuşi, pericol social ce justifică cuantumul amenzii aplicate.

Instanţa consideră că acest gen de fapte contravenţionale este din ce în ce mai des întâlnit şi că este necesară sancţionarea contravenţională cât mai adecvată a acestor fapte pentru a se realiza scopul educativ şi preventiv al sancţiunii contravenţionale. De asemenea, aceste fapte contravenţionale prezintă un grad de pericol social ridicat, prin aceea că pot conduce la pagube materiale importante, cât mai ales la consecinţe mult mai grave precum pierderea vieţii participanţilor la trafic sau vătămarea integrităţii lor.

Totodată, judecătoria mai reţine că deţinerea unui autoturism şi circulaţia pe un drum public impune conducătorului auto respectarea anumitor reguli expres prevăzute de lege, dar şi obligaţia, ca în cazul încălcării normelor legale privind circulaţia pe drumurile publice, să suporte consecinţele legale.

Având în vedere cele menţionate, instanţa consideră că dispoziţiile art. 21 alin. 3 OG nr. 2/2001 au fost respectate cu ocazia aplicării sancţiunii contravenţionale, aceasta fiind una proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite de către petent.

Sancţiunea punctelor de penalizare a fost în mod legal aplicată de agentul constatator alături de sancţiunea amenzii, iar faţă de pericolul social al faptei şi circumstanţele personale ale petentului, înlăturarea acesteia apare ca nefiind oportună. De asemenea, prin reţinerea vinovăţiei petentului s-a născut un raport juridic în virtutea căruia petentul este ţinut să execute sancţiunile contravenţionale aplicate prin actul sancţionator.

Faţă de cele expuse instanţa va respinge acţiunea formulată de către petent ca neîntemeiată, va menţine procesul-verbal contestat, ca fiind legal şi temeinic întocmit.

V. Referitor la cheltuielile de judecată, instanţa reţine că deşi intimata a solicitat prin întâmpinare respingerea plângerii şi obligarea petentului la plata cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora nu a fost probat, motiv pentru care, în temeiul art. 453 CPC, va respinge cererea intimatei ca neîntemeiată. Totodată, faţă de principiul disponibilităţii, instanţa ia act că petentul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare