Contravenţie constând în omisiunea conducătorului auto de a avea asupra sa documentele prevăzute de lege. Lipsa asigurării obligatorii de răspundere civilă auto asupra conducătorului auto.

. Contravenţie constând în omisiunea conducătorului auto de a avea asupra sa documentele prevăzute de lege.  Lipsa asigurării obligatorii de răspundere civilă auto asupra conducătorului auto.

Legea nu prevede în mod expres obligaţia conducătorilor auto de a avea asupra lor poliţa de asigurare auto şi de a o prezenta la cererea poliţistului rutier.

În aceste condiţii,  pentru respectarea cerinţei de previzibilitate a normei contravenţionale, poliţa de asigurare auto nu poate fi inclusă în categoria „altor documente prevăzute de lege” în sensul art. 35 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 şi astfel, lipsa acesteia nu constituie contravenţia prevăzută de art. 101 alin. 1 pct. 18 din O.U.G. nr. 195/2002.

Decizia civilă nr. 236/22.03.2017- Secţia a II a Civilă,  de Contencios Administrativ şi Fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 1103/16.09.2015, Judecătoria Caransebeş a respins plângerea petentului XXX în contradictoriu cu IPJ Caraş-Severin.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin procesul verbal seria  XXX încheiat de IPJ Caraş-Severin – Secţia 4 Poliţie Rurală Mehadia, petentul XXX a fost sancţionat contravenţional cu amendă contravenţională în cuantum de 810 lei şi măsura complementară a reţinerii permisului de conducere, în baza art. 121 alin.1 şi art.147 alin.1 din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002. Se reţine în sarcina contravenientului că  la data de 31.10.2014 a condus autoturismul  marca BMW cu nr.de înmatriculare XXX pe DN6 – localitatea XXX cu viteza de 121 km/h, pe un sector de drum cu viteza legal admisă de 50 km/h.  În urma controlului efectuat la documente, s-a constatat că petentul nu avea asupra sa asigurarea obligatorie RCA.

Petentul  a semnat procesul verbal de contravenţie, nu a formulat obiecţiuni.

Verificând legalitatea procesului verbal, prima instanţă a constatat că acesta a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art. 16 şi 19 din OG 2/2001 şi cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art.17 din acelaşi act normativ, neexistând motive de nulitate ce pot fi invocate din oficiu.

Referitor la temeinicia actului contestat, prima instanţă a reţinut că procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei face dovada deplină a situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, beneficiind de prezumţia de veridicitate. Pe de altă parte, petentul se bucură de o prezumţie de nevinovăţie în baza căreia are dreptul de a-şi propune probe în apărare şi de a combate situaţia de fapt reţinută de agentul constatator. Astfel, cele două prezumţii nu au caracter absolut, ci unul relativ, prezumţia de veridicitate atribuită de lege procesului verbal de contravenţie încheiat în baza constatărilor personale ale agentului constatator putând fi combătută prin proba contrarie.

S-a reţinut că veridicitatea acestor constatări ale organului de poliţie nu poate fi pusă sub semnul întrebării în lipsa unor minime indicii că situaţia de fapt reţinută în procesul verbal nu ar corespunde realităţii. Petentul care susţine netemeinicia procesului verbal trebuie să furnizeze aceste indicii neputându-se reduce însă la o simplă afirmaţie a acestuia. În caz contrar, răspunderea contravenţională ar fi lipsită de conţinut, iar organele abilitate de lege nu ar mai putea acţiona eficient în sensul respectării  acesteia.

Prima instanţă a constatat că fapta contravenientului a primit o încadrare juridică corespunzătoare, iar sancţiunea aplicată se circumscrie disp. art. 121 alin.1 din OUG 195/2002.

Instanţa a mai reţinut că fapta a fost constată cu mijloace tehnice certificate . În conformitate cu disp. art. 109 alin 1 din OUG 195/2002, constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii se face direct de către agentul constatator, iar potrivit al. 2 al aceluiaşi articol, constatarea contravenţiei se poate face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, în speţa de faţă constatarea contravenţiei săvârşite de către petent s-a făcut cu ajutorul aparatului radar, măsurătorile şi înregistrările au fost efectuate conform disp. legale ale pct. 4.2 din NML 021-05 de către operatorul radar, iar procesul verbal a fost întocmit conform art. 181 din OUG 195/2002 .

Conform pozelor de la fila 23 dosar, autoturismul a fost înregistrat cu viteza de 12 km/h în localitate.

Prima instanţă a constatat că fapta contravenientului a primit o încadrare juridică corespunzătoare, iar sancţiunea aplicată se circumscrie disp. art. 121 alin.1 din HG 1391/2006, conform căruia Conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare. Conform art. 147 alin.1 din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 republicată conducătorul de autovehicul sau de tramvai este obligat  să aibă asupra sa actul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare şi, după caz, atestatul profesional, precum şi celelalte documente prevăzute de legislaţia în vigoare, dar la data controlului petentul nu a putut prezenta agentului constatator poliţa de asigurare RCA.

S-a reţinut că petentul nu a făcut dovada existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în procesul verbal de contravenţie, deşi sarcina probei îi incumbă.

Pentru aceste considerente, faţă de probele administrate în cauză, apreciind că nu există motive care să atragă nulitatea absolută a procesului verbal de contravenţie ce a fost legal şi temeinic întocmit, prima instanţă a apreciat că plângerea petentului este neîntemeiată şi nedovedită.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petentul XXX, solicitând admiterea apelului, iar pe cale de consecinţă anularea în totalitate a sentinţei civile atacate, cu reţinerea cauzei spre judecare, pronunţarea unei hotărâri noi de admitere a plângerii contravenţionale şi anularea procesului-verbal de contravenţie, în principal, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul şi înlăturarea sancţiunii complementare, fără restituirea sumei achitate cu titlu de amendă.

În susţinerea apelului se arată că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că procesul-verbal atacat a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art. 16 şi 19 din O.G. nr. 2/2001, fiind inserate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 17 din acelaşi act normativ, neexistând motive de nulitate a acestuia.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că procesul-verbal atacat face dovada deplină a situaţiei de fapt şi a încadrării în drept, deoarece apelantul a făcut o simplă afirmaţie în susţinerea netemeiniciei şi nu a dovedit prin niciun mijloc de probă cele susţinute.

Apelantul susţine că i-au fost încălcate drepturile prevăzute de normele interne şi europene privind dreptul la apărare. De asemenea, apreciază că judecata în faţa instanţei de fond s-a desfăşurat prin încălcarea principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C.pr.civ. şi celui al rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 C.pr.civ.

Astfel, arată că ulterior formulării cererii de chemare în judecată, i-a fost comunicată întâmpinarea depusă de intimată, fără însă a-i fi comunicate actele depuse în probaţiune de aceasta şi solicitate de apelant prin cererea de chemare în judecată.

Cu toate că a revenit şi a solicitat din nou a i se comunica aceste acte, i s-a comunicat faptul că toate actele ar fi fost trimise şi depuse în cutia poştală de la domiciliul procesual ales, însă la această adresă nu există o cutie poştală. Astfel, se ridică problema unde s-au comunicat acele presupuse documente, fiind o lipsă de procedură de comunicare a actelor procesuale.

Apreciază că aceste aspecte probează neîndeplinirea obligaţiilor privind citarea şi comunicarea actelor de procedură şi nici a celor prevăzute de art. 206 C.pr.civ. privind comunicarea întâmpinării reclamantului la care se vor alătura acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină. Or, apelantului nu i-au fost comunicate aceste acte, fiind astfel lipsit de posibilitatea de a formula şi de preciza vreo poziţie faţă de acestea, fiind astfel încălcat principiul contradictorialităţii, deoarece apelantul a fost pus în imposibilitate de a preciza, de a verifica conformitatea acelor acte cu normele în materie, de a se pronunţa asupra acestora, de a formula alte cereri raportat la actele depuse.

De asemenea, apreciază apelantul că s-a încălcat principiul prevăzut de art. 8 C.pr.civ. respectiv principiul egalităţii, deoarece nu a fost audiat martorul solicitat în cauză. Arată că a fost citat la data de 09.09.2015 cu menţiunea de a prezenta martorul, însă a formulat o cerere de amânare, deoarece nici până la acel momentul nu i-au fost comunicate actele solicitate în probaţiune, respectiv înregistrări video/planşe foto, autorizaţia de operator radar, certificatul de omologare a aparatului radar, buletinul de verificare metrologica, etc. Or, apelantul a apreciat ca fiind imperativ a i se comunica aceste acte înainte de a fi audiat martorul.

Chiar apreciind că nu are legătură martorul cu actele solicitate, apreciază apelantul că se impunea emiterea unei noi citaţii, chiar cu sancţiunea aplicării unei amenzi, daca se aprecia necesar, pentru a fi audiat acest martor, odată cea fost admisă proba testimonială. Prin această neaudiere şi nerecitare, apreciază apelantul că s-au încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 312 C.pr.civ. şi chiar şi cele prevăzute de art. 313 alin. 1 C.pr.civ., care reglementează obligaţia instanţei de judecată de a reveni cu recitarea martorului pentru un nou termen de judecată, dacă partea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a prezenta martorul. Or, apelantul nu şi-a îndeplinit obligaţia deoarece încă nu îi fuseseră comunicate actele solicitate şi pentru care exista obligaţia legală de a-i fi comunicate.

În drept, invocă dispoziţiile art. 466, art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 312 şi 313 C.pr.civ.

Intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Caraş-Severin a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile apelate.

În apărare se arată că procesul-verbal de contravenţie a fost în mod temeinic întocmit, în conformitate cu prevederile art. 16 şi 17 din OG nr. 2/2001. De asemenea, fapta este descrisă de agentul constatator în amănunt, făcând posibilă încadrarea acesteia în dispoziţiile legale.

Intimatul mai arată că petentul nu a făcut dovada contrarie a aspectelor menţionate în cuprinsul actului sancţionator şi, pe cale de consecinţă, nu a fost răsturnată prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

În raport de individualizarea sancţiunii, intimatul apreciază că transformarea amenzii în avertisment nu poate atinge scopul preventiv şi educativ al sancţiunii, invocând în acest sens dispoziţiile art. 5 alin. (5) raportat la art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001.

Intimatul arată că trebuie avut în vedere gradul de pericol social al faptei săvârşite, modalitatea săvârşirii faptei, precum şi atitudinea de negare a situaţiei de fapt de către petent, în condiţiile în care intimatul a făcut dovada faptelor descrise în actul sancţionator, atitudine ce duce la concluzia că petentul nu percepe gravitatea faptei săvârşite, situaţie în care sancţiunea avertismentului nu poate fi suficientă pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii.

Având în vedere cele de mai sus, intimatul apreciază că a făcut dovada legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal de constatare a contravenţiei, iar constatarea faptei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, sancţiunea aplicată fiind proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.

În drept, invocă prevederile art. 205 C.pr.civ.

Analizând hotărârea atacată, Tribunalul constată că aceasta este netemeinică şi nelegală, existând motive de schimbare a acesteia, pentru următoarele considerente:

Referitor la legalitatea actului constatator al contravenţiei, Tribunalul observă că prima instanţă a apreciat corect că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 16 şi 19 din O.G. nr. 2/2001, nefiind incidente dispoziţiile art. 17 din acelaşi act normativ, care reglementează cazurile de nulitate.

În ceea ce priveşte temeinicia actului constatator, Tribunalul consideră că prima instanţă a reţinut corect împrejurarea că prezumţia de veridicitate a acestuia nu a fost răsturnată de contravenient, în urma administrării probelor cu ocazia cercetării judecătoreşti referitoare la contravenţia prevăzută de art. 121 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002.

Tribunalul reţine că, sub aspectul temeiniciei, deşi O.G nr. 2/2001 nu prevede nicio dispoziţie cu privire la forţa probantă a procesului-verbal de contravenţie, există o prezumţie de legalitate şi realitate a acestuia, având în vedere faptul că procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ. În aceste condiţii se prezumă că situaţia de fapt menţionată în procesul-verbal de constatare a contravenţiei este conformă realităţii, prezumţie care poate fi răsturnată de petent prin probă contrară.

 Sub aspectul suficienţei probatoriului în raport cu săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 121 alin. 1 din HG nr. 1391/2006, Tribunalul constată că intimatul a depus la dosarul cauzei înregistrarea video şi buletin de verificare metrologică nr. XXX (fila 28 dosar), din conţinutul cărora se distinge clar nr. de înmatriculare al autovehiculului, se vede data şi ora înregistrării, precum şi valoarea vitezei măsurate cu un aparat verificat metrologic.

Cu privire la acest aspect, sentinţa primei instanţe şi implicit procesul-verbal de contravenţie atacat urmează a fi menţinute.

 Cu toate acestea , sub aspectul săvârşirii contravenţiei prevăzute de art. 147 pct. 1 din H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, indicat în cuprinsul procesului-verbal ca şi temei legal de sancţionare, Tribunalul apreciază că soluţia primei instanţe nu este temeinică şi urmează a o schimba din următoarele considerente:

 Potrivit art. 147 pct. 1 din H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, indicat în cuprinsul procesului-verbal ca şi temei legal de sancţionare a petentului „Conducătorul de autovehicul sau de tramvai este obligat: 1. să aibă asupra sa actul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare şi, după caz, atestatul profesional, precum și celelalte documente prevăzute de legislaţia în vigoare.”, iar potrivit art. 101 alin. 1 pct. 18 din O.U.G. nr. 195/2002, de asemenea menţionat în cuprinsul procesului-verbal, „Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a III-a de sancţiuni următoarele fapte săvârşite de persoane fizice: „nerespectarea obligaţiei conducătorului de vehicul de a avea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2).”

Articolul 35 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 la care se face referire în cuprinsul art. 101 alin. 1 pct. 18 din O.U.G nr. 195/2002, menţionat anterior, prevede că „Participanţii la trafic sunt obligaţi ca, la cererea poliţistului rutier, să înmâneze acestuia documentul de identitate sau, după caz, permisul de conducere, documentul de înmatriculare ori de înregistrare a vehiculului condus, documentele referitoare la bunurile transportate, precum și alte documente prevăzute de lege.”

Instanţa are în vedere că sintagma „celelalte documente prevăzute de legislaţia în vigoare” din cuprinsul art. 147 pct. 1 R.A.O.U.G. nr. 195/2002, respectiv sintagma „alte documente prevăzute de lege” menţionată în cuprinsul art. 35 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 se referă la alte documente cu privire la care legea prevede în mod expres faptul că participanţii la trafic trebuie să le aibă asupra lor şi să le prezinte, la cerere, poliţistului rutier.

În acest sens, instanţa reţine că potrivit art. 1 alin. 1 teza a II-a din O.G. nr. 2/2001 „Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.”

Din analiza acestei prevederi legale, rezultă că una dintre trăsăturile contravenţiei este legalitatea acesteia, care presupune nu doar faptul că acesta trebuie să fie prevăzută de lege (în sens larg), cât şi faptul că legea care incriminează contravenţia trebuie să fie accesibilă şi previzibilă. Previzibilitatea presupune că norma contravenţională trebuie să fie edictată cu suficientă claritate, astfel încât orice persoană să fie în măsură să înţeleagă care acţiuni sau inacţiuni sunt interzise, respectiv care sunt obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească, pentru a-şi putea regla comportamentul.

În cauză, instanţa constată că nici art. 147 pct. 1 din R.A.O.U.G. nr. 195/2002 şi nici art. 35 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 nu prevăd în mod expres faptul că participanţii la trafic trebuie să aibă asupra lor poliţa de asigurare auto. De asemenea, din analiza dispoziţiilor legale în materie, respectiv a O.U.G. nr. 195/2002, a R.A.O.U.G. nr. 195/2002 şi a Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, nu rezultă că această obligaţie ar fi fost impusă în mod expres de legiuitor în sarcina conducătorilor auto. Altfel spus, legea nu prevede în mod expres obligaţia conducătorilor auto de a avea asupra lor poliţa de asigurare auto şi de a o prezenta la cererea poliţistului rutier.

În aceste condiţii, instanţa reţine că, pentru respectarea cerinţei de previzibilitate a normei contravenţionale, poliţa de asigurare auto nu poate fi inclusă în categoria „altor documente prevăzute de lege” în sensul art. 35 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 şi astfel, lipsa acesteia nu constituie contravenţia prevăzută de art. 101 alin. 1 pct. 18 din O.U.G. nr. 195/2002.

Având în vedere aspectele învederate anterior, instanţa reţine că în mod neîntemeiat a fost reţinută în sarcina apelantului săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 101 alin. 1 pct. 18 din O.U.G. nr. 195/2002 pentru faptul că nu a avut asupra sa asigurarea de răspundere auto în caz de daune produse terţilor.

Prin urmare,  tribunalul a admis apelul formulat de apelantul XXX în contradictoriu cu intimatul  IPJ CARAŞ-SEVERIN, a schimbat în parte sentinţa atacată, a admis în parte acţiunea şi a anulat în parte procesul-verbal de contravenţie seria XXX întocmit de pârâtă sub aspectul contravenţiei prevăzute de art. 147 pct. 1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 republicată.

Domenii speta

Spete similare