Salarizare

Sentinţă civilă 266 din 25.04.2017


Plata drepturilor salariale reprezentând ore suplimentare, sâmbete şi duminici lucrate, în situaţia în care angajatul are posibilitatea să-şi organizeze singur activitatea, în contractul individual de muncă prevăzându-se un program de lucru flexibil, iar durata zilnică a timpului de muncă fiind împărţită într-o perioadă fixă, în care angajatul se află la locul de muncă cu restul personalului şi o perioadă mobilă, în care angajatul îşi alege orele de sosire şi de plecare.

Prevedere în regulamentul intern al societăţii în sensul că în general, societatea nu va solicita salariaţilor efectuarea de ore suplimentare; dacă salariaţii desfăşoară activitate peste programul normal de lucru, orele astfel prestate nu vor fi considerate ore suplimentare decât în măsura în care acest lucru este solicitat, aprobat în scris de către superiorul ierarhic şi comunicat departamentului de resurse umane; salariaţii vor efectua muncă suplimentară la cererea societăţii numai cu acordul lor şi în limita a 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 25.04.2017

Prin acţiunea înregistrată la această instanţă la data de 12.08.2016 reclamantul ŢV a chemat în judecată pârâta SC PFR IFN SA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea acesteia la plata drepturilor salariale pentru perioada 01.01.2013-12.05.2016 reprezentând ore suplimentare, precum şi sâmbete şi duminici lucrate.

În fapt, a arătat că a fost angajatul pârâtei în funcţia de manager client, iar prin decizia nr.20905/12.05.2016 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 10953IIIE/ 27.10.2010, prin acordul părţilor.

A menţionat că în toată perioada cât a desfăşurat activitate la pârâtă a prestat ore suplimentare zilnic, ore ce nu au fost remunerate de societate şi care au constat în „vizitele” la clienţii restanţieri şi „vizite” pentru dezvoltarea agenţilor ori „vizite”duale agent-director.

În ceea ce priveşte zilele de sâmbătă şi duminică lucrate, a susţinut că a desfăşurat activitate în toate cele patru weekend-uri ale lunii, întrucât duminica avea termen pentru strângerea documentelor de la agenţi şi se deplasa în teren pentru a ridica de la agenţi situaţia clienţilor care era trimisă în zilele de luni la C.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 123 Codul muncii.

În dovedirea acţiunii reclamantul a depus la dosar decizia de concediere nr. 20905/12.05.2016 emisă de pârâtă.

Pârâta SC PFR IFN SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru neprecizarea obiectului cererii, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru neprecizarea obiectului acţiunii, pârâta a arătat că reclamantul nu a indicat numărul de ore suplimentare pe care susţine că le-ar fi lucrat, nu a precizat suma de bani pretinsă cu titlu de drepturi salariale şi nici modul de calcul prin care s-ar fi ajuns la determinarea vreunei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

Totodată, a arătat că reclamantul nu a îndeplinit nici obligaţiile procesuale de rezultat ce îi incumbă în sensul că formularea cererii de chemare în judecată nu este corectă şi completă şi nici obligaţia de regularizare a cererii introductive în sensul cerut de instanţa de judecată înainte de fixarea primului termen de judecată.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâta a arătat că reclamantul solicită contravaloarea drepturilor salariale pentru orele suplimentare pe care le-ar fi efectuat în perioada 01.01.2013-12.05.2016, însă în raport de dispoziţiile art. 268 alin.1 lit.c Codul muncii, nu pot fi primite pretenţiile acestuia pentru perioada 01.01.2013-12.08.2013, ca urmare a incidenţei termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata drepturilor salariale reprezentând ore suplimentare pretins efectuate de reclamant, de lege lata, prestarea muncii suplimentare este posibilă numai la solicitarea angajatorului, cu acordul salariatului şi cu respectarea duratei maxime legale a timpului de lucru, din coroborarea prevederilor art.120 alin.1 şi 2 Codul muncii rezultând în mod evident că intenţia legiuitorului a fost aceea ca ambele părţi să poată agrea prestarea orelor suplimentare.

Pârâta a invocat dispoziţiile art. VII punctul 5 din contractul de muncă, potrivit cărora „Nu se vor efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecinţelor acestora", arătând că reclamantul cunoştea foarte bine regula care guverna raportul de muncă în materia prestării orelor suplimentare şi anume aceea că munca suplimentară nu se putea efectua decât cu titlu de excepţie în cazurile mai sus amintite.

A mai arătat că regula referitoare la prestarea muncii suplimentare în cadrul societăţii numai cu titlu de excepţie, este statornicită şi în regulamentul intern al societăţii al cărui conţinut a fost comunicat şi luat la cunoştinţă de către reclamant în mod repetat la data de 07.11.2012, respectiv data de 13.05.2015.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor contractului de muncă şi ale regulamentului intern al societăţii, nu poate fi desprinsă decât ideea că, în cadrul

societăţii angajatoare, prestarea muncii suplimentare este strictă, condiţionată de

existenţa unor elemente clare şi anume: solicitarea efectuării orelor suplimentare din partea reclamantului sau a societăţii, aprobarea scrisă a efectuării orelor suplimentare de către superiorul ierarhic, comunicarea prestării orelor suplimentare către departamentul de resurse umane.

A susţinut că şi în lipsa regulilor clare consacrate prin contractul de muncă şi regulamentul intern al societăţii, potrivit dispoziţiilor Codului muncii, salariatul poate presta muncă suplimentară la solicitarea expresă a angajatorului, or, în speţa de faţă reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei solicitări exprese de prestare a muncii suplimentare venită din partea pârâtei, ci s-a limitat doar la a enunţa un potenţial drept al său în acest sens.

Pârâta a mai arătat că, potrivit regulilor instituite în cadrul societăţii, evidenţa orelor de muncă se face prin pontajele lunare, iar potrivit acestor pontaje lunare, aprobate de superiorul ierarhic al reclamantului, nu sunt evidenţiate ore suplimentare care să fi fost efectuate de reclamant în intervalul 2013-2016. Mai mult, reclamantul a primit şi a acceptat fluturaşii de salariu care evidenţiau pentru fiecare lună durata timpului de lucru (ore lucrate) a reclamantului, respectiv 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână.

S-a susţinut că deşi, potrivit art. 122 din Codul muncii munca suplimentară se compensează cu ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice de la efectuarea acesteia, iar în cauză reclamantul a avut cunoştinţă prin semnarea de primire a fluturaşilor de salariu, că în toată această perioadă nu îi sunt evidenţiate pretinsele ore suplimentare în documentele interne ale societăţii, acesta nu a solicitat niciodată compensarea muncii suplimentare.

Totodată, s-a arătat că nu trebuie omis faptul că potrivit prevederilor art. VII punctul 2 din contractul de muncă, programul de lucru al reclamantului a fost încă de la începutul raportului de muncă unul flexibil, iar în baza unui astfel de program de lucru flexibil, este posibil ca timpul de muncă să nu aibă întotdeauna continuitate.

Astfel, prin prisma programului flexibil de care a beneficiat pe durata raportului său de muncă, precum şi a naturii activităţii desfăşurate (în special menţinerea relaţiei cu clienţii societăţii ceea ce presupunea multe deplasări), reclamantul s-a bucurat de o anumită libertate în ceea ce priveşte organizarea programului său de lucru. Din această perspectivă, prestarea muncii de către reclamant peste intervalul orar stabilit în cuprinsul contractului de muncă, poate fi justificată şi de o lipsă de preocupare a reclamantului de a-şi îndeplini atribuţiile în timpul programului de lucru, în mod intenţionat alegând să presteze munca în afara programului de lucru stabilit. Această modalitate de prestare a muncii nu poate fi calificată drept muncă suplimentară.

Pârâta a arătat că din pontajele lunare aprobate de superiorul ierarhic, rezultă clar că reclamantul nu a efectuat ore suplimentare pe durata raportului de muncă cu societatea, acest aspect fiind confirmat de reclamant în mod direct prin acordul de încetare a contractului individual de muncă nr. 10953IIIE pe care l-a semnat personal şi prin care a recunoscut în mod expres că nu mai are niciun fel de pretenţii prezente sau viitoare, de ordin material sau de alt ordin cu privire la societatea angajatoare şi că aceasta şi-a îndeplinit toate obligaţiile avute în baza contractului individual de muncă şi în baza dispoziţiilor sau politicilor aplicabile societăţii.

În ceea ce priveşte netemeinicia capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând zile de sâmbătă şi duminică pretins lucrate de reclamant, s-a arătat că acesta susţine în mod neîntemeiat că ar fi lucrat în toate zilele de sâmbătă şi duminică, pretinzând că duminica avea activitate de teren pentru strângerea documentelor de la agenţi, motiv pentru care se deplasa pe teren de unde ridica documentele aferente situaţiei clienţilor, pe care în zilele de luni le trimitea la C.

Totodată, pârâta a arătat că din foile de pontaj rezultă în mod evident că reclamantul a lucrat opt ore pe zi numai în zilele lucrătoare, cele de sâmbătă şi duminică fiind libere, menţionând că nu a existat nicio solicitare adresată societăţii din partea reclamantului, în sensul de a fi luate în evidenţă pretinse ore lucrate în zilele de sâmbătă şi duminică sau de a fi compensate aceste ore cu timp liber. Pe cale de consecinţă, societatea cu buna-credinţă nu a efectuat nicio compensare a presupusului timp de lucru în zilele de sâmbătă şi duminică conform dispoziţiilor legale.

S-a arătat că reclamantul a primit lunar fluturaşii de salariu pe suport de hârtie (până în luna decembrie 2013), în format electronic, pe adresa de e-mail de companie printr-un fişier parolat (până în mai 2015) şi prin sistemul de resurse umane la care salariatul avea acces (din iunie 2015, pe fiecare astfel de fluturaş, fiind menţionat numărul de ore de lucru şi salariul aferent, plus veniturile salariale suplimentare, acolo unde a fost cazul. În situaţia în care informaţiile privind numărul de ore lucrate şi salariul aferent nu corespundeau realităţii, reclamantul avea dreptul să sesizeze neconcordanţele printr-o petiţie scrisă adresată societăţii, sesizare care nu a fost formulată de reclamant pe parcursul derulării raporturilor de muncă.

În dovedirea celor susţinute prin întâmpinare pârâta a depus la dosar contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 891/19.10.2010, fişele postului semnate de reclamant la datele de 25.10.2010, 01.03.2012, 02.04.2014 şi 14.01.2016, actele adiţionale nr. 9616/16.12.2010, 749/27.01.2011, 3992/16.05.2011, 2361/24.02.2012, 4320/30.03.2012,  4724/26.03.2013, 1045/16.01.2014, 5753-435/01.04.2014 şi 120196-153/31.12.2015, formulare de luare la cunoştinţă a prevederilor cuprinse în regulamentul intern la datele de 19.06.2012, 07.11.2012, 13.05.2015, acordul de încetare a contractului individual de muncă înregistrat sub nr.10953IIIE/27.10.2010, decizia nr. 20905/12.05.2016, foi colective de prezenţă pe lunile ianuarie–iunie 2013.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.11.2016, instanţa a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru perioada 01.01.2013-11.08.2013.

S-a reţinut că, analizând excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâta SC PFR IFN SA prin întâmpinare, potrivit art. 194 Cod procedură civilă „Cererea de chemare în judecată va cuprinde:….c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul  de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.”

În raport de dispoziţiile legale sus menţionate, instanţa a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat obiectul acţiunii, respectiv ore suplimentare, ore lucrate sâmbăta, duminica, perioada pentru care solicită plata drepturilor salariale, precum şi temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 123 Codul muncii.

În ceea ce priveşte valoarea obiectului cererii şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, numărul orelor suplimentare efectuate de reclamant, s-a apreciat  că neindicarea acestora în cuprinsul acţiunii nu conduce la nulitatea cererii de chemare în judecată, atât timp cât reclamantul a motivat în fapt această solicitare, arătând că a prestat ore suplimentare zilnic şi că a lucrat în toate cele patru weekend-uri ale lunii, iar în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului potrivit dispoziţiilor art. 272 Codul muncii.

Aşa fiind, în raport de cele constatate, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată întruneşte cerinţele prevăzute de art. 194 Cod procedură civilă, situaţie în care s-a respins excepţia nulităţii acestei cereri invocată de pârâtă prin întâmpinare.

În ceea ce privește excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă în întâmpinare şi având în vedere data introducerii acţiunii, instanţa a constatat prescris dreptul la acţiune pentru perioada 01.01.2013 – 11.08.2013, motiv pentru care a admis excepţia invocată.

La acelaşi termen de judecată din data de 15.11.2016 instanţa a pus în vedere apărătorului pârâtei să comunice dacă în perioada 12.08.2013-12.05.2016 reclamantul a prestat ore peste programul normal de lucru, în zilele de sâmbătă şi duminică, în caz afirmativ să precizeze dacă i-au fost plătite corespunzător aceste drepturi sau dacă a beneficiat de timp liber în compensare şi să depună la dosar în copie lizibilă foile colective de prezenţă şi statele de plată. Totodată a pus în vedere apărătorului reclamantului să depună la dosar rapoartele întocmite cu ocazia predării documentelor de la DTS la C.

Ca răspuns la solicitările instanţei, la termenul de judecată din data de 06.12.2016 pârâta a depus la dosar state de plată pe perioada august 2013 - februarie 2016 şi foile colective de prezenţă pentru anii 2013, 2014, 2015 şi ianuarie-aprilie 2016.

La solicitarea părţilor în cauză au fost administrate proba cu interogatoriul părţilor şi proba testimonială, răspunsurile părţilor la interogatorii şi declaraţiile martorelor MM, MAC, PM şi VCL fiind ataşate la dosar.

În şedinţa publică din data de 04.04.2017, instanţa a respins cererea reclamantului privind încuviinţarea probei cu expertiza contabilă, apreciind că această probă nu este utilă soluţionării cauzei.

Analizând acţiunea în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în materie, instanţa constată şi reţine următoarele:

Reclamantul ŢV a fost angajatul pârâtei SC PFR IFN SA, începând cu data de 25.10.2010 în baza contractului individual de muncă nr. 891/ 19.10.2010 şi actelor adiţionale nr.9616/16.12.2010, 749/27.01.2011, 3992/ 16.05.2011, 2361/ 24.02.2012, 4320/30.03.2012, 4724/26.03.2013, 1045/16.01.2014, 5753-435/01.04.2014, 120196-153/31.12.2015 şi a desfăşurat activitate ca manager clienţi la punctul de lucru DTS până la data de 12.05.2016, când i-a încetat contractul individual de muncă prin acordul părţilor, în temeiul art.55 lit.b Codul muncii, aşa cum reiese din decizia nr. 20905/12.05.2016 emisă de pârâtă.

 Prin acţiunea dedusă judecăţii, se solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând ore suplimentare, sâmbete şi duminici lucrate în perioada 01.01.2013-12.02.2016.

La termenul de judecată din data de 15.11.2016 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru perioada 01.01.2013-11.08.2013, astfel că instanţa urmează a analiza pretenţiile reclamantului numai în ceea ce priveşte perioada 12.08.2013-12.02.2016.

 Faţă de solicitările reclamantului referitor la plata orelor suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru în perioada 12.08.2013-12.02.2016, Tribunalul reţine că potrivit art. 120 alin.1,2 Codul muncii munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal este considerată muncă suplimentară; munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.

 În conformitate cu dispoziţiile art.121 alin.1 Codul muncii „La solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art.114 sau 115, după caz”.

Art. 122 Codul muncii dispune că munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite, iar art. 123 alin.1 din acelaşi cod prevede că în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acestuia, spor care nu poate fi mai mic de 75 % din salariul de bază.

Raportând dispoziţiile legale susmenţionate la speţa dedusă judecăţii, instanţa constată că potrivit art. VII pct.1,2,4 din contractul individual de muncă nr.891/19.10.2010 încheiat între reclamant şi societatea pârâtă, durata muncii este de o normă întreagă, durata timpului de lucru fiind de 8 ore zilnic, 40 ore săptămânal; programul de lucru este flexibil, iar durata zilnică a timpului de muncă este împărţită după cum urmează: perioada fixă, în care angajatul se află la locul de muncă cu restul personalului; perioada mobilă, în care angajatul îşi alege orele de sosire şi de plecare; nu se vor efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecinţelor acestora.

De asemenea, în regulamentul intern al societăţii pârâte s-a prevăzut că în general, societatea nu va solicita salariaţilor efectuarea de ore suplimentare; dacă salariaţii desfăşoară activitate peste programul normal de lucru, orele astfel prestate nu vor fi considerate ore suplimentare decât în măsura în care acest lucru este solicitat, aprobat în scris de către superiorul ierarhic şi comunicat departamentului de resurse umane; salariaţii vor efectua muncă suplimentară la cererea societăţii numai cu acordul lor şi în limita a 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Prin urmare, în cadrul societăţii pârâte munca suplimentară se putea efectua doar cu titlu de excepţie, în anumite situaţii, respectiv în cazuri de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente, cu aprobarea scrisă a superiorului ierarhic al angajatului şi comunicarea efectuării orelor suplimentare către departamentul de resurse umane, iar în cazul solicitării de către societate, numai cu acordul salariatului.

Or, din probele administrate în cauza de faţă, nu reiese că ar fi existat vreuna dintre situaţiile enunţate anterior, în sensul că nu a fost un caz de forţă majoră în care fără acordul reclamantului să fi fost necesară prestarea unor ore suplimentare, nu a existat nici o solicitare din partea angajatorului sau a salariatului, o aprobare scrisă din partea superiorului ierarhic, ori un acord din partea salariatului la solicitarea societăţii de efectuare a unor ore suplimentare.

 De altfel, reclamantul a susţinut prin acţiune că a prestat ore suplimentare zilnic ce au constat în „vizitele” la clienţii restanţieri şi „vizite” pentru dezvoltarea agenţilor ori „vizite” duale agent-director, fără a arăta însă care a fost programul său de lucru zilnic, între ce intervale de timp se desfăşura acest program şi nici care a fost intervalul de timp în care ar fi desfăşurat activitate peste programul normal de lucru, program care a fost cunoscut şi însuşit de către reclamant prin semnarea contractului individual de muncă încheiat cu societatea pârâtă şi care, potrivit menţiunilor din contract, era un program de lucru flexibil, durata zilnică a timpului de muncă fiind împărţită într-o perioadă fixă, în care angajatul se afla la locul de muncă cu restul personalului şi o perioada mobilă, în care angajatul îşi alegea orele de sosire şi de plecare.

Referitor la programul de lucru al reclamantului, martora VCL propusă de reclamant, a declarat că nu cunoaşte care era programul de lucru al acestuia, însă ştie că ori de câte ori era nevoie, reclamantul venea la O, că de obicei la orele 19 acesta era pe teren şi nu cunoaşte cum îşi organiza reclamantul timpul în zilele de luni până vineri.

Din declaraţia martorei MM propusă de reclamant reiese că acesta începea programul de lucru la ora 8 şi îl încheia la ora 20, dar erau şi zile în care lucra şi peste acest program fiindcă îşi desfăşura activitatea pe teren împreună cu agenţii şi că mergea zilnic pe teren.

Martora MAC propusă de pârâtă a declarat că programul de lucru al reclamantului conform contractului individual de muncă era de la ora 9 la ora 21, program flexibil 8 ore pe zi, că îşi organizau singuri activitatea şi luau propriile decizii, că uneori era posibil ca în programul de la 9 la 21 reclamantul să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu, însă alteori nu era posibil acest lucru, în sensul că poate mai avea sarcini restante într-o anumită săptămână sau un volum mai mare de muncă, situaţie în care se putea ajunge şi la 42 ore într-o săptămână, dar în săptămâna următoare putea lucra 30 de ore. A menţionat că, personal, putea să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să compenseze în săptămâna următoare orele lucrate într-o săptămână peste programul de lucru, depinde de modul de organizare al salariaţilor, dar nu cunoaşte dacă şi reclamantul a procedat în acest fel, că recuperarea orelor suplimentare depinde de modul de organizare al fiecăruia, dar într-adevăr uneori ieşeau mai mult pe teren pentru că doreau să mai ia şi un bonus la salariu.

Din declaraţia martorei PM propusă de pârâtă reiese că programul de lucru este un program flexibil şi este individual, astfel că nu poate să spună care era programul de lucru al reclamantului, că fiecare salariat stătea la birou atât timp cât îşi îndeplinea ceea ce avea de făcut în ziua respectivă, după care pleca pe teren şi că nu cunoaşte dacă reclamantul a lucrat peste programul normal de lucru.

Aşa fiind, se reţine că martorii audiaţi în cauză nu au confirmat susţinerea reclamantului din răspunsul la interogatoriu potrivit căruia acesta efectua zilnic aproximativ 5 ore suplimentare, din declaraţiile martorilor desprinzându-se concluzia că programul de lucru al reclamantului era un program flexibil, că fiecare dintre angajaţi îşi organiza singur activitatea şi lua propriile decizii, iar în situaţia în care într-o anumită săptămână aveau un volum de muncă mai mare, exista posibilitatea ca în săptămâna următoare să lucreze un număr mai mic de ore.

Totodată, se reţine că din probele administrate în cauză nu reiese că ar fi existat o solicitare expresă din partea societăţii pârâte privind efectuarea de către reclamant a unui număr de ore suplimentare şi nici faptul că acesta ar fi adus la cunoştinţa angajatorului că a prestat muncă peste programul normal de lucru ori că ar fi solicitat să i se compenseze orele suplimentare pe care pretinde că le-a efectuat.

Referitor la acest aspect, în răspunsul la interogatoriu reclamantul a arătat că pe parcursul perioadei contractuale nu a adus la cunoştinţa conducerii societăţii neregulile privind drepturile salariale, ci doar discuta pe la şedinţe despre acest lucru, pentru a-şi păstra locul de muncă, însă a recunoscut că pe durata angajării i-au fost recompensate eforturile profesionale cu plata de bonusuri lunare, inclusiv bonusuri de performanţă, iar la data încetării contractului individual de muncă a primit un bonus constând într-o sumă de bani, despre care a arătat însă că nu era pentru ore suplimentare.

De altfel, şi în acordul de încetare a contractului individual de muncă, acord ce a fost semnat de reclamant, iar semnătura nu a fost contestată, s-a arătat că prin semnarea acordului, reclamantul recunoaşte în mod expres că nu mai are nici un fel de pretenţii prezente sau viitoare, de ordin material sau de alt ordin cu privire la societatea angajatoare şi că societatea şi-a îndeplinit toate obligaţiile avute în baza contractului individual de muncă şi în baza dispoziţiilor legale sau politicilor aplicabile societăţii.

 În consecinţă, faptul că reclamantul pretinde că a prestat muncă suplimentară în cadrul societăţii, fără a indica în concret pe ce durată de timp a efectuat orele suplimentare, nu este suficient pentru a se reţine că este întemeiată susţinerea acestuia privind munca suplimentară, cu atât mai mult cu cât probele administrate în cauză nu confirmă acest aspect, iar reclamantul avea cunoştinţă de dispoziţiile contractului individual de muncă şi ale regulamentului intern al societăţii care prevedeau o procedură clară referitoare la efectuarea de ore suplimentare.

Aşa fiind, se reţine că petitul acţiunii privind plata orelor suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru în perioada 12.08.2013-12.02.2016, este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte petitul referitor la plata către reclamant a drepturilor salariale pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă şi duminică se reţine că potrivit art. 137 alin. 1 Codul muncii repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica, iar alin.2 al aceluiaşi articol dispune că în cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

În conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin.3 Codul muncii în situaţia prevăzută la aliniatul 2 salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau după caz prin contractul individual de muncă.

Raportând dispoziţiile legale sus menţionate la speţa dedusă judecăţii, se reţine că reclamantul a susţinut prin acţiune că a lucrat în toate cele patru week-end-uri ale lunii, însă din răspunsul la interogatoriu reiese că, la solicitarea pârâtei de a preciza în ce zile de repaus săptămânal pretinde că a lucrat în perioada 12.08.2013-12.05.2016, reclamantul a răspuns că lucra în fiecare zi de duminică, până în anul 2014, după care pârâta a angajat un agent curier, precizând că lucra în fiecare duminică aproximativ 6 ore.

Prin urmare, din răspunsul la interogatoriu nu rezultă că reclamantul ar fi lucrat şi în zilele de sâmbătă, aşa cum a arătat în acţiune.

Referitor la această susţinere a reclamantului, se reţine că martora MM propusă de reclamant, a declarat că de la acesta cunoaşte că în zilele de duminică reclamantul ducea mapele la C după ce le aduna la S pe zone şi le ducea luni la Craiova, că nu cunoaşte dacă reclamantul lucra în fiecare sâmbătă şi duminică, însă ştie că lucra doar când era nevoie.

Martora VCL propusă de reclamant, a declarat că acesta venea în fiecare duminică să ridice mapele după ora 15, 16, întrucât trebuiau trimise luni dimineaţa la C, iar în zilele de sâmbătă venea ori de câte ori era nevoie.

Din declaraţia martorei MAC propusă de pârâtă, reiese că nu l-a văzut pe reclamant lucrând în zilele de sâmbătă şi duminică, dar este posibil să fi lucrat şi în zilele respective, acest fapt fiind la latitudinea reclamantului, fiindcă îşi organizau singuri activitatea şi luau propriile decizii.

De asemenea, a arătat că ştie că a fost o perioadă până la sfârşitul verii anului 2014, când reclamantul mergea pe teren în zilele de duminică şi strângea mapele de la agenţii pe care-i avea în subordine din zonele exterioare oraşului, apreciind că acest lucru dura între 3 şi 5 ore.

Şi martora PM propusă de pârâtă a declarat că a auzit de la reclamant şi de la ceilalţi colegi că acesta ieşea sâmbăta şi duminica pe teren, însă nu poate să spună cu certitudine dacă l-a văzut în aceste zile, întrucât fiecare are o zonă delimitată şi nu se intersecta zona sa cu cea a reclamantului.

Aceeaşi martoră a declarat că a mers să strângă documentele duminica de la clienţi, că poate mergea şi sâmbăta, însă acest lucru îl putea face şi vinerea, nu era obligatoriu să meargă în zilele de duminică, arătând că din câte cunoaşte niciunul dintre colegii săi nu a primit în scris de la societate să meargă pe teren duminica să strângă mapele, că nu îşi aminteşte să li se fi spus verbal acest lucru şi că din punctul său de vedere, depindea de felul cum îşi organiza fiecare activitatea, astfel că exista posibilitatea ca mapele să fie ridicate şi vinerea.

 În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului referitoare la orele efectuate în zilele de sâmbătă şi duminică, se reţine că în răspunsul la interogatoriu pârâta a menţionat că societatea nu a solicitat niciodată reclamantului să presteze muncă în zilele de sâmbătă şi duminică şi dacă ar fi făcut acest lucru ar fi fost necesare aprobarea scrisă a superiorului ierarhic al reclamantului, acordul acestuia şi comunicarea prealabilă a solicitării de efectuare a orelor suplimentare la departamentul de resurse umane, astfel cum prevede regulamentul intern.

Potrivit notelor de şedinţă depuse la dosar de către societatea pârâtă, la care a fost ataşată procedura standard de operare livrarea/transmiterea prin intermediul agentului a documentelor pentru soldare, prin această procedură care a intrat în vigoare la data de 09.07.2014, s-a stabilit procesul de livrare/transmitere prin intermediul unui agent curier P, aspect recunoscut şi de către reclamant la interogatoriu, acesta arătând că lucra în fiecare zi de duminică, până în anul 2014 apoi pârâta a angajat un agent curier.

De asemenea, se mai reţine că pârâta a ataşat notelor de şedinţă şi formulare de soldare susţinând că acestea au fost încheiate în zilele de marţi de către alţi angajaţi ai societăţii, ceea ce confirmă faptul că predarea documentelor către societate se putea realiza şi în alte zile din săptămână, contrar susţinerilor reclamantului.

Coroborând declaraţiile martorilor audiaţi în cauză cu înscrisurile aflate la dosar şi răspunsurile la interogatorii, reiese că probele administrate în cauză nu confirmă nici susţinerea reclamantului referitoare la faptul că în perioada 12.08.2013-12.02.2016 a lucrat în toate cele patru weekend-uri ale lunii.

Astfel, pe de o parte din aceste probe propuse atât de reclamant cât şi de către societatea pârâtă, reiese că începând cu luna iulie 2014, documentele pentru soldare se transmiteau prin intermediul unui agent curier, aspect recunoscut de altfel de către reclamant, aşa încât se constată că este neîntemeiată susţinerea acestuia privind munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică în perioada iulie 2014-februarie 2016.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte perioada august 2013-iunie 2014, care rămâne în discuţie, se constată că, din probele administrate în cauză reiese că reclamantul îşi putea organiza activitatea în aşa fel încât să nu fie nevoit să desfăşoare muncă de teren în zilele de duminică, ci în alte zile ale săptămânii.

Totodată, se reţine că referitor la zilele de sâmbătă din perioada august 2013-iunie 2014, deşi reclamantul a solicitat prin acţiune şi plata orelor efectuate în aceste zile, în răspunsul la interogatoriu a făcut referire doar la zilele de duminică, arătând că până în anul 2014, a lucrat în fiecare zi de duminică, ceea ce înseamnă că de fapt solicitarea sa se referă doar la plata orelor lucrate în zilele de duminică.

Cu privire la solicitarea reclamantului de a fi obligată pârâta să-i plătească orele lucrate în zilele de duminică, se reţine că şi în situaţia în care reclamantul a prestat muncă în aceste zile, nu s-ar putea stabili cu certitudine nici câte ore ar fi lucrat în zilele de duminică şi nici dacă a lucrat în fiecare zi de duminică, atât timp cât din probele administrate în cauză reiese că acesta avea posibilitatea să-şi organizeze singur activitatea.

De asemenea, se mai reţine că, deşi reclamantul susţine că a prestat muncă în zilele de duminică, acest fapt nu a fost adus la cunoştinţa conducerii societăţii, neexistând o solicitare din partea salariatului privind plata orelor lucrate în zilele de duminică, iar motivul invocat de reclamant potrivit căruia nu a făcut cunoscute conducerii societăţii neregulile privind drepturile salariale, pentru a-şi păstra locul de muncă, nu constituie un motiv care să-l determine pe acesta să nu solicite pârâtei plata drepturilor, în situaţia în care consideră că i se cuvin acele drepturi şi că poate dovedi faptul că a prestat muncă în favoarea angajatorului.

În consecinţă, instanţa apreciază că şi petitul referitor la plata orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal în perioada 12.08.2013-12.02.2016, este neîntemeiat.

Totodată, se reţine că după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, reclamantul a depus concluzii scrise la care a ataşat un raport de expertiză contabilă extrajudiciară, raport care nu va fi analizat de instanţă, având în vedere prevederile art.394 alin.3 Cod procedură civilă potrivit cărora „După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune nici un înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă”.

Având în vedere considerentele în fapt şi în drept anterior expuse, instanţa constată că acţiunea este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin.1 Cod procedură civilă „Partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată”.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin.2 Cod procedură civilă „Instanţa poate chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său”.

Din interpretarea dispoziţiilor legale susmenţionate reiese că instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului în situaţia în care se constată că acesta este disproporţionat de mare faţă de complexitatea cauzei sau în raport de activitatea desfăşurată de avocat.

Prin diminuarea cheltuielilor de judecată, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi parte, contract care îşi produce efectele juridice în continuare, ci doar apreciază măsura în care onorariul stabilit trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de complexitatea cauzei şi volumul muncii prestate de avocat.

Astfel, se urmăreşte ca partea care a pierdut procesul ca urmare a atitudinii sale culpabile să suporte consecinţele poziţiei sale procesuale, însă în mod echitabil şi numai în măsura în care se constată necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată.

Raportând dispoziţiile legale susmenţionate, la speţa dedusă judecăţii se constată că doar o parte din cheltuielile solicitate de pârâtă sunt justificate.

Astfel, faţă de activitatea depusă de apărătorul pârâtei care a formulat întâmpinare, a reprezentat societatea la fiecare dintre termenele de judecată acordate, a răspuns la relaţiile solicitate de instanţă pârâtei şi, ţinând seama şi de complexitatea cauzei, se apreciază că suma de 18924,66 lei solicitată de pârâtă cu titlu de onorariu de avocat este disproporţionată, motiv pentru care urmează ca instanţa să reducă valoarea onorariului de avocat de la suma de 189424,66 lei la suma de 4.000 lei şi să oblige reclamantul să plătească pârâtei această sumă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Referitor la suma de 6969,26 lei reprezentând diferenţa dintre suma totală de 25893,92 lei pretinsă de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată şi suma de 189424,66 lei reprezentând valoarea onorariului de avocat, se constată că pârâta nu a arătat ce reprezintă această sumă solicitată cu titlu de „cheltuieli” şi nici nu a depus înscrisuri în dovedirea sumei respective, astfel că nu va fi obligat reclamantul la plata sumei de 6969,26 lei.

Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia nr.3565/11.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.