Conflict negativ de competenţă-Litigii cu profesionişti. Cerere de valoare redusă. Conflict de competenţă. Respingerea sesizării privind soluţionarea conflictului negativ de competenţă. Inadmisibilitate.

.Domeniu: Conflict negativ de competenţă-Litigii cu profesionişti. Cerere de valoare redusă. Conflict de competenţă. Respingerea sesizării privind soluţionarea conflictului negativ de competenţă. Inadmisibilitate.

Cum, în speţă, nu se regăseşte ipoteza avută în vedere de textul art.133 pct.2 NCPC si anume, două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi cauză să-şi fi  declinat reciproc competenţa sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat competente, pentru a fi în prezenţa conflictului negativ de competenţă , astfel cum este definit în art. 133 pct. 2 NCPC, astfel ca sesizarea  Curţii de Apel Bucureşti privind soluţionarea conflictului negativ de competenţă este  inadmisibilă.

-art. 133, art. 135, art. 1025 şi urm.  din Noul Cod procedură civilă

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1200 din 27.06.2017)

Prin sentința civilă nr.3439/14 noiembrie 2016 pronunţata de Judecătoria Alexandria, s-a admis în parte cererea având ca obiect cerere de valoare redusă, formulată de reclamanta Î.I. L.P. în contradictoriu cu pârâţii P.V. şi C. .A.

A obligat pârâții să plătească reclamantei, în solidar, suma de 822 lei reprezentând contravaloare debit principal.

S-a respins capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere ca neîntemeiat.

S-a admis în parte capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (50 lei taxă judiciară de timbru și 200 lei onorariu avocat).

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanţa a reţinut următoarele:

Reclamanta invocă o creanţă principală în valoare de 822 lei reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate pârâţilor.

În dovedirea pretenţiilor sale reclamanta a ataşat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 34/04.12.2012 (filele 4-5) semnat de către pârâţi, precum şi factura fiscală D 1313/14.10.2015 (fila 7).

Pe de altă, parte, instanţa constată că factura a fost emisă în temeiul relaţiilor comerciale contractuale, derulate între părţi.

Conform art. 289 alin. 2 Cod procedură civilă, ” Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele şi alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii, au forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate.”

Din cuprinsul facturilor emise de reclamantă, acestea fiind documente utilizate în mod obișnuit în ocazia încheierii unor act juridice, rezultă atât existența unui temei de natură contractuală ce a stat la baza întocmirii acestora, cât și executarea propriilor obligații, din partea reclamantei. De asemenea, acceptarea facturii poate fi expresă, prin semnare de către reprezentantul societăţii destinatare, sau tacită, printr-o manifestare neechivocă în acest sens. Factura fiscală a fost însuşită de către pârât, prin plata unei câtimi din debit, de 660 lei, iar aceasta se coroborează cu faptul că pârâtul nu au administrat vreo dovadă în sensul achitării datoriei restante sau în sensul stingerii acesteia într-un alt mod admis de lege.

Mai mult, față de dispozițiile art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată faptul că existența și întinderea creanței din cererea de chemare în judecată nu au fost contestate de către pârât, prin lipsa formulării oricăror apărări în cauza de față.

În drept, pe fondul cauzei, conform art. 1516 Cod civil, ”(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei.”

De asemenea, conform art. 1350 Cod civil, ” (1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.”

Iar conform art. 1548 Cod civil, ” Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.”

Astfel cum rezultă din art. 662 alin 2 Cod procedură civilă, o creanţă este certă atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi înscrisul constatator semnat de părţi. Potrivit art. 662 alin 3 Cod procedură civilă, creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. Totodată, potrivit art. 662 alin. 3 Cod procedură civilă, o creanţă este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

În cauza de față instanța constată îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, având în vedere că a fost dovedită existența raportului juridic dintre părți, că una dintre acestea și-a executat obligația, iar cealaltă nu a depus dovada achitării prețului.

Pentru aceste motive, instanţa a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a sumei de 822 lei, reprezentând contravaloare debit principal, în solidar. Cu privire la caracterul solidar al obligației ce urmează a fi executată, acesta rezultă în mod expres din convenția părților, conform art. 1445 Cod civil.

În schimb, în privinţa penalităţilor de întârziere solicitate de către reclamantă, instanţa apreciază că, deşi contractul de prestări servicii a fost asumat în integralitate prin semnătură de către debitor, nu se poate face abstracţie de faptul că acesta reprezintă contracte de adeziune, cu clauze preformulate de către creditoare, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, instanţa constată că art. II.1 din contract reglementează dreptul prestatorului de a percepe penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,25%, pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume, fără ca o clauză penală similară să fie stipulată în favoarea consumatorului, în cazul în care prestatorul nu îşi îndeplineşte el însuşi, în termenul contractual stabilit, propriile obligaţii. De aceea, trebuie avute în vedere menţiunile cuprinse la litera i) din lista exemplificativă a clauzelor abuzive, care se referă la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de către consumator, în raport cu pagubele suferite de către comerciant, dar şi cele prevăzute la litera r), care se referă la permisiunea pentru comerciant  de a obţine unele sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

În această perioadă, nivelul dobânzii de referinţă a BNR poate fi considerat un indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat pentru neexecutarea la termen a unei obligaţii băneşti.

Astfel, se observă că penalitatea impusă de creditoare se află într-o disproporţie evidentă cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod  rezonabil presupus.

Această disproporţie creează dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Deşi contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un  act de comerţ unilateral fiind supus legii comerciale, cu specific al raporturilor juridice, aceasta a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ,  menită să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr.93/13, privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile între particulari, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure o eficacitate reală a interdicţiei stipulării unor clauze abuzive în contracte încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, şi anume acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumator, în cuprinsul unor „condiţii generale” impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13, presupune ca instanţa naţională să poată verifica, din oficiu, dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero,C-240/98).

Curtea a statuat că „o instanţă investită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator, poate verifica, din oficiu, în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv”.

Se observă astfel că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punct de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a o negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora. Având în vedere acest aspect, instanța va respinge apărarea reclamantei, în sensul că a existat o negociere directă a clauzelor abuzive analizate.

De aceea, „acordul debitorului”, în sensul că a înţeles şi a acceptat „condiţiile generale” ale prestatorului de servicii, nu înlătură aplicabilitatea art.4 din Legea nr.193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, pentru motivele expuse mai sus.

Prin urmare, instanta a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

Astfel, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, obligându-i pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantei suma de 822 lei reprezentând contravaloare debit principal.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă vor fi suportate pârâţi în temeiul culpei procesuale.

În cazul de față, se poate observa că în mod greșit a fost calculată taxa de timbru la cuantumul de 200 lei, deși, conform art. 6 alin. 1 din OUG 80/2013, acesta este de 50 lei (inclusiv prin raportare la suma totală solicitată de reclamantă-1602 lei). În consecință, instanța va obliga pârâtul doar la plata sumei de 50 lei, întrucât, pentru diferența de 150 lei, nu se află în culpă procesuală. De asemenea, pârâtul a fost obligat și plata sumei de 200 lei, onorariu avocat, după cum rezultă din  cuprinsul chitanței atașate la dosarul cauzei (fila 11).

Împotriva sentinţei civile sus menţionate a declarat apel Î.I. L.P. solicitând admiterea apelului şi în principal anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente iar în subsidiar schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul obligării pârâţilor în solidar la plata sumelor cu titlu de penalităţi de întârziere. 

Prin decizia civilă nr. 353/10 mai  2017 pronunţata de Tribunalul Teleorman - Sectia Civilă, s-a admis apelul  declarat de apelanta-reclamantă  Î.I. L.P. în contradictoriu cu  intimaţii-pârâţi  P.V.,  şi C.A.. S-a anulat sentinţa atacată.

A admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate de către reclamantă.

A declinat cauza în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.

A constatat conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Alexandria şi Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.

A trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti secţia civilă pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a pronunţa această decizie,  tribunalul a  reţinut următoarele:

Tribunalul apreciază că instanţa de fond  trebuia să admită excepţia necompetenţei teritoriale invocată de către apelanta-reclamantă întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 126 alin. 2 C.pr.civ.

Potrivit art. 121 C.pr.civ. cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.

Conform art. 126 alin. 2 C.pr.civ. în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.

Actul adiţional încheiat între părţi în data de 30.12.2013 (f.6 dosar fond) prin care a fost stabilită competenţa în favoarea Judecătoriei Sector 4 Bucureşti  a fost încheiat după naşterea dreptului la despăgubiri întrucât expiraseră deja termenele de plată din contractul iniţial ce fuseseră stabilite la data de 30.10.2013 (f.4 verso dosar fond), astfel încât sunt aplicabile pe deplin dispoziţiile art. 126 alin. 2 C.pr.civ.

În opinia tribunalului, clauza atributivă de competenţă nu poate fi considerată o clauză abuzivă astfel încât să fie lipsită de efecte întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi reţinută o asemenea concluzie.

În acord cu dispoziţiile art. 4 şi urm. din Legea nr. 193/2000, pentru analiza caracterului abuziv al unei clauze contractule instanţa trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1. clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

2. clauza nu este exprimată într-un limbaj clar și uşor inteligibil;

3. clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

4. dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei credinţe.

Tribunalul consideră că nu sunt îndeplinite a doua şi a treia condiţie din cele enumerate, referitoare la limbajul în care a fost formulată clauza şi dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor.

1.Lipsa caracterului neclar şi greu intelegibil al clauzei

Din simpla lecturare a clauzei nr. 2 a actului adiţilonal (f.6 dosar fond) tribunalul reţine că limbajul folosit în enunţarea clauzei de alegere a competenţei este unul clar, concis şi uşor inteligibil pentru orice persoană rezonabilă şi cu un nivel mediu de pregătire şi de interes.

În acest sens, tribunalul constată că modalitatea de formulare a clauzei nu conţinea termeni specifici şi extrem de tehnici ci, într-un limbaj comun pentru un consumator rezonabil, prevede că orice litigiu în legătură cu contractul va fi soluţionate de Judecătoria Sector 4 Bucureşti.

Ţinând seama de principiile jurisprudenţiale  stabilite în legătură cu noțiunea de ”limbaj clar și inteligibil” ale CJUE în cauza Kasler, tribunalul reţine caracterul inteligibil al clauzei nu numai pe plan formal și gramatical ci, dimpotrivă, clauza analizată exprimă în mod transparent mecanismul de funcţionare al acestei clauze şi consecinţele care rezultă din aceasta.

Astfel, orice consumator cu un nivel mediu de atenţie, informare şi interes putea găsi în clauza în discuţie, la o simplă lecturare, criterii clare şi inteligibile pe baza cărora să poată prevedea faptul că orice litigiu în legătură cu contractul încheiat urma să fie soluţionat de Judecătoria Sector 4 Bucureşti.

2.Lipsa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa CJUE, ”în scopul aprecierii existenţei eventuale a unui dezechilibru semnificativ trebuie să se ţină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanţele care au însoţit încheierea acestui contract, precum şi la toate celelalte clauze ale acestuia.” (Cauza Constructora Principado SA, C 226/12).

În privinţa condiţiilor privind dezechilibrul contractual în detrimentul consumatorului, tribunalul consideră că acesta presupune alterarea armoniei contractuale care este dată, în special, de echivalenţa și reciprocitatea drepturilor și obligațiilor contractuale.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că simpla inserare a unei clauze atributive de competenţă nu este suficientă în cauză pentru a se genera dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Desigur că alegerea unei competenţe teritoriale a unei instanţe care nu cuprinde în circumscripţia sa domiciliul consumatorului poate determina acestuia unele inconveniente, însă aceste neajunsuri nu pot fi considerate atât de grave încât să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor nu sunt afectate în nici un fel de clauza de alegere de competenţă şi, în orice caz, trebuie observat că instanţa asupra competenţei căreia s-a convenit nu este cea de la sediul reclamantei.

În aceste condiţii, instanţa consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerată abuzivă clauza de alegere a competenţei din actul adiţional încheiat între părţi la data de 30.12.2013.

Simpla lipsă de interes sau diligenţă a consumatorilor care nu lecturează contractele pe care le semnează nu poate constitui întotdeauna un temei pentru invocarea cu succes a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 480 C.pr.civ., a admis apelul, a anulat sentinţa atacată, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamantă şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sector 4 Bucureşti.

În temeiul art. 133 alin. 1 pct. 3 şi 135 C.pr.civ., tribunalul a constatat conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Alexandria şi Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi a trimis cauza Curţii de apel Bucureşti secţia civilă, pentru soluţionarea conflictului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucuresti şi repartizată aleatoriu Secţiei a VI-a Civilă, sub nr. 4568/2/2017.

Asupra cererii de sesizare cu soluţionarea conflictului de competenţă, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 133 NCPC, Există conflict de competenţă:

1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece acelaşi proces;

2. când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Conflictul negativ de competenţă are loc atunci cand două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi cauză şi-au declinat reciproc competenţa sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină, la rândul său, competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat competente.

Or, în speţă, se constată că Judecătoria Alexandria, a soluţionat pe fond litigiul cu care a fost învestita, prin SENTINȚA CIVILĂ nr. 3439/14 noiembrie 2016, in sensul admiterii în parte a cererii, având ca obiect cerere de valoare redusă, formulată de reclamanta Î.I. Lazăr Petrişor în contradictoriu cu pârâţii Popescu Valentin şi Cernat Alexandru.

Iar prin DECIZIA CIVILĂ nr. 353/10 mai 2017 pronunţata de TRIBUNALUL TELEORMAN - Secţia civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Î.I. L.P. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi P.V., şi C.A., constatand ca instanţa de fond  trebuia să admită excepţia necompetenţei teritoriale invocată de către apelanta-reclamantă întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 126 alin. 2 C.pr.civ.

In consecintă, urmare admiterii apelului, tribunalul a anulat sentinţa atacată, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate de către reclamantă, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti şi a constatat conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Alexandria şi Judecătoria sectorului 4 Bucureşti. A trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti secţia civilă pentru soluţionarea conflictului.

Prin urmare, raportat la hotărârile judecătoreşti pronunţate, se constată că, in speţă, instanţele învestite cu soluţionarea pricinii, Judecatoria Alexandria a soluţionat, pe fond, cauza, iar Tribunalul Teleorman a soluţionat apelul formulat împotriva sentinţei judecătoriei.

Ca atare, în speţă, nu se regăseşte ipoteza avută în vedere de textul art.133 pct.2 NCPC si anume, două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi cauză să-şi fi  declinat reciproc competenţa sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat competente, pentru a fi în prezenţa conflictului negativ de competenţă , astfel cum este definit în art. 133 pct. 2 NCPC.

In consecinţă, constatand că, în cauză, nu s-a ivit un conflict negativ de competenţă, întrucât nu s-au consemnat declinări  reciproce sau succesive de competenţă, a căror rezolvare să se facă în condiţiile art. 135 NCPC, Curtea a respins sesizarea  Curţii de Apel Bucureşti privind soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Alexandria şi Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, constatat prin Decizia civilă nr. 353 din 10.05.2017 pronunţată de Tribunalul Teleorman - Secţia Civilă, în dosarul nr.44078/4/2015, în cauza având ca obiect apelul declarat de apelantul Î.I. L.P., împotriva sentinţei civile nr. 3439 din 14.11.2016 şi a încheierii din 06.06.2016  pronunţate de Judecătoria Alexandria, în dosarul nr. 44078/4/2015, în contradictoriu cu intimaţii P.V. şi C.A., ca inadmisibilă.

A trimis dosarul la Tribunalul Teleorman – Secţia Civilă, care a solicitat regulatorul de competenţă.

Domenii speta

Spete similare