Ordonanță președințială

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1886 pronunţată la data de 20.07.2017, Judecătoria A a admis în parte  cererea de ordonanţă preşedinţială, formulată de reclamantul  MC  în contradictoriu cu pârâta MAI, a stabilit provizoriu până la soluţionarea dosarului de divorţ nr. 2493/740/2017 aflat pe rolul Judecătoriei A, locuinţa minorului MLF, la domiciliul actual din Spania al mamei MAI,  tatăl copilului, MC,  urmând a avea va avea legături personale cu minorul, în următorul mod: „În prima săptămână din lună, o dată la două luni, de luni până duminică, începând din luna august 2017(o săptămână în 2 luni – august 2017, octombrie 2017 şi în continuare până la soluţionarea dosarului de divorţ nr. 2493/740/2017),  Tatăl se va deplasa în Spania, în ziua de luni pentru a prelua copilul şi împreună cu copilul se va deplasa în România; În Spania, copilul va fi preluat în ziua de luni, la locul şi ora stabilită de comun acord între părinţi, în interesul superior al copilului; În România, copilul va locui la adresa tatălui din com. O, jud. T. La sfârşitul perioadei, tatăl se va deplasa cu copilul înapoi în Spania şi se va asigura că acesta ajunge înapoi în Spania în ziua de duminică. Copilul va fi predat înapoi mamei, la locul şi ora stabilită de comun acord între părinţi, în interesul superior al copilului . În perioada în care copilul se află în Spania, tatăl îşi poate vizita copilul şi poate comunica cu acesta. În perioada în care copilul se află în România, mama îşi poate vizita copilul şi poate comunica cu acesta.

Prin aceeaşi hotărâre au fost compensate  cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel,  instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 997 alin. 1cod procedură civilă, conform cărora, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

De asemenea a făcut referire la dispoziţiile  art. 920 cod procedură civilă,  care prevăd că „instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei precum la cele ale art. 262 alin. 1 cod civil, copilul nu poate fi separat de părinţii săi, fără încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Conform alin. 2, copilul care nu locuieşte la unul dintre părinţii săi, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat, decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.”

Conform art. 262 alin. 1 cod civil, copilul nu poate fi separat de părinţii săi, fără încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Conform alin. 2, copilul care nu locuieşte la unul dintre părinţii săi, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat, decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

Conform art. 263 alin. 1 cod civil, orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

Instanţa de fond a menţionat că pe rolul aceleiaşi instanţe există dosarul nr. 2493/740/2017 având ca obiect divorţ şi cereri accesorii divorţului.

Totodată a reţinut că părţile sunt părinţii minorului MLF, a sintetizat  declaraţiile martorilor ME, RC şi a făcut referire la răspunsurile relevante ale  părţilor la interogatoriu administrat la solicitarea acestora.

 Din probele administrate, instanţa de fond a reţinut că  minorul s-a născut în România şi a locuit cu aproximaţie 1 an la domiciliul comun al părţilor din mun. B, în perioada în care soţii locuiau împreună. Ulterior soţii s-au mutat împreună cu copilul în Spania, la locuinţa mamei pârâtei. Aici au locuit împreună cu mama pârâtei aproximativ 6 luni, până în decembrie 2016, moment în care reclamantul a revenit în România. Rezultă că ambii părinţi sunt ataşaţi de copilul lor şi doresc să participe la creşterea copilului, iar minorul este deopotrivă ataşat de ambii părinţi. Nu rezultă că vreunul dintre părinţi ar putea să constituie un pericol pentru copil şi pentru dezvoltarea pozitivă a acestuia, ci din contră ambii părinţi doresc să se constituie în modele pozitive pentru copilul lor. În situaţia de faţă, din păcate, copilul nu poate fi ascultat, întrucât vârsta sa de numai 2 ani, nu îi poate permite să se exprime în cunoştinţă de cauză. Nu s-a probat împrejurarea că mama pârâtei ar suferi de afecţiuni psihice. În aceeaşi măsură nu s-a probat că reclamantul s-ar da înapoi de la muncă sau că mama copilului şi-ar petrece timpul prin baruri neglijând copilul.

Cu privire la condiţiile de admisibilitate, instanţa de fond a apreciat că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, în sensul dreptului acestuia de a avea legături personale cu copilul său. Nu există nici un element care să umbrească această aparenţă. Însă problema trebuie privită mai în profunzime. Trebuie, într-un astfel de litigiu, să analizăm situaţia şi din perspectiva copilului, respectiv dacă în favoarea copilului există aparenţa dreptului de a ţine legături personale cu tatăl său. Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, raportat la textele de lege mai sus analizate şi la probele administrate.

Măsurile ce se solicită a fi dispuse au un caracter evident provizoriu, iar ele ar urma să dureze până la soluţionarea dosarului de fond 2493/740/2017.

Cu privire la sintagma cazuri grabnice. Întrucât în cauză se analizează situaţia unui copil în vârstă de 2 ani, care este în plină formare şi dezvoltare, din perspectiva copilului, cazul este unul grabnic, întrucât privarea copilului de oricare dintre părinţii săi, la o astfel de vârstă poate avea consecinţe negative profunde. Pe de altă parte, cazul este unul grabnic şi din perspectiva tatălui copilului, cu privire la care rezultă că nu şi-a mai văzut copilul din aprilie 2017. Sub nicio formă nu se poate asimila a-ţi vedea copilul, cu a-l vedea în fotografii sau a-l vedea sau auzi în comunicări electronice efectuate la distanţă, fiind în mod evident necesară interacţiunea directă, personală între tată şi copilul său, fiind de prisos orice motivare suplimentară sub acest aspect. Într-adevăr, tatăl poate să se deplaseze în Spania, însă în condiţii vitrege (lipsa locuinţei, situaţie conflictuală cu mama şi bunica copilului) şi nereglementate. De aceea se impune de urgenţă stabilirea cu claritate a condiţiilor în care tatăl şi copilul pot avea legături personale. În ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, apare cu evidenţă că o ordonanţă preşedinţială este în sensul prevenirii unei astfel de pierderi, pierdere care poate fi atât pentru tatăl copilului, dar mai ales pentru copil.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că în cauză  sunt întrunite condiţiile de admisibilitate.

Reclamantul a precizat că renunţă la cererea de stabilire a domiciliului minorului la locuinţa sa din O. Instanţa însă nu poate lua act de renunţarea la capătul de cerere privind stabilirea provizorie a domiciliului minorului, întrucât această renunţare nu ar fi în interesul copilului. Nu poate fi în interesul copilului ca situaţia locuinţei sale provizorii să rămână nereglementată până la soluţionarea cererii de divorţ.

Din probele administrate, având în vedere şi cererea de renunţare a reclamantului, sub aspectul factorului subiectiv, instanţa de fond a apreciat  că este în interesul superior al copilului ca locuinţa provizorie a acestuia să fie stabilită la domiciliul mamei, din Spania.

Astfel, rezultă că la locuinţa respectivă se poate îngriji de copil, mama acestuia, bunica din partea mamei, dar şi o bonă care a fost angajată. Pe de altă parte, de mai bine de 1 an de zile, copilul locuieşte la adresa respectivă şi s-a familiarizat cu locul respectiv. Nu rezultă că ar exista vreun pericol sau alt element negativ pentru copil dacă acesta ar continua să locuiască acolo.

Cu privire la legăturile personale dintre tată şi copil.

Fără îndoială că acestea trebuie să existe, atât din perspectiva tatălui, cât şi din perspectiva copilului, acest aspect fiind în interesul superior al copilului.

Mai întâi trebuie subliniat că modalitatea solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, nu poate fi primită, întrucât este absurd ca minorul să se deplaseze în fiecare zi din Spania către România şi înapoi şi tot aşa până la soluţionarea dosarului de fond.

Însă împrejurarea că cererea nu poate fi primită astfel cum a fost formulată, nu înseamnă că aceasta trebuie în mod automat respinsă, întrucât o astfel de respingere ar intra în conflict cu principiul respectării interesului superior al copilului. Instanţa poate şi trebuie, din oficiu, să stabilească o modalitate de păstrare a legăturilor personale dintre tată şi copil, în primul rând în interesul copilului.

Instanţa de fond a aprecia  că cea mai bună soluţie pentru copil în această situaţie este următoarea: copilul trebuie să petreacă o parte din timpul său împreună cu tatăl său, în mod direct, personal. Acest timp trebuie să fie petrecut în România, la domiciliul tatălui, cu următoarele argumente: tatăl are o situaţia incertă şi vitregă în Spania. Dacă s-ar primi că el poate avea legături personale cu minorul în Spania, ar însemna că pentru perioada respectivă, reclamantul ar locui în chirie, ceea ce ar genera cheltuieli exagerate pentru reclamant. Pe de altă parte, ar locui într-un loc necunoscut şi ostil atât pentru tată cât şi pentru copil. Tatăl s-ar vedea în situaţia de a trebui să muncească şi să se îngrijească de copil în acelaşi timp, singur,  aspect imposibil de întrunit. Dacă pârâtul ar locui la locuinţa în care se află copilul în prezent, s-ar reactiva situaţia tensionată existentă între părţi, acest aspect fiind în dezavantajul copilului. Pe de altă parte tatăl nu ar putea să dezvolte relaţia cu copilul său, în mod corespunzător, atâta timp cât s-ar găsi într-o situaţie precară, în Spania.

Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este calitatea de cetăţean roman a copilului şi împrejurarea că acesta a locuit 1 an de zile în România. Este în interesul său superior să păstreze legătura cu ţara în care s-a născut, să ia legătura direct cu mediul din această ţară, cu limba română, cu cultura şi tradiţiile României, să locuiască într-o locuinţă românească. Dezvoltarea copilului, în Spania, dar prin ţinerea legăturii cu România este în interesul său,  întrucât astfel dobândeşte lumina şi cunoaşterea din ambele ţări, ceea ce pentru viitor îl va face un om mai complet şi mai complex. În această perioadă de dezvoltare a copilului, orizontul acestuia nu poate fi limitat doar la Spania, ci trebuie extins şi către ţara în care s-a născut şi în care s-au născut părinţii săi.

De asemenea, în România, la locuinţa tatălui, de îngrijirea copilului se vor ocupa şi bunicii din partea tatălui.

Pe de altă parte, copilul trebuie să efectueze cât mai puţine deplasări Spania – România şi retur, raportat la vârsta sa.

Copilul va fi preluat din Spania de către tatăl său şi va fi predat înapoi tot de către tatăl său, în Spania. Nu poate fi obligată mama copilului să efectueze deplasarea acestuia în România, fiind în interesul reclamantului să se deplaseze pentru a prelua copilul şi de datoria sa să aducă copilul înapoi de unde l-a preluat.

Cu privire la cheltuielile de judecată. Întrucât cererea va fi admisă în parte, în temeiul art. 453 alin. 2 c.p.c., instanţa de fond a dispus compensarea cheltuielilor de judecată. Mai trebuie subliniat că într-o astfel de cauză este problematic a spune cine a câştigat procesul. Certitudinea instanţei  de fond a fost  că minorul a câştigat acest proces, iar prin câştigul copilului şi părinţii săi ar trebui să se considere câştigători.

Împotriva acestei hotărâri şi a încheierilor pronunţate în acest dosar  a declarat în termen apel pârâta, solicitând anularea sentinţei civile nr.1886/20.07.2017, anularea  în tot  a  încheierilor de şedinţă  pronunţate în datele de  08.06.2017 respectiv din 22.06.2017, admiterea  excepţiei necompetenţei generale a instanţelor din România şi obligarea reclamantului  la plata tuturor cheltuielilor  de judecată ocazionate cu procesul în fond, în cuantum de 3.315,5lei.

În subsidiar, în contextual respingerii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor din România a  solicitat compensarea cheltuielilor de judecată  în sensul de a se constata datoriile reciproce şi a se dispune obligarea  reclamantului  la plata către aceasta  a sumei de 2815,5lei, ca efect al compensării, cu cheltuieli de judecată  ocazionatăe în apel.

În motivare a arătat că, judecătorul fondului  a pronunţat  o hotărâre în afara  cadrului procesual legal,  cu încălcarea  competenţei generale a instanţelor din România, nefiind cercetată excepţia  invocată.

Criticând soluţia sub acest aspect,  apelanta a  făcut referire la dispoziţiile art.4, art.5 şi art. 2570 pct.1  şi 2 Cod civil, cele ale Legii nr.361/2007 şi art.5 din Convenţia de la Haga, susţinând în esenţă că, deşi a făcut dovada domiciliului în străinătate, chiar ulterior primului  termen de judecată, instanţa de fond nu a constatat lipsa de procedură cu aceasta  şi nici nelegalitatea  încheierii de şedinţă , stiut fiind că potrivit art.155 pct 13 persoanele aflate în străinătate se citează în statul în care locuiesc.

În contextul expus apelanta a arătat  că a fost în imposibilitate  reală şi obiectivă de a  supune controlului instanţei de fond  problematica competenţei.

Astfel, la primul termen de judecată nu a fost reprezentată neavând cunoştinţă de proces iar la următoarele termene instanţa a refuzat să invalideze propriile încheieri astfel încât nu a avut cadrul procesual de a investi instanţa cu  excepţia necompetenţei generale, fapt ce s-a datorat culpei reclamantului.

În consecinţă,  a solicitat  instanţei de control judiciar să restabilească  ordinea de drept,  să analizeze  excepţia invocată şi să o admită cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului ca nefiind de competenţa instanţelor  române şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3315,5 lei, cheltuieli depuse până la închiderea dezbaterilor  şi necontestate de partea adversă.

În subsidiar, apelanta  a arătat că instanţa de fond a compensat în mod greşit cheltuielile de judecată, în condiţiile în care în dispozitivul hotărârii nu apare menţiunea conform căreia cheltuielile de judecată cerute de aceasta au fost reduse, operaţiunea de compensare trebuind finalizată cu obligarea reclamantului la plata către aceasta a diferenţei de bani.

Apelanta consideră că  în urma  operaţiunii  juridice de compensare reclamantul trebuia să fie obligat la plata către aceasta a sumei de 2815.5 lei reprezentând diferenţa  dintre  totalul cheltuielilor ocazionate cu procesul în cuantum de 3115,5lei şi suma de 500lei, cheltuielile reclamantului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1000 raportat la art.466 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 31.08.2017, intimatul reclamant a  solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarant, susţinând în esenţă că, judecătorul fondului a rezolvat în mod corect  incidentele procedurale referitoare nulitatea încheierii din data de 18.05.2017, a nelegalei citări pentru termenele din 18.05.2017 şi 22.06.2017 precum şi cu privire la excepţia inadmisibilităţii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române.

 Pentru termenul de 18.05.2017 a arătat că  procedura a fost legal îndeplinită cu pârâta în România, la domiciliul său din actul de stare civilă, domiciliu  la care ar fi trebuit să se afle împreună cu minorul la data de 27.04.2017, data promovării  ordonanţei iar la termenul din 08.06.2017 s-a prezentat pentru pârâtă avocatul astfel că nu se pune problema lipsei de procedură  cu apelanta

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor române a arătat că în mod corect a fost respinsă fiind evident chiar şi în lumina dispoziţiilor Convenţei de la Haga că instanţele române sunt competente să soluţioneze  a asemenea cauză,  fiind vorba de un minor cetăţean român, născut în Bucureşti şi aflat  pentru moment în străinătate.

Verificând în limitele cererii de apel şi a apărărilor formulate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul, va respinge apelul declarat pentru considerentele care vor succede.

Cu privire la criticile  apelantei referitoare la nulitatea încheierilor din 08.06.2017 şi 22.06.2017 precum şi la modul de soluţionare al excepţiei necompetenţei generale a instanţelor din România, se apreciază că sunt  nefondate.

Cu titlu preliminar, instanţa de apel constată că apelanta a solicitat anularea celor două încheieri invocând nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de 155 alin. 13 Cod procedură privind citarea sa în străinătate doar  pentru a crea cadrul procesual necesar învestirii  instanţei cu excepţia necompetenţei generale, excepţia pe care, aceasta nu a putut-o invoca la primul termen de judecată când instanţa de fond  şi-a verificat competenţa din culpa intimatului care din rea voinţă, nu a indicat reşedinţa sa  efectivă din străinătate.

În aceste condiţii,  susţinerile cu privire la nulitatea celor două încheieri se subsumează criticii referitoare la excepţia  necompetenţei generale a instanţelor din România, chestiune de ordine publică, de legalitate a procedurii şi a jurisdicţiei române, aspect ce rezultă şi din dispoziţiile art. 129 alin. 2pct. 1 şi art. 130 din Cod procedură civilă, astfel că vor fi  analizate împreună.

Potrivit art. 1081 alin.2 Cod procedură civilă, din cadrul Titlului I, Cap. II, având denumirea marginală ,, Competenţa preferenţială a instanţelor române”,, Instanţele româneşti sunt competente să judece procesele referitoare la ocrotirea minorului sau persoanei puse sub interdicţie judecătorească, cetăţean român cu domiciliul în străinătate”.

Art. 1 alin. 1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti(act normativ comunitar obligatoriu şi direct aplicabil după integrarea României în Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007) prevede  că  dispozițiile acestui regulament se aplică materiilor civile privind atribuirea, executarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, precum şi încredinţarea şi dreptul la vizită.

Conform art.2 pct. 9 din acelaşi regulament, încredinţare înseamnă drepturile şi obligaţiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reşedinţă, instanțele judecătorești dintr-un stat membru fiind competente în materia răspunderii părintești privind un copil  care are reședința obișnuită în acel stat membru la momentul la care instanța este sesizată(art.8).

Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.

Este esenţial în cauza de faţă,  în  raport de specificul acesteia, de dispoziţiile legale incidente invocate de părţi, în vederea determinării instanţei  competente să o soluţioneze, să se stabilească  care este reşedinţa obişnuită a  minorului, prin reşedinţă obişnuită neputându-se înţelege decât o reşedinţă legală şi nu una stabilită  în mod abuziv, întrucât în caz contrar s-ar  accepta stabilirea unei instanţe doar ca  urmare a deciziei arbitrare a unui părinte sub acest aspect, fără acordul celuilalt părinte.

În cauză,  din actele dosarului rezultă că minorul MLF,  cu privire la care s-a solicitat stabilirea măsurilor solicitate prin acţiune este cetăţean român care în perioada mai 2016 - ianuarie 2017 a locuit alături de părinţii săi în Spania, ţară în care apelanta îşi are în prezent reşedinţa.

La data de 26.01.2017, intimatul-tatăl copilului, domiciliat în România  a declarat la notariat că este de acord ca fiul său să călătorească în străinătate împreună cu mama sa, apelanta,  începând cu data autentificării declaraţiei, declaraţie revocată ulterior de acesta( fila 35-dosar fond) deşi  perioada pentru care şi-a exprimat acordul cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate de către minor a fost de 3 ani de la data întocmirii declaraţiei.

Conform susţinerilor intimatului promovarea acestei acţiuni la data de 27.04.2017 a fost determinată de refuzul apelantei de a-i  permite să aibă legături personale cu minorul aflat în ţară împreună cu apelanta din data de 21.04.2017, domiciliată în B la adresa din cartea de identitate, adresă la care a şi fost citată la termenele de judecată din 18.05.2017 şi 08.06.2017, cu respectarea dispoziţiilor art. 155 alin. 1 pct.6 Cod procedură civilă.

Contrar susţinerilor apelantei  procedura de citare a fost legal îndeplinită cu aceasta  în condiţiile în care la 24.05.2017 a solicitat instanţei să-i comunice toate actele de procedură  la  domiciliul ales  reprezentat de adresa apărătorului său care s-a şi prezentat la termenul de judecată din data de  08.06.2017, solicitând amânarea judecăţii în vederea pregătirii apărării iar pentru  termenul de judecată din data de 22.06.2017 a fost citată la sediul procesual ales indicat prin cererea depusă la dosarul cauzei.

În acest context este util de subliniat că apelanta a solicitat la data de 08.06.2017 nulitatea încheierii de şedinţă din data de 18.05.2017 pentru nerespectarea dispoziţiilor art.155 alin. 1 pct.13 Cod procedură civilă referitoare la citarea sa în străinătate, deşi la data respectivă se afla în România, având domiciliul la adresa la care a fost citată.

Întrucât prin  citarea părţilor  şi comunicarea actelor de procedură se asigură respectarea contradictorialităţii şi dreptului la apărare, tribunalul, reţinând că în cauză au fost respectate cele două principii fundamentale ale procesului civil apreciază că nu se impunea nulitatea încheierii de şedinţă din data de 18.05.2017 şi nici  cea a încheierii din 08.06.2017, dată la care apelanta a fost reprezentată  de apărătorul ales a cărui prezenţă oricum ar fost de natură să acopere nulitatea ce decurge  din nesocotirea dispoziţiilor legale privind citarea.

Faţă de situaţia de fapt descrisă şi dispoziţiile legale invocate dar şi cele ale art.1067 cod procedură civilă,  instanţa de apel apreciază că instanţele române sunt competente să soluţioneze cauza.

În condiţiile în care apelanta a stabilit reşedinţa copilului în Spania fără acordul intimatului (acesta exprimându-şi acordul  la 26.01.2017 doar cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate) tribunalul apreciază că minorul nu are reşedinţa obişnuită în Spania în sensul dispoziţiilor legale invocate, nefiind o reşedinţă legală.

 Având în vedere considerentele expuse, faptul că minorul cetăţean român la data promovării acţiunii se afla în România împreună cu apelanta, citată la adresa din România menţionată în cartea de identitate, tribunalul apreciază că sunt nefondate criticile privind necompetenţa generală a instanţelor române, urmând a dispune în consecinţă.

Nefondată este şi critica referitoare la modul în care instanţa de fond a compensat cheltuielile de judecată.

Conform art.453 alin. 2 Cod procedură civilă,  atunci „când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

Din interpretarea  acestui text legal pot fi deduse regulile de acordare a cheltuielilor de judecată atât pentru ipoteza în care cererea părţii care solicită cheltuieli de judecată este admisă în totalitate, cât  şi pentru ipoteza  în care cererea  este admisă în parte.

În cauză, judecătorul fondului  a admis în parte acţiunea, în sensul că a stabilit domiciliul la apelanta pârâtă în condiţiile în care intimatul reclamant  a renunţat la acest capăt de cerere, manifestare de voinţă de care instanţa de fond  nu a luat act  în raport de interesul copilului şi a stabilit ca intimatul reclamant să aibă legături  personale cu minorul într-o altă variantă decât cea propusă de acesta prin cererea modificată.

Deşi  problema compensării cheltuielilor de judecată se pune numai atunci când părţile sunt obligate reciproc iar în cauză apelanta nu a formulat o  cerere reconvenţională a cărui mod de soluţionare să  determine compensarea în tot sau în parte, instanţa apreciază că nu se impune  obligarea  intimatului reclamant la plata către apelanta pârâtă a diferenţei de onorariu potrivit regulii de drept comun, mai ales că  alegerea unui alt program de vizitare a minorului  decât cel propus de reclamant nu echivalează cu admiterea în parte a acţiunii.

Pe de altă parte tribunalul constată că judecătorul fondului a „compensat” cheltuielile de judecată nu pentru că aceste cheltuieli sunt egale, ci pentru că în opinia sa nimeni nu a pierdut efectiv  procesul, prin soluţia dată instanţa de fond  „acceptând” voinţa părţilor în ceea ce priveşte interesul minorului.

 Faţă de considerentele expuse, s-a apreciat că sentinţa apelată este temeinică şi legală  astfel că, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă s-a respins ca nefondat apelul  declarat.

În temeiul prevederilor art. 453 alin. 1  coroborate cu art. 482 Cod procedură civilă a obligat apelanta, care se află în culpă procesuală, la plata către  intimat  a sumei de 450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând  onorariu avocat, constatând  realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Domenii speta

Spete similare