Atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă (art.169 din Legea ne.85/2014)

Dosar nr.****

ROMÂNIA

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă

SENTINŢA CIVILĂ NR. ****

Şedinţa  publică din data ****

Tribunalul constituit din:

PREŞEDINTE – JUDECĂTOR SINDIC: **

GREFIER: **

Pe rol se află soluţionarea cererii formulate de către reclamanta **, în contradictoriu cu pârâta **.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns pârâta **, prin avocat Nicoleta Ionescu, cu împuternicire avocaţială depusă în şedinţă .

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care arată următoarele:

 - cauza are ca obiect: atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă (art. 169 Legea 85/2014)

 - stadiul procesual: primă instanţă

 - procedura de citarea este legal îndeplinită

Pârâta, prin avocat solicită respingerea cererii, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 169 lit.c din Legea 85/2014, reclamanta făcând doar afirmaţii cu titlu generic, nefiind dovedite care sunt  activităţile întreprinse de pârâtă ce au condus la apariţia stării de insolvenţă a societăţii debitoare.

Totodată arată că pârâta nu a încasat niciodată indemnizaţii de la societate.

Mai mult arată că din raportul privind cauzele şi împrejurările care au condus la apariţia stării de insolvenţă rezultă faptul că starea de insolvenţă  s-a datorat unor cauze obiective, nefiind identificate fapte în sensul prevederilor art. 169 din Legea 85/2014 sau persoane care să fi contribuit la producerea stării de insolvenţă.

Instanţa pune în vedere reprezentatului convenţional al pârâtei să depună la dosarul cauzei un exemplar al întâmpinării semnat.

 Nemaifiind alte demersuri de întreprins şi cereri de natură judiciară aferente procedurii de soluţionat, instanţa reţine cauza în pronunţare.

TRIBUNALUL,

Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanţe la data de 15.09.2017 sub nr. **, reclamanta ** a solicitat, ca pasivul debitorului rămas neacoperit sa fie suportat de către pârâta **, invocând incidenta art.169 alin 1 lit. c din Legea nr.85/2014.

În fapt, reclamanta arată instanţei că scopul edictării dispoziţiilor art. 169 din Legea 85/2014 a fost acela de a determina apariţia şi menţinerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv : principiul apărării drepturilor creditorilor societăţii faţă de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăţi şi principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activităţi care prejudiciază pe ceilalţi creditori.

Totodată se constată o lipsă de diligenţă ce se manifestă prin aceea că au fost încălcate prevederile art. 66 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, care statuează obligaţia debitorului aflat în stare de insolvenţă de a se adresa instanţei competente cu cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, termen nerespectat de către reprezentanţii debitoarei.

Astfel că, prin încălcarea acestor dispoziţii legale se dovedeşte faptul că prin continuarea activităţii societăţii care se află în stare de încetare de plăţi, fostul administrator nu a făcut altceva decât să majoreze pierderile debitoarei (art. 169 lit. c) din Legea nr. 85/2014).

În această situaţie, formularea unei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 66 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, nu este o opţiune, ci o obligaţie pe care administratorul nu o poate încălca. Se poate observa din actele depuse la dosarul cauzei că administratorul societăţii nu a fost preocupat de eficientizarea activităţii desfăşurate, continuând o activitate ce a condus în mod vădit la o stare de insolvabilitate şi la incapacitate de plăţi.

În acest context, dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. c) apar ca o sancţiune aplicată administratorului pentru încălcarea dispoziţiilor art. 66 din aceeaşi lege. Chiar şi în situaţia în care starea de încetare de plăţi a societăţii debitoare se datorează unor cauze obiective, (de natură economică, determinată de colaborarea defectuoasă între partenerii de afaceri sau de orice altă cauză), răspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasă chiar şi pentru culpa cea mai uşoară a acestora, atâta vreme cât ei sunt nişte mandatari ai falitei şi au obligaţia de a administra patrimoniul societăţii cu mai multă diligenţă decât propriile lor interese.

Din actele depuse la dosarul cauzei cu privire la creanţa reclamantei, rezultă că mai multe categorii de obligaţii către bugetul de stat nu au fost vărsate la termenele prevăzute de lege, acumularea acestora precum şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere aferente, constituind cu siguranţă unul din motivele pentru care debitoarea a ajuns în încetare de plăţi.

Reclamanta menţionează că pe baza declaraţiilor privind obligaţiile de plată la bugetul de stat, a căror depunere lunară este obligatorie conform legii pentru toate societăţile comerciale se întocmeşte fişa de evidenţă pe plătitor, fişă care centralizează toate debitele pe care le are o societate către bugetul de stat.

Reiese că debitul restant datorat către bugetul de stat, provine ca urmare a propriilor declaraţii înregistrate de către reprezentanţii debitoarei la instituţia noastră, că prin neplata obligaţiilor fiscale la termenele prevăzute de lege, acestea au generat dobânzi şi penalităţi în conformitate cu dispoziţiile art. 119 şi 120 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care stipulează în mod clar că se calculează şi se datorează majorări pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care respectiva suma era scadentă.

Izvorul răspunderii civile, are atât sorginte delictuală (izvorând din nerespectarea obligaţiilor legale) cât şi contractuală (izvorâtă din contractul de mandat pe care reprezentanţii societăţii le încheie cu societatea). Primează în acest caz calitatea de mandatar a reprezentanţilor societăţii, aflându-ne pe tărâmul răspunderii civile contractuale, culpa este prezumată, iar răspunderea trebuie prezumată în abstract, avându-se în vedere că s-a acţionat în temeiul unui mandat comercial.

Administratorul având de îndeplinit un contract tacit de mandat în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată şi o răspundere contractuală faţă de terţii păgubiţi de societatea ce o reprezintă. Se poate astfel lesne observa că obligaţia ţinerii contabilităţii în conformitate cu prevederile legale incumbă administratorilor societăţii în baza legii, fiind una dintre obligaţiile cuprinse în contractul de mandat tacit sau expres care se încheie între o societate şi administratorul ei.

Reclamanta apreciază că administratorul si asociaţii societăţii, în calitatea lor de mandatari ai debitoarei erau ţinuţi să-şi ducă la îndeplinire mandatul prin manifestarea cu precădere a unei diligenţe care în opinia legiuitorului este mai presus celei depusă în susţinerea propriilor interese.

Administratorul si asociaţii societăţii aveau obligaţia, potrivit art. 70 din legea 31/1990 rep., să efectueze toate operaţiunile necesare pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii şi să depună toate diligenţele în vederea urmăririi încasării creanţelor de la partenerii săi de afaceri, precum şi asigurarea veniturilor necesare rambursării creditelor şi achitării obligaţiilor bugetare, aşa cum stipulează legislaţia în vigoare.

Astfel, reclamanta poate afirma că voinţa persoanei juridice se manifestă prin organele sale de conducere, în măsura în care acestea acţionează în limitele atribuţiilor conferite de însăşi persoana juridică.

Pe de alta parte, natura juridică va fi determinată de sursa obligaţiei încălcate sau neîndeplinite, faptele ilicite ale organelor persoanei juridice atrăgând răspunderea personală a celui care le-a săvârşit. Din coroborarea dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, care prevăd că “administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate” cu cele ale art. 169 din Legea nr. 85/2014, rezultă că răspunderea pentru starea de fapt în care se regăsesc astăzi, revine administratorului societăţii, în calitate de autor al unora dintre faptele antemenţionate.

Potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, „obligaţiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat”, or mandatul este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotararea adunării generale şi este acceptat prin semnarea în Registrul Comerţului”.

Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabileşte un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar şi pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acţiune cât şi într-o omisiune (neîndeplinirea unei acţiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acţiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).

Este de reţinut că în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991, art. 1, alin. 1” societăţile comerciale ....au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie potrivit prezentei legi ” şi art. 5 "persoanele prevăzute la art. 1 au obligaţia să conducă contabilitatea în partidă dublă ţi să întocmească situaţii financiare anuale.”

Coroborând aceste prevederi legale cu textele art. 73 alin. 1 lit. c) şi art. 73 alin. 2 ” administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor ţinute de lege şi corecta lor ţinere. Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, însă aceştia o pot exercita numai în caz de faliment al societăţii”, rezultă fără echivoc că în cazul nedepunerii documentelor contabile prevăzute de lege, nu s-a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea.

Prin nedepunerea documentelor se creează premisele eludării legii, ţinerii unei contabilităţi fictive sau chiar a unei duble contabilităţi.

Din cele expuse mai sus, reclamanta consideră că rezultă în mod clar că societatea debitoare, prin reprezentanţii săi, nu au ţinut o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, fiind astfel îndeplinită condiţia esenţială expres prevăzută de lit. d) art. 169 din Legea nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolvenţă.

Se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societăţii debitoare (respectiv managementul defectuos al societăţii) şi prejudiciul creat (cauzat reclamantei şi celorlalţi creditori prin neplata datoriilor aşa cum rezultă din tabelul obligaţiilor societăţii debitoare depus la dosar) şi constă în dezinteresul arătat în ceea ce priveşte funcţionarea normală şi în condiţii de legalitate a societăţii.

În stabilirea acestei legături de cauzalitate trebuie avut în vedere criteriul obiectiv de apreciere care presupune compararea activităţii administratorului cu activitatea unei persoane diligente, care-şi subordonează măsurile luate exigenţelor impuse de regulile de convieţuire socială.

Pentru aceste motive reclamanta solicită instanţei să admită prezenta cerere şi prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună suportarea pasivului societăţii de către pârâta cu bunurile din averea personala, pana la achitarea integrala a obligaţiilor restante.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 85/2014, ale Legii nr. 31/1990 rep. şi ale Legii nr. 82/1991 rep precum şi art.169 alin.1 lit.c.

Reclamanta menţionează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, coroborat cu art. 343 din Legea nr.271/2015 suntem scutiti de taxa de timbru şi solicită ca în caz de imposibilitate de prezentare instanţa să procedeze la judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispoziţiile art. 411 alin. 1 pct. 2 din Codul de Procedură Civilă.

În probatoriu,  s-au depus înscrisuri.

La dosar, în data de 06.11.2017 a fost depusă întâmpinare formulată de pârâta ** şi ataşată la dosar filele numărul 9-11 prin care solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.

În fapt, pârâta ** arată instanţei că ** a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale in calitate de creditor majoritar, împotriva pârâtei în calitate de administrator statutar, întemeiată pe prevederile art.169 alin (1) lit.c, imputând „ca am dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi.”

Cu privire la admisibilitatea cererii, pârâta solicită instanţei să observe că prin motivaţia adusa de creditoarea **, aceasta OMITE un element fundamental, respectiv ca din raportul lichidatorului judiciar privind cauzele care au determinat apariţia stării de insolvenţă, reiese ca acesta, in indeplinirea atribuţiilor sale a verificat starea societatii, fără a constata o culpa a administratorului statutar, arătând că nu s-au găsit motive de atragere a acestei răspunderi Prin dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. c), se reglementează o acţiune sui generis ce împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale, considerent pentru care întrunirea condiţiilor prevăzute de lege (atât de natură obiectivă, cât si de natură subiectivă, atât cele generale, cât şi cele speciale) trebuie dovedite.

Acţiunea întemeiată pe art. 169 din Legea nr. 85/2014 se exercită în considerarea faptei săvârşite dintre cele prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. a-j, prin care sa se demonstreze cum administratorul statutar a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului.

Or, creditoarea a recurs la prezumţii, făcând abstracţie de împrejurarea că legea nu prezumă niciunul dintre elementele răspunderii civile delictuale.

Condiţia esenţiala impusa de art 169 lit c) este continuarea unei activitati care conduce in mod vădit la acumulare de pierderi, urmând ca cel care face o asemenea afirmaţie sa probeze afirmaţiile, aspect care lipseste din formularea cererii, ceea ce conduce evident la inadmisibilitatea cererii.

Faptele ilicite săvârşite de organele de conducere sunt expres şi limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art. 169 din lege. Din formularea textului alin. 1 al art. 169 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi orice altă persoană care a cauzat” starea de insolvenţă prin una din faptele enumerate. Debitorii care sunt supuşi procedurii insolvenţei.se află în urma activităţii desfăşurate, în încetarea de plăţi, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situaţia în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real,iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.

Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 169 lit. c) din legea insolvenţei conform cărora angajarea răspunderii patrimoniale are loc atunci când pârâtul a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi, **însa nu a făcut în nici un fel dovada incidenţei acestui text de lege.

In acest sens, pentru aplicarea art. 169 lit. c) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, creditorul nu a explicat în ce au constat faptele, activităţile desfăşurate în interes personal şi care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetarea de plăţi.

Mai mult, deschiderea procedurii de insolvenţă a fost facuta la cererea administratorului statutar.

De altfel, în practica judiciară s-a considerat că numai prezumţia caracterului oneros al mandatului comercial nu poate constitui indiciul prezumţiei simple că “în spatele unei stări deficitare” se află interesul ocult al administratorului, cu atat mai mult cu cat in acest caz, nu exista indemnizaţie fiind si asociat unic.

Răspunderea pentru acoperirea pasivului, în ipoteza mai sus menţionată, este o răspundere specială, o „varietate” a răspunderii civile delictuale, ce poate opera doar în prezenţa interesului personal al administratorului statutar.

Din concluziile Raportului, aşa cum sunt evidentiate de lichidatorul judiciar nu identifica fapte in sensul prevederilor art 169din Legea 85/2014 sau persoane care sa fi contribuit la producerea stării de insolvenţă.

Reclamantul trebuie să explice în ce au constat faptele, activităţile desfăşurate de administrator în interes personal şi care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetare de plăţi, nefiind suficientă simpla enunţare a textului de lege, sau lipsa activelor.

In lipsa determinării categoriei sau naturii activităţilor angajate de către pârâtă pentru promovarea intereselor particulare ale acesteia, doar afirmaţia prin care reclamantul acuză administratorul de desfăşurarea unor activităţi în scopuri personale nu poate fundamenta şi caracteriza acţiunile pe care art. 169 lit. c) din lege le presupune.

Mai mult,dispoziţiile art. 1169 C.civ. obligă la dovedirea oricărei susţineri făcute în faţa instanţei, sub acest aspect neexistând prezumţii legale în cazul procedurii speciale a insolvenţei prevăzute la art. 169 din această lege.”Expresia interesului personal al administratorului în continuarea unei exploatări deficitare îl poate constitui încasarea unei remuneraţii excesive sau neajustarea acesteia în raport de schimbările intervenite în situaţia financiară a întreprinderii, ori in acest caz nu este cazul . De asemenea, în lipsa unei dovezi certe cu privire la interesul personal în continuarea activităţii, încălcarea art. 66 din Legea insolvenţei nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. c).

Diferenţa între acte de gestiune neinspirate şi exploatarea deficitară a întreprinderii este dată de interesul personal şi reaua-credinţă ca elemente constitutive ale acestui delict.

Prin urmare,chiar si o exploatare deficitară care ar fi prejudiciat societatea, dar nu a fost săvârşită în interesul personal , devine lipsită de semnificaţie în procedura insolvenţei, ori in acest caz , diminuarea datoriilor dovedeşte exact contrariul.

Cu privire la netemeinicia cererii creditoarei **, pârâta solicită instanţei să observe că se ridică problema dovedirii in mod cumulativ a elementelor răspunderii civile delictuale si anume:

—existenta faptei ilicite,

—a prejudiciului,

—a raportului de cauzalitate dintre acestea si a vinovăţiei, alaturi de probarea afirmaţiilor conform cărora nu am predat documentele.

Reclamanta face referiri de ordin general cu privire la o eventuala fapta, sezizand instanta fara identificarea elementelor de răspundere care nu sunt identificate, analizate si dovedite.

Neplata datoriilor, in condiţii generate de scaderea pieţei si nu poate conduce prin ea insasi la angajarea raspunderiicu atat mai mult, cu cat creditoarea a procedat la blocarea contului si încasarea direct a creanţelor tertilor astfel popriţi.

Reclamanta nu a probat sub nici o forma culpa pârâtei. Fapta la care face referire nu este dovedita drept ilicita , savarsita in interes propriu si cauzatoare de prejudicii.

Fata de cele arătate, pârâta solicită instanţei să reţină că nu s-a probat ca aceasta a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, ca am savarsit una din faptele prevăzute de art 169 din Legea 85/2014 si sa respingeţi cererea de atragere a răspunderii patrimoniale împotriva pârâtei.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.169 lit c din Legea 85/2014.

În probatoriu, cu fost depuse înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Conform art.169 din Legea 85/2014, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolvenţă,sa fie suportata de membrii organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului prin una din următoarele fapte:

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

Răspunderea reglementata de art.169 din Legea nr.85/2014 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceştia au contribuit la ajungerea societarii debitoare in stare de insolvenţă.

Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenţei este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa.

Însă, pe lângă condiţiile generale, art.169 prevede şi condiţii speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârşit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii, iar faptele enumerate in dispoziţiile art.169 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolvenţă.

Ca atare, aceasta forma de răspundere reglementata de art.169 din Legea nr.85/2014 nu este o răspundere contractuala izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuala.

Totodată, nu sunt suficiente simple afirmaţii pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parţilor le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi susţinerile, invocarea prevederilor art.169 din Legea nr.85/2014 nefiind de natura sa atragă in mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înţeles sa instituie o prezumţie legala de vinovăţie si de răspundere in sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societăţii in stare de insolvenţă .

Prin urmare, toate condiţiile răspunderii reglementate de procedura insolentei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumţie de culpa.

Referitor la fapta prevăzuta de art.169 lit.c din Legea nr.85/2016, judecătorul sindic retine ca derularea unei activitatea economice este un aspect normal din timpul funcţionarii unei societatea comerciale, in cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale.

Imposibilitatea de a face fata plaţilor nu este, prin ea însăşi, un act imputabil administratorului, atâta timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de voinţa administratorului.

Nu a fost indicata in concret nici acţiune sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul  a dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plaţi.

Faptul că nu s-a  formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolenta, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.169 lit. c si nu poate conduce, prin ea însăşi, la angajarea răspunderii patrimoniale.

Tribunalul reţine că deciziile reprezentanţilor unei societăţi se pot dovedi a fi greşite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul in funcţionarea normală a societăţii  nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.169 din Legea nr.85/2014.Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească ca acestea au determinat starea de insolvenţă, aspect care nu a fost probat in speţa.

Răspunderea prevăzuta de art.169 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumata, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar in raporturile administratorului statutar cu societatea. Prin urmare, culpa pârâtului nu este prezumata conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.

Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2014 legiuitorul nu a înţeles sa instituie o prezumţie legala de vinovăţie si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societarii in stare de insolvenţă .

Ca atare, în lipsa unor dovezi din care sa rezulte in concret fapta prin care s-a dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plaţi, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, şi nu în ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolvenţă , nu poate fi reţinuta ca fiind dovedita fapta ilicită.

Pentru aceste motive, tribunalul va respinge ca neîntemeiata cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulata de către reclamanta **în contradictoriu cu pârâta **.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea formulată de către reclamanta **,  în contradictoriu cu pârâta **, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel, în termen de 7 zile de la comunicare.

Cererea de apel se va depune la Tribunalul Bucureşti Secţia a VII-a Civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 7.12.2017.

PREŞEDINTE  GREFIER

** **

Compensarea de drept între creanțele reciproce ale părților în  condițiile prevăzute de art.90 din Legea nr.85/2014.

Potrivit art.90 din Legea nr.85/2014, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Textul de lege face  distincția între creanțe reciproce ce existau la data deschiderii procedurii (creanțe anterioare) și creanţele reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenţei (creanțe ulterioare), nefiind permisă  compensarea creanțelor născute anterior deschiderii procedurii, cu  creanțele născute ulterior deschiderii procedurii.

(TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A VII-A CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. *****

judecător ****)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 11.12.2014, sub nr. **, reclamanta ** a chemat în judecată pârâta **, solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să ia act de compensarea creanţei deţinută de aceasta cu cea a debitoarei **A, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în  fapt, reclamanta a precizat că prin încheierea de şedinţă din data de 21.07.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. ** a fost admisă cererea ** cu privire la constatarea stării de insolvenţă, în temeiul art. 71 alin. 1 din Legea 85/2004, fiind deschisă procedura generală împotriva acesteia, iar în urma recepţionării notificării, a formulat cererea de admitere a creanţei în cuantum de 256.790,30 lei.

S-a mai susţinut, că prin adresele nr. 20201/ 20.10.2014, nr. 19985/ 20.10.2014, nr. 20305/23.10.2014, nr. 23485/23.11.2014 a solicitat pârâtei să fie de acord cu compensarea datoriilor reciproce, cu menţiunea că deschiderea procedurii nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca aceasta.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1616 şi următoarele Cod civil coroborate cu art. 90 din Legea 85/2014.

Prin sentinţa civilă nr.** pronunţată de JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREŞTI SECŢIA CIVILĂ, în dosarul nr. **, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta ** în contradictoriu cu pârâta **, către Tribunalul Bucureşti Secţia a VII-a Civilă.

La data de 15.12.2015, raportat la sentinţa civilă nr.** pronunţată de JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREŞTI SECŢIA CIVILĂ, în dosarul nr. **, s-a înregistrat pe rolul Tribunalului  Bucureşti Secţia a VII- a Civilă, dosarul nr.  **, având ca obiect faliment - alte cereri - compensare creanţa – declinat.

La data de 01.03.2016 s-a formulat de către administratorul judiciar **  în temeiul art. 394 C.pr.civ., concluzii scrise, faţă de cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, prin care a  solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată ( filele nr. 8-10, dosar nr. **).

În motivarea în fapt, administratorul judiciar a învederat, că analizând cererea şi documentele anexate acesteia, a constatat în primul rând faptul că datoria pe care societatea ** o are de achitat faţă de societatea ** era, la data deschiderii procedurii, în cuantum total de 256.790,28 lei,  şi această datorie este născută în integralitatea ei înainte de data deschiderii procedurii de insolvenţă, respectiv anterior datei de 21.07.2014.

A mai arătat administratorul judiciar, că în ceea ce priveşte creanţa pe care societatea ** o avea de recuperat de la societatea **, era la data deschiderii procedurii, în cuantum de 14.549,83 lei iar ulterior, în prezent, cuantumul total al creanţei este de 521.312,03 lei, concluzionând, că în ceea ce priveşte  creanţa totală  aceasta este născută, în marea ei majoritate, ulterior datei deschiderii procedurii, astfel: suma de 14.549,83 lei este născută anterior datei de 21.07.2014, şi suma de 506.762,20 lei este născută ulterior datei de 21.07.2014.

Referitor la declaraţia de creanţă formulată de către societatea ** pentru suma de 256.790,30 lei, administratorul judiciar a afirmat, că a observat existenţa unei creanţe reciproce datorate de către societatea ** societăţii **, creanţă născută anterior datei deschiderii procedurii, respectiv acea parte din creanţă menţionată la punctul (3) de mai sus, în cuantum de 14.549,83 lei, şi verificând îndeplinirea condiţiilor compensaţiei legale de drept, conform art. 1616 C.civ., raportat la prevederile  art. 90 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă,  s-a constatat, că  sunt îndeplinite condiţiile pentru a interveni  compensaţiei legale a creanţelor reciproce până la concurenţa sumei celei mai mici, respectiv până la suma de 14.549,83 lei, astfel, că a procedat la  înscrierea creditorului ** la masa credală cu o sumă în cuantum de 242.240,47 lei.

În ceea ce priveşte restul creanţei, cu care creditoarea a fost înscrisă la masa credală, administratorul judiciar a subliniat, că aceasta  nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru compensaţia legală, având în vedere şi prevederile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 potrivit cărora deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

A mai precizat administratorul judiciar, că faţă de prevederile art. 1617 Cod civil, condiţiile compensaţiei legale sunt următoarele: compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură, astfel, că pentru a fi îndeplinite condiţiile compensaţiei legale, este necesar ca cele două creanţe să fie născute la data deschiderii procedurii, însă aşa cum reiese din înscrisurile existente la dosar, la data de 21.07.2014, data deschiderii procedurii, creanţa pe care ** o avea de recuperat de la societatea **, era doar de 14.549,83 lei, cu privire la care a şi operat compensarea, în timp ce creanţa în cuantum de 506.762,20 lei, reprezintă o creanţă născută ulterior procedurii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

Creditorul ** a solicitat înscrierea la masa credală a debitorului ** cu suma de 256.790,30 lei, fiind înscris în tabelul preliminar cu suma de 242.240,47 lei, ca urmare a aplicării disp. art.90/Legea nr.85/2014, privitoare la compensaţia legală.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi precizărilor făcute de părţi, ** datorează debitorului ** suma de 506.762,22 lei, rezultată din facturi emise ulterior deschiderii procedurii împotriva debitorului (21.07.2014).

Contestatorul invocă aplicarea disp. art.90/Legea nr.85/2014, între suma datorată debitorului în cuantum de 506.762,22 lei şi suma datorată de debitor, în cuantum de 184.113,98 lei, reprezentând garanţie de bună execuţie, rezultată din facturile nr.5149399/20.02.2013, 5149429/14.03.2013, 5149430/14.03.2013, 5149594/26.06.2013, 5150031/12.11.2013 şi 5150032/12.11.2013.

Având în vedere că suma în cuantum de 184.113,98 lei, reprezentând garanţie de bună execuţie este născută anterior deschiderii procedurii, astfel cum rezultă din facturile menţionate mai sus şi doar scadenţa acestei sume este ulterioară deschiderii procedurii, în cauză nu se poate reţine incidenţa disp. art.90/Legea nr.85/2014, între această sumă şi creanţa datorată de contestator debitorului în cuantum de 506.762,22 lei.

În condiţiile în care dreptul la restituirea valorii garanţiei de bună execuţie s-a născut anterior datei deschiderii procedurii, iar obligaţia de plată a debitorului a devenit pură şi simplă, după deschiderea procedurii, având în vedere disp. art.5 pct.69/Legea nr.85/2014 şi disp. art.1407/Codul civil, instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei legale.

Faţă de cele reţinute mai sus, instanța va respinge cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. *** pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. **** hotărârea instanţei de fond a devenit definitivă, prin respingerea apelului ca nefondat

Domenii speta

Spete similare